Dacã vreodatã aţi cãutat vreun scriitor mai indigest decât Kafka, încercaţi cu încredere Bruno Schulz (sã ne fie clar de la început: eu sunt îndrãgostitã de amândoi). „Manechinele” este o colecţie de povestiri, de fapt, oarecum mai mult decât atât pentru cã sunt elemente care se repetã (personaje și subiecte), ceea ce dã cãrţii o strucutrã semi-romanescã. Povestirile au toate un început și un sfârșit cam aleatorii, iar naraţiunea o poate zbughi în orice direcţie, oricât de neașteptatã.
Schulz scrie într-un mod foarte crud, violent pe alocuri, cu o imagisticã debordantã, cu o fantezie dezlãnţuitã. Reușește sã fie, într-un mod paradoxal, direct și abscons. Când îl citești e clar cã vorbește despre familia sa, despre micul oraș în care a locuit toatã viaţa. Insã cumva, pe undeva lipsește sensul logic, sensul cu care suntem obișnuiţi, pentru cã un anumit sens pare sã existe în scrierile lui, un sens oniric. E ca atunci când încerci sã explici altcuiva un vis de-al tãu și îţi dai seama cã nu reușești sã transmiţi fascinaţia acelui vis. Chiar partea asta este ceea ce îi reușește lui Schulz; și încã îi reușește dumnzeiește!
Majoritatea nuvelelor este despre naratorul-copil care își povestește copilãria, cu tatãl care este mereu implicat în tot felul de proiecte ţicnite, care seamãnã cu unele personaje biblice și care moare de mai multe ori (sau dispare misterios pe alocuri) pentru a re-apãrea ulterior ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, pentru a trece prin tot felul de metamorfoze ciudate (inclusiv prin transformãri în insecte –da, o altã asemãnare cu Kafka pe lângã obsesia figurii paterne, deși cei doi sunt destul de diferiţi; Schulz rãmâne un nostalgic al logicii, încã mai crede în ea, este încrezãtor în potenţialul pozitiv al raţionalitãţii, în ciuda avalanșei de întâmplãri dintre cele mai ciudate din cartea sa).
Povestirile au o structurã labirinticã, multe dintre personaje au o viaţã dublã: una de suprafaţã, într-un orãșel prãfuit, și alta plinã de magie, care începe o datã cu terminarea programului de la prãvãlii, într-un oraș unde strãzile protejeazã cu drag aceastã duplicitate. Realitatea nu este un dat obligatoriu, ci o opţiune din multe posibilitãţi, unele chiar foarte atrãgãtoare, altele înspãimântãtoare.
„Ai auzit vreodatã, cititorule, despre benzile paralele de timp cu douã piste? Da, existã asemenea ramificaţii colaterale ale timpului, puţin ilegale și problematice, e adevãrat, dar când se face contrabandã, cum facem noi, cu întâmplãri supranumerice, nu poţi fi prea mofturos. Sã încercãm, prin urmare, sã desprindem dintr-un punct al istoriei o asemenea ramificaţie, o linie moartã, pe care sã împingem istoria ilegalã.”
„[...] scãpãm controlul asupra continuitãţii zilei și, în cele din urmã, încetãm sã mai facem presiuni asupra ei, renunţãm, fãrã pãrere de rãu, la scheletul cronologiei neîntrerupte, pe care ne obișnuiserãm cândva sã o urmãrim atent din viciu și dintr-o grijulie disciplinã cotidianã. Am sacrificat de mult disponibilitatea noastrã permanentã de a justifica timpul parcurs, scrupulozitatea de a motiva orele utilizate –mândria și ambiţia economiei noastre. Am abandonat de mult toate virtuţile fundamentale în care altãdatã nu cunoșteam șovãire și eroare.”
„Tot mai clar se contureazã incongruenţa timpului nostru individual. Timpul tatãlui meu și timpul meu propriu nu mai coincideau.”
“…recunosc cu cãinţã, în pofida ambiţiei mele eu nu am fost decât un urzupator. In orbirea mea m-am încumetat sã rãspândesc scriptura, sã fiu tãlmãcitorul voinţei divine. In falsa mea inspiraţie am reţinut urmele și contururile sterile ce strãbãteau clasorul. Le-am aranjat însã, din pãcate, într-o schemã arbitrarã. Am impus acestei primãveri propria-mi regie, am introdus în eflorescenţa ei nemãrginitã propriul meu program și am vrut sã o modific, sã o conduc dupã planurile mele. O vreme m-a purtat pe eflorescenţa ei, rãbdãtoare și indiferentã, abia simţindu-mã. Insensibilitatea ei am luat-o drept toleranţã, ba chiar solidaritate și complicitate. Credeam cã-i ghicesc din trãsãturi intenţiile cele mai ascunse, cã citesc în sufletul ei, cã anticipez ceea ce ea, nãucitã de imensitate, nu poate exprima. Am ignorat toate semnele independenţei ei primitive și neînfrânate, am neglijat perturbãrile violente și incalculabile care o rãscoleau pânã în strãfunduri. Am mers atât de departe în megalomania mea încât am îndrãznit sã mã amestec în problemele dinastice ale celor mai mari puteri, v-am mobilizat, domnilor, împotriva Demiurgului, am abuzat de slãbiciunea voastrã faţã de idei, de nobila voastrã naivitate, ca sã vã inoculez o doctrinã falsã și distructivã, sã îndrept idealismul vostru entuziast spre fapte demente. Nu vreau sã lãmuresc acum dacã am fost predestinate pentru cele mai mãreţe fapte, spre care tindea ambiţia mea. Se vede cã am fost predestinat numai pentru a le iniţia. Eu am început, apoi am fost îndepãrtat. Mi-am depãșit limitele, dar și acest lucru a fost prevãzut. In fond, mi-am cunoscut de la început destinul. Asemenea destinului acestui nefericit Maximilian, destinul meu a fost destinul lui Abel. A fost o vreme când jertfa mea era înmiresmatã și plãcutã lui Dumnezeu, iar fumul tãu, Rudolf, plutea undeva jos de tot. Dar Cain învinge întotdeauna. Jocul acesta a fost mãsluit de la bun început.”
“Cãrţile obișnuite sunt ca meteorii. Fiecare dintre ele are o clipã, un moment în care își ia zborul, ca o pasãre fenix, cu toate filele arzând. Iar noi le iubim pentru clipa aceea unicã, pentru momentul acela unic, cu toate cã atunci ele nu mai sunt decât cenușã. Uneori colindãm într-o resemnare amarã printre filele acelea, mișcând cu un troncãnit de lemn, ca pe niște mãtãnii, formulele moarte.
[...] toate cãrţile [...] trãiesc o viaţã împrumutatã, care în clipa zborului se întoarce în vechea matcã. Aceasta înseamnã cã toate cãrţile se epuizeazã, iar originalul prosperã.”
Inegalabila exprimare metaforicã a lui Schulz:
„El însã își continua drumul greu al somnului, cãţãrându-se cu hãrnicie pe muntele abrupt al sforãitului.”
„In timp ce orele nopţii se scurgeau, tata stãtea aparent concentrat și însemna marginile scrisorilor cu atingeri de peniţã, care lãsau steluţe zburãtoare, diavoli de cernealã, pufuri pãroase ce se roteau halucinant în câmpul nostru vizual, atomi de întuneric desprinși din marea noapte de varã.”
