De ce citesc?

Pentru cã toatã lumea pune în mod agasant întrebarea de ce citești, iar pe mine nu mã intereseazã rãspunsul cu încãpãţânare, m-am gândit într-un final serios la subiectul ãsta aplicat propriei persoane ca sã scap de stresul bâzâitor. Si uite-așa am ajuns eu la un minunat subiect de dizertaţie pe care l-am ratat, din nefericire. Ideea mi-a venit prea târziu ca sã o exploatez în scopuri academico-personale.
Cum eu sunt o personalitate psihoticã, iar modalitatea mea de integrare funcţionalã în lumea exterioarã se face printr-o formã de delir, și cum eu nu sunt patologicã (încã și sã sperãm pentru cât mai mult timp), soluţia gãsitã este sã citesc cãrţi. O carte = un delir. Taman bine. De aceea nu-mi plac cãrţile ușurele, de consum, și nici cãrţile care nu sunt beletristicã. Si nici poeziile (cã sunt prea scurte –verificat cu "Howl", care-mi place, și cu Brumaru care oricum e șui ca și mine, deci tot din ligã).
Mie-mi trebuie niște cãrţi riguroase care pot constitui cu succes un delir frumos. De aceea citesc eu.

Ludmila Uliţkaia -"Cei dintâi și cei de pe urmã"

Este o colecţie de povestiri pe subiecte diverse, dar cu anumite teme comune. Personajele sunt în principal femei, rusoaice simpatice, dotate cu bovarismul rusesc caracteristic, care se sacrificã de multe ori pentru ceilalţi, pentru fericirea comunã.

Ludmila Uliţkaia îmbinã delicateţea femininã, cu acea tentã de iraţionalitate, de neglijare de sine, cu un dramatism rusesc care reușește cumva sã nu devinã tragedie. Femeile ei se dãruiesc, dar uneori numai pânã la un anumit punct (și acesta este punctul de declic în povestiri, acel moment de epifanie atât pentru personaje, cât și pentru cititor), bunãstãrii celorlalţi: Tania se eclipseazã academic în favoarea iubitului ei Andrei (pânã "evadeazã" cumva negativ în sudul Rusiei), Nina este terorizatã de motanul care îi invadeazã casa și i-o murdãrește în cel mai abject mod posibil, Anna Fiodorovna satisface toate capriciile mamei sale, fostã frumuseţe naţionalã care și-a pãstrat aerele de divã deși este la galaxii distanţã de nebuniile tinereţii, Nikolai Romanovici (personaj bãrbat, dar care nu intrã totuși complet și fãrã contestaţie în sfera bãrbaţilor) suferã ca un Humbert Humbert homosexual, Lidia îl șocheazã pe elveţianul comod venit în vizitã cu rafinamentul domestic cu care îl rãsfaţã pentru a scãpa din spaţiul rusesc provincial în comparaţie cu ţãrile europene evoluate.

"Important e cã Lidia era fericitã ca niciodatã, dar își dãdea seama cã ultimele clipe de fericire se duc, cã n-o sã-l mai întâlneascã niciodatã pe Martin ãsta, omul ãsta atât de neobișnuit. In general, asemenea bãrbaţi nu existã, lui nici mãcar transpiraţia nu-i miroase, exact ca la îngeri."

Alexandru Vlad –„Curcubeul dublu”

"Curcubeul dublu" este o colecţie de povestioare care surprind lumea actualã a satului românesc din prisma unui intelectual care cautã refugiul de pervertirea citadinã în mult-cântatul bucolism inocent rural. Dupã cum tot mai mulţi nostalgici de la oraș viseazã la momentul paradisiac al întoarcerii în sânul ocrotitor și liniștitor al pântecului rural, la fel și Alexandru Vlad sperã sã regãseascã acea tihnã și simplitate împãciutoare pe care le avem cu toţii în imaginea noastrã despre satul românesc.

Doar cã realitatea se dovedește a fi puţin diferitã, oamenii de la sat s-au schimbat, o datã cu cei de la oraș, repetând decepţiile acestora. In afarã de natura, rãmasã (relativ) neschimbatã, viaţa la ţarã suferã și ea de poluarea umanã, de vecini hoţi, beţivi, petrecãreţi, care se mai bucurã printr-o puternicã erecţie matinalã de binefacerile vârtoaselor bãuturi spirtoase.

Cartea are același ritm ca existenţa unui orãșean întors la ţarã, pe alocuri târâindu-se de la o paginã la alta (albinele care terorizeazã, mãiestria de a fierbe un ou), pe alocuri fãcând observaţii amuzante (întreruperea oricãrei activitãţi atunci când nu mai sunt ţigãri la magazin din cauza unei aprovizionãri defectuoase, biserica îmbogãţitã cu o cruce de luminiţe, la fel cum discoteca, înfiinţatã în incinta unui vechi CAP, are și ea un stroboscop la intrare, câinele care îl convinge cã are nevoie de o prezenţã caninã în gospodãrie, internetul ca dușman al plãcerilor simple ale vieţii materializate în mult iubitele manele, vecinii care te furã pe faţã și care se declarã lezaţi în ce au ei mai sfânt de acuzaţiile tale, sãtenii care regretã resemnaţi cã nu vin și la ei olandezi care sã le strângã muntele de pet-uri din râu așa cum au fãcut în alte pãrţi), pe alocuri înecându-se într-o tristeţe dezrãdãcinatã (rezolvatã prin fumatul pipei), dar per total oferind o perspectivã amuzantã, deziluzionatã și împãcatã a unui univers imaginar redus cu brutalitate la o realitate cu care pânã la urmã faci compromisul de a te mulţumi.

"Si apoi mi-a trecut prin cap, cum mi se întâmplã mai nou, o idee de afacere: greieri pentru cei bogaţi, ca sã doarmã și ei bine. Desfacere la domiciliu. Fiecare sã aibã greierul lui, în lumea asta postmodernã. Natura livratã în vilele lor mari și tãcute, într-o cutiuţã de lemn. Greierul casei."

"Pe bancheta din faţa mea ședea o fatã concentratã în lectura unei cãrţi. Decretase cã, pentru ea, noi, ceilalţi, nu existam. Era frumoasã, bine îmbrãcatã, cu genunchii lipiţi ca niște fructe gemene. [...] Ea ridicã volumul în așa fel încât sã fie un scut care s-o apere de privirile mele, pe care probabil le simţea. [...] Am încremenit. Parcã mi-ar fi dat cu tifla: eu eram autorul, ea era cititorul. Se ferea de privirile mele în timp ce se hrãnea cu gândurile mele, ridica sprâncenele subţiri și-i apãrea o cutã, semnul concentrãrii: o frazã din cele lucrate de mine îi punea mintea la încercare."