La îndelungatele insistenţe ale mamei am fost într-o tură la mănăstirile de prin sudul ţării. Si bine am făcut. În general mama are idei bune, doar că eu mă împotrivesc. Din principiu, nu neapărat dintr-un motiv valid.
Aşa am ajuns la Mănăstirea Prislop unde se află mormântul preotului Arsenie Boca.
Eu am o preferinţă ciudată pentru preoţii martiri din timpul comunismului (odată şi-odată voi scrie un roman pe tema aceasta) şi pentru cât de controversată este sfinţenia lor de o biserică mult prea materialistă pentru lucruri cu adevărat importante.
Dacă aţi citit despre Arsenie Boca şi aţi fost marcaţi de viaţa şi învăţăturile lui, merită, bineînţeles, să faceţi un pelerinaj (deşi în ziua de azi acest cuvânt este oarecum desuet –de obicei în ziua de azi mai mult călătorim şi mai puţin „pelerim”). Doar că trebuie să vă înarmaţi cu suficientă încredere personală şi să vă păstraţi în permanenţă credinţa în simbolul Arsenie Boca, pentru că realitatea de la faţa locului poate fi, pe alocuri, dureroasă. Spiritual.
Nu vorbesc despre orele de aşteptare la mormânt. In context, e ceva normal. Nimic preţios nu ar trebui să se obţină cu uşurinţă.
Dar, în drumul spre mănăstire, trebuie să învingeţi cu determinare mirosul (şi fumul) de mici la grătar –destul de ireverenţios dacă e perioadă de post (cum s-a întâmplat acum).
Când am ajuns la mormânt (la ora 6 seara pentru că s-a întâmplat să fie un rând foarte lung), o măicuţa m-a luat repezit de braţ că să mă mişc repede să mă închin (deşi la cruce era încă domnul din faţa mea care îşi zicea el acolo liniştit rugăciunile). Ii mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat calmul (neobişnuit pentru mine –am putea spune că este chiar o minune săvârşită la faţa locului) să nu mă stropşesc la pioasa măicuţă (mi-am abţinut până şi întrebarea ironică dacă se grăbeşte cumva să prindă meciul de la cupa mondială de diseară şi vrea să scape mai repede de-acolo).
Este un obicei de a te duce cu flori la mormânt (o să vă daţi seama după toate dughenele cu flori de pe marginea drumului de până acolo -25 de lei ghiveciul, să nu vă faceţi iluzii). Din păcate, la mormânt situaţia e puţin cam tragi-comică. Inaintea mea am lăsat să treacă o bătrână cu un tânăr cu sindrom Down. Băiatul era foarte afectat şi impresionat de realizarea de a ajunge la mormântul preotului Arsenie Boca. Vroia să pună lângă cruce un ghiveci cu o floare adusă de el în semn de preţuire. Moment în care o măicuţă de acolo i-a smuls ghiveciul din mână şi l-a dat peste gard la o babă cu un sac de rafie plin de ghivece de flori date de măicuţe peste gard. Băiatul a bâguit acolo în legea lui un protest, dar bunică-sa (probabil îi era bunică) l-a tras de mânecă repede ca să se liniştească şi să nu mai comenteze.
Trist, foarte trist, loc sacru, dar cu iz românesc de bătaie de joc.
Mă demoralizez foarte tare când văd în România locuri cu un potenţial foarte mare de a spune poveşti. Asta e reţinută dintr-un training cu Bucurenci. Este foarte important sa spui o poveste. Să atragi lumea, să o farmeci, spunând poveşti. Mormântul preotului Arsenie Boca este un loc despre care s-ar putea povesti o mie de lucruri fascinante, nu numai pentru români, dar şi pentru străini, indiferent de orientarea lor religioasă. Dar suntem noi în stare de aşa ceva? In mod evident, nu.
Biserica noastră ortodoxă nu ştie decât să se plângă de înstrăinarea tinerilor. Oare de ce? Pentru că biserica este primul ei duşman, îşi face sieşi rău, cere lucruri gratis, fără să dea nimic în schimb. Intr-o lume în care ni se oferă lucruri atrăgătoare din toate părţile, cum poţi să rămâi încremenit într-o iluzie de supremaţie rămasă neschimbată din evul mediu? Biserica a fost într-adevăr ceva benefic pentru oameni, religia avea pe atunci un sens, te ajuta să te dezvolţi. Dar acum? Acum biserica trebuie să se vadă într-o competiţie cu celelalte atracţii din viaţa noastră, trebuie să se situeze într-un context în care există o luptă pentru atenţia şi interesul oamenilor.
Lucrurile nu mai sunt atât de evidente ca în trecut. In avalanşa de informaţii şi stimuli cu care suntem abordaţi în fiecare zi, alegerile noastre se îndreaptă spre cel care reuşeşte să ne capteze, să ne prindă, să ne intereseze, să ne fascineze. Iar biserica intră în această competiţie. Chiar dacă ea nu vrea sau se crede deasupra acestei realităţi. Si este tocmai aici unde biserica pierde. Pentru că nu mai este ea singura care creează realitatea, ci o realitate diversă o obligă să lupte alături de alţii pentru a-şi dobândi această poziţie de creator de realităţi personale.
Dacă biserica refuză să intre în această dinamică, ba chiar se mai şi auto-sabotează în mod constant, chiar nu are nici un motiv să se plângă de propriul eşec. Mai ales când are un trecut cu oameni excepţionali şi carismatici, cum a fost părintele Arsenie Boca.
P.S. O descoperire foarte plăcută a fost Mănăstirea Lainici. Foarte veselă şi colorată. Te binedispune, transmite optimism.