Sábato e un scriitor dificil, îţi dã dureri de cap, refuzã sã scrie "frumos", iar pe deasupra e paranoic și angoasant. Abaddon este un înger al Apocalipsei care, dupã distrugerea vechiului, va determina nașterea unei lumi noi. Paralel cu realitatea regimului militar totalitar din Argentina la momentul scrierii romanului, cartea anunţã sfârșitul civilizaţiei occidentale corupte pânã dincolo de orice posibilitate de salvare. Iţi ia ceva timp pânã te descurci în hãţișul de personaje și îţi dai seama cine nareazã pãrţile de roman (elementul de legãturã e Bruno, un scriitor care încearcã sã-și termine de scris romanul).
"De ce, oare, autorul însuși ignora anumite lucruri ? N-avea nici un rost sã le explice cã unele adevãruri nu se pot explica decât prin simboluri inexplicabile, așa cum cel care viseazã nu înţelege ce semnificaţie au coșmarurile sale."
"Cã n-o sã fii în stare […] sã scrii despre “orice temã” e un semn bun, nu un motiv de descurajare. Sã nu crezi în cei care scriu despre orice lucru. Obsesiile își au rãdãcinile lor foarte adânci și cu cât sunt mai adânci, cu atât sunt mai puţine. Si cea mai profundã dintre ele este și cea mai obscurã, dar, în același timp, unica și atotputernica rãdãcinã a celorlalte, cea care reapare de-a lungul tuturor operelor unui creator adevãrat : pentru cã nu-ţi vorbesc despre fabricanţii de povești, de "fecunzii" fabricanţi de teleromane sau best seller-uri de același tip, aceste prostituate ale artei. Aceștia da, își pot alege temele. Când se scrie cu seriozitate, lucrurile se inverseazã: tema e cea care își alege autorul. Si nu trebuie sã scrii nici mãcar un rând care sã nu fi ţâșnit din obsesia aceasta care te pândește mereu […] Scrie când nu mai poţi suporta, când simţi cã altfel ai înnebuni"
"Si când literatura devine periculos de literarã, când marii creatori sunt înlocuiţi de manipulatori de cuvinte, când marea magie se transformã în magie de music-hall, survine un impuls vital care o salveazã de la pieire. Ori de câte ori Bizanţul ne ameninţã cu sfârșitul artei din exces de sofisme, sunt primitivii cei care vin în ajutorul sãu : cei de la periferie, precum Hemingway, ori autohtonii, precum Céline: tipi care intrã cãlãri, cu lãncile însângerate, în saloanele unde marchizii pomãdaţi danseazã menuete."
"Ficţiunile seamãnã mult cu visele care pot sã fie crude, îngrozitoare, cu omucideri, cu sadici, chiar și în cazul persoanelor normale care în timpul zilei sunt dispuse sã facã numai bine. Poate cã visele astea sunt o descãrcare. Iar scriitorul viseazã pentru comunitate. Un fel de vis colectiv. O comunitate care ar împiedica visele s-ar expune unui pericol deosebit de grav."
"Dupã aceea timpul își face datoria de a așeza faptele în ordinea cuvenitã, astfel cã lucruri care la început par sã nu aibã nici un rost își dovedesc mai apoi întreaga lor transcendenţã. Prin urmare, trecutul nu este ceva cristalizat, așa cum presupun unii, ci o configuraţie care se schimbã pe mãsurã ce înaintãm în viaţã și care își realizeazã adevãrata semnificaţie în clipa în care ne punem mâinile pe piept, clipã când acest trecut ne pietrificã pentru totdeauna. Dacã în momentul acela ne-am putea întoarce privirile spre el […] am vedea, în sfârșit, priveliștea realã în care ni s-a pregãtit destinul. Mici amãnunte pe care le-am desconsiderat cândva s-ar dovedi acum ca niște avertismente definitive sau ca niște melancolice despãrţiri pentru totdeauna."
