Poezie romaneasca tradusa in franceza

Dragut!

Poezie romaneasca in franceza

Herta Müller -"Inca de pe atunci vulpea era vanatorul"

Mi-a plãcut mai mult decât „Regele se înclinã şi ucide”, cealaltã carte de Herta Müller pe care am citit-o. Este cumva, sper sã nu oripilez pe nimeni, în stilul lui Cãrtãrescu („Orbitor” este una din marile mele slãbiciuni literare), cu simboluri şi metafore, cu încercarea de a reda mai mult cum te simţeai în comunism decât un mesaj foarte bine articulat verbal.
Este acea atmosferã şi acea trãire a unui sistem aberant care te domina prin fricã şi de care te „eliberai” doar temporar prin plãceri imediate, fãrã nici o perspectivã pe lungã duratã, unde viitorul nu prea avea sens. Este o reconstruire fidelã şi înspãimântãtoare a unui cotidian lipsit de speranţã, de bucurie autenticã, de umanitate, dominat de spaimã, ca a unui animal aflat în continuu sub bãtaia puştii unui vânãtor sadic care nu ucide imediat, ci te tortureazã cu indicii insidioase ale prezenţei sale, astfel încât nu te poţi bucura de nici un moment al vieţii, ajungând de fapt sã trãieşti o viaţã care nu mai e a ta, e a tuturor, în aceeaşi neputinţã şi mizerie comunã.

„Dacã lumea este o inimaginabilã şi apãsãtoare înşiruire de închisori concentrice , în care-ţi ispãşeşti condamnarea pe viaţã, mai eşti, de fapt, în viaţã? Sau te amãgeşti mimând umanitatea într-un cotidian pe care nici frumuseţea inocentã a naturii nu-l poate lumina”
„Când femeile poartã vatã între picioare, au sângele pepenilor în burtã. [...] Orice femeie poare sã lege orice bãrbat cu sângele pepenilor, spune Clara. La fabrica de sârmã femeile îşi povestesc cum le amestecã bãrbaţilor sângele de pepene, o datã pe lunã, dupã-amiaza târziu, în supa de roşii. [...]Fata slujnicei spunea, pe bãrbaţi îi legi de tine dimineaţa, pe stomacul gol. Deoarece în zilele pepenilor nevasta ofiţerului îi amestecã dimineaţa, înainte de a pleca la Cazinoul militar, patru boabe de sânge în cafea. [...] Zboarã cãtre alte femei, dar sângele de pepene se adunã în jurul inimii bãrbatului. [...] Inima ofiţerului nu poate ţine în ea imaginea altor femei, spune fata slujnicei, ofiţerul îşi poate înşela nevasta, dar n-o poate pãrãsi.”
„Obrajii Adinei ard, bãrbia i se lasã, mâinile îi sunt umede, micile feţe care ţipã sunt ca o imensã flegmã cu ochi ce privesc spre cer.”
„Toţi au tras în aer, spune bãtrânul cu cãciulã de blanã, aerul era în plãmâni.”

Klaus Mann -Mefisto

“Mefisto” este povestea actorului neamţ Hendrik Höfgen cu evoluţia lui politicã din fundal de la o persoanã cu convingeri de stânga, la un susţinãtor al regimului nazist, pentru a obţine mult râvnita faimã actoriceascã, cu sprijinul de culise al protectorului sãu, Göring. Dupã cum bãnuim și din titlu, este un pact între intelectualitate și totalitarism, cu analiza contractului faustian în societatea contemporanã, cu pasivitatea și parvenitismul inerent firii umane care nu face decât sã contribuie la rãspândirea rãului.
Romanul a avut parte și de scandalul corespunzãtor, întrucât infamul Hendrik este inspirat de un personaj real, Gustaf Gründgens, rudã și (fost) prieten cu Klaus înainte de secesiunea naţiei germane în douã o datã cu stabilirea nazismului.

Klaus Mann (nepotul faimosului și unicului Mann) se concentreazã mult pe personaje, le contureazã foarte bine, lucreazã cu atenţie la impresia pe care personajele o lasã asupra cititorului, ajutã cititorul sã înţeleagã în detaliu cum și de ce personajele sale evolueazã într-o anumitã direcţie. Pe lângã mult râvnita carierã pe scenele germane, Hendrik tânjește dupã comuniunea, dupã prietenia, dragostea și admiraţia celorlalţi din viaţa lui privatã, toate combinate și cu un inevitabil sentiment de inferioritate cauzat de originile mediocre și de lipsa acelei nobleţi înnascute în unele persoane (și-a schimbat pânã și numele lui real, Heinz, pe care îl considerã prea vulgar și este foarte afectat atunci când cineva nu-i scrie distinsul nou nume Hendrik cu “nd”). Dar noua identitate pe care și-o cautã Hendrik are de multe ori aerul unei imposturi (mai ales pentru el însuși), așa cã este mereu mãcinat de contradicţii, neliniști, nehotãrâri, tensiuni. Nu se poate construi ca un tot unitar, ci din fragmente relativ disparate și instabile în cãutarea lui de a scãpa de acel sentiment cã locul lui nu este acolo. Paradoxal, chiar o parte din farmecul lui (este un foarte bun orator, o prezenţã socialã sclipitoare) este dat tocmai de aceastã inapartenenţã, aceastã lipsã cronicã de convingeri pe care sã își construiascã ego-ul. Este mereu în cãutarea a ceva valoros la care sã adere, ceva cãruia sã îi aparţinã și care sã îi dea un statut apreciat de toatã lumea. Asta este în fond și ceea ce îl impinge sã accepte compromisurile fãcute sistemului nazist de propagandã în care devine un element popular. El ajunge sã îl joace pe Mefisto-clovn nu numai pe scenã, dar și în afara ei, în ambele ipostaze devenind celebru prin cochetarea cu forţele rãului.
Deși Hendrik recunoaște cã nu are o conștiinţã tocmai curatã, se amãgește cu hipnotizanta idee cã nu își face decât profesia, ceea ce se pricepe și cã încearcã, pe cât posibil, sã îi ajute și pe ceilalţi în acest regim monstruos prin influenţa foarte limitatã pe care o are asupra nebunilor puternici din cadrul sistemului. Insã are de multe ori îndoieli (justificate) cã popularitatea de care se bucurã din partea publicului este autenticã, cã aceasta este un rezultat al talentului sãu și nu al terorii maselor de a contrazice regimul. In ciuda accestui succes, Hendrik își recunoaște eșecul, atât ca actor, cât și ca om. Dar nu prea stârnește compãtimire, cãci, deși își recunoaște greșelile, continuã sã joace același rol important în șarada propagandistã nazistã.

Mi-a plãcut cum, spre sfârșit, aceastã claritate a propriei imposturi pe care o dobândește Hendrik este cauzatã de inabilitatea lui de a-l juca pe Hamlet. Deși face un Mefisto superb prin dorinţa lui de a obţine faima artisticã în detrimentul integritãţii artistice, Hendrik nu va fi niciodatã un Hamlet de succes, în ciuda aplauzelor frenetice de care se bucurã jocul lui în aceastã piesã.


“Sã nu fi înţeles oare aroganta de Barbara? Unica fericire pe care o puteau oferi oameni precum Hendrik Höfgen era cea a propriei lor prezenţe incitante, a apropierii lor fermecãtoare…”

“Hendrik Höfgen –specialistul nemernicilor eleganţi, al ucigaşilor în frac, al intriganţilor istorici- nu vedea nimic, nu auzea nimic, nu-şi dãdea seama de nimic. Nu trãia deloc în Berlin –la fel de puţin pe cât trãise, cândva, în Hamburg- şi nu cunoştea decât scenele de teatru, studiourile de filmare, cabinele de teatru, câteva localuri de noapte, câteva sãli festive şi saloanele pline de snobi. Sã fi simţit el oare cã anotimpurile erau în schimbare?”

“In privinţa lui Mefisto, se arãtase sigur pe fiecare sunet şi fiecare gest, din primele clipe. Prinţul danez era însã aspru şi i se împotrivea. Iar Hendrik se vãzu silit sã lupte cu el. “Nu renunţ eu la tine!” striga actorul. Hamlet însã, cu spatele la el, trist, batjocoritor şi peste mãsurã de arrogant, îi rãspundea: “Asemenea eşti duhului pe care-l înţelegi/Dar nu şi mie!” “

“In definitiv, numai în felul în care îl percepe şi-l înţelege geniul dumneavoastrã este prinţul danez suportabil pentru noi, cei de azi, oameni ai faptelor, mânaţi de cinism”