Istoric, se pare cã în timpul unei expediţii i-a ucis cu bestialitate pe toţi cei care îl însoţeau (inclusiv pe propria fiicã), trãdându-l pe rege și intenţionând sã-și creeze propriul imperiu în jungla amazonianã, Imperiul Maranon, dupã care sã cucereascã Spania. Abel Posse îl face pe Aguirre nemuritor într-un pact faustian cu diavolul, îl supune umilinţei de a vedea cum lumea evolueazã și uitã de el, cum este depãșit la început de puritatea și vitalitatea unor "ne-civilizaţi", iar mai apoi pur și simplu de timpul care trece, violenţele și visurile lui dovedindu-se de la început vane și neputincioase în faţa firescului și a schimbãrii. Deși într-un final Aguirre moare în circumstanţe rizibile, demonul pe care l-a personificat își va continua activitatea parșivã de distrugere.
Aguirre simbolizeazã impulsurile distrugãtoare ale Vestului, ale unei presupuse civilizaţii superioare, dar de o artificialitate dãunãtor de gãunoasã în faţa naturaleţii indienilor care știu sã respecte ritmurile inerente ale naturii umane și non-umane.
"Izbânzile lor implicau obligatoriu nefericirea : dovedeau o deplinã neputinţã în a pricepe echilibrul și ordinea lucrurilor. Când adunau ananași, de pildã, tãiau și fructele nepârguite, în creștere, urmând riguroase planuri de recoltare, care se sfârșeau cu o colitã generalã […] Dacã vânau, nu cruţau nici maimuţoiul tatã, nici femela gestantã. Ca sã admire un papagal curcubeu […] nu știau decât sã ridice arbaleta și sã-l omoare, pentru a-l cerceta mort, cãzut, printre cizme, în noroi. Unul dintre ei desena cadavrul."
"Zeul lor, simbol al sacralitãţii, pãrea sã fie fãcut din douã lemne încrucișate pe care se bãteau trupuri, în cuie: un instrument de torturã." "Alburii înclinau sã semene o moarte preventivã și generalã. Totul li se pãrea o ameninţare, de la uraganul din Caraibe, pânã la trecerea unui copil indigen care cânta pe potecã, în pãdure. Doar în moarte (a altora) li se pãrea cã gãseau nemișcarea necesarã Construcţiei lor."
"Ai crezut mereu cã limitele și barierele erau afarã, în afara ta. Tot ce ai sã întreprinzi va ajunge la același rezultat, fiindcã zidurile sunt înãuntru, Lope, convinge-te ! Tu și toţi creștinii suferiţi de o boalã incurabilã : nu v-aţi nãscut. Faci pentru cã nu poţi sã fii. Omori pentru cã ţi-e teamã sã trãiești. Mergi ca nebunul, brãzdezi mãri și pãmânturi, pentru cã drumurile din tine sunt încâlcite!"
Dar noua lume în care pãtrund cu brutalitate le impune, inevitabil, ritmul ei, ceea ce pare sã îi destabilizeze într-un soi de nebunie a rãtãcirii dupã pierderea unor repere artificiale, adoptate fãrã selecţie, fãrã analizã, dar care i-au îndepãrtat atât de mult de propria lor naturã încât acum nici mãcar nu-și mai pot descoperi simplitatea umanã.
"Fiecare dimineaţã sosea doar cu gerunzii: timpul zãbovea, prezentul avea substanţã !"
"In faţa unei absurditãţi atât de mari, Sablon a înnebunit. Nu era vorba numai despre iberica lipsã de raţiune cu care era de-acum obișnuit, ci despre demenţa continentalã, chiar despre nebunia Pãmântului, a Americii. Sablon a trãit o experienţã terifiantã : pe coasta Guyanei a vãzut cum fãcea ulmul pere. Sablon asistase la triumful fertilitãţii înverșunate. Iubirea persistentã, de decenii, a pãrului plin de polen izbutise în cele din urmã sã fecundeze mândrul ulm femelã!
Sablon n-a putut uita acest fapt foarte grav. Era un atentat la raţiune care reînviase în el temerea obscurã a oricãrui militar homosexual ca nu cumva sã ajungã mamã."
Chiar și mult râvnitul El Dorado îi face pe conquistadori sã realizeze lipsa de practicabilitate și desprinderea de real a propriilor valori. Pentru ţara aurului acest metal este cea mai mare pacoste.
"Ca un salariat public al propriei sale opulenţe, se ungea punctual în fiecare dimineaţã cu ulei de mani, se pudra cu aur fin, apoi se zbenguia în mijlocul lagunei locale –Lacul Sacru- din care ieșea, trist și fãrã nici un miros, pentru micul dejun luat într-o ţarã fãrã fructe."
Deficienţele sufletești ale europenilor sunt foarte plastic și ironic descrise:
"Apoi a simţit cã ceva i se mișca grosolan în adâncul sufletului. Era ca un bufet de sufragerie cu trei uși, pe care cineva îl ducea târâș la mansarda cu dușumea nerașchetatã."
Romanul are un stil baroc, senzual, suprarealist, cu o ironie de zile mari ("nimic mai rãu decât un torţionar ofensat în seara unei duminici cu fotbal").
Ca fapt divers: romanul a inspirat filmul Aguirre, The Wrath Of God fãcut de Werner Herzog.
