Donald A. Norman -"The Design of Everyday Things"

O carte de teorie de bază pentru cei interesaţi de design sau care au legături profesionale cu acest domeniu. Donald A. Norman tot publică ediţii revizuite ale acestei cărţi de vreo 25 de ani, păstrând-o actuală, schimbând exemplele pentru a le păstra relevanţa şi aducând la zi principiile pentru a reflecta evoluţia gusturilor şi a tehnologiei.
Cartea are în centrul perspectiva că design-ul trebuie să ia în considerare utilizatorii ("Human Centered Design"), chiar dacă suntem cu toţii conştienţi de multiplele presiuni care însoţesc scoaterea pe piaţă a unui produs (marketing-ul interesat de vânzări, management-ul interesat de deadline-uri etc.), fără a fi vorba de produse excepţionale, ci exemple ca obiecte de uz casnic, ceasuri, sisteme informatice etc.
Donald Normal ne invită pe toţi să dăm puţină atenţie obiectelor din jurul nostru şi să facem scandal atunci când un design este defectuos, pentru că de multe ori suntem obligaţi să folosim lucruri dificil de utilizat doar pentru că sunt mai ieftine.
Cartea nu este una de popularizare, conţine destul de multă teorie de folosit în realizarea designului de produs, dar aduce în discuţie şi unele subiecte de interes general, cum ar fi (preferatul meu, desigur) acea explicaţie de "eroare umană" care este des folosită pentru a explica erorile de manevrare a unui sistem sau accidentele de tot felul (de ex. cele aviatice). Donald Norman recomandă prudenţă în a accepta "eroarea umană" ca ultimă explicaţie pentru erorile de sistem. Anchetele şi analizele trebuie să pună sub semnul întrebării împrejurările în care apar aceste erori umane pentru a vedea dacă ele nu pot fi evitate prin schimbarea de design a sistemului folosit. E adevărat că sistemele, mecanismele sunt logice, perfecte în funcţionarea lor, numai că ele sunt utilizate de oameni, imperfecţi, obosiţi, uneori distraşi, iar acest factor merită luat în considerare pentru a realiza nu doar un produs bun în sine însuşi, ci un produs care facilitează şi interacţiunea cu operatorul şi vine în preîntâmpinarea unor greşeli umane care apar în mod natural.
In loc să-i învinovăţim pe oameni, mai bine le înţelegem comportamentul şi construim produse şi sisteme care să ia în considerare acest comportament şi să-i compenseze lipsurile şi scăpările. Designul trebuie să fie rezultatul unei îmbinări de tehnologie şi psihologie, nu inginerie pură unde problema e că "You are designing for people the way you would like them to be, not for the way they really are."
De exemplu, dacă oamenii care intră într-o bancă forţează să deschidă uşa de sticlă în interior pe când ea se deschide în afară, atunci nu este vina oamenilor, ci vina celui care a făcut designul pentru uşă şi care nu a semnalizat prin nimic direcţia în care se deschide uşa.
Sau câţi dintre noi au trebuit să guste la restaurant din cele două sticluţe de pe masă pentru a vedea unde este uleiul şi unde, oţetul, când o etichetă sau o măslină în sticla de ulei ar fi rezolvat dilema.

"Difficulties arise when we do not think of people and machines as collaborative systems, but assign whatever tasks can be automated to the machines and leave the rest to people. This ends up requiring people to behave in machine like fashion, in ways that differ from human capabilities. We expect people to monitor machines, which means keeping alert for long periods, something we are bad at. We require people to do repeated operations with the extreme precision and accuracy required by machines, again something we are not good at. When we divide up the machine and human component of a task in this way, we fail to take advantage of human strengths and capabilities but instead rely upon areas where we are genetically, biologically unsuited. Yet, when people fail, they are blamed. [...]
Given the mismatch between human competencies and technological requirements, errors are inevitable. Therefore, the best designs take the fact as given and seek to minimize the opportunities for errors while also mitigating the consequences. Assume that every possible mishap will happen, so protect against them. Make actions reversible; make errors less costly."

In carte descoperiţi, de asemenea, unele concepte drăguţe şi interesante (din seria de folosit în discuţii la bere):
-skeuomorphic –"incorporating old, familiar ideas into new technologies, even though they no longer play a functional role" (de exemplu, atunci când a fost introdus pe piaţă, plasticul avea aspect de lemn);
-o nouă boală numită "featuritis" –o dată ce a fost lansat, un produs trebuie să includă noi componente sau atribute care să-l facă să rămână atractiv pentru clienţi (gândiţi-vă la modurile în care se tot schimbă detergenţii –detergenţi manuali, detergenţi pentru maşina de spălat, detergenţi cu balsam, detergenţi pentru pete, detergenţi pentru rufe albe, detergenţi pentru rufe negre, detergenţi pentru rufe colorate, detergenţi pudră, detergenţi lichizi, detergenţi capsule etc. etc.);
-legea lui Stigler –"Products are thought to be the invention of the company that most successfully capitalized upon the idea, not the company that originated it."

Mai daţi şi peste comentarii de bun simţ care vă confirmă opiniile:
"[...]The competition is ignored, the traditional marketing requirements are ignored. The focus is on simple, customer-driven questions: what do the customers want; how can their needs best be satisfied; what can be done better to enhance customer service and customer value? Focus on the customer [...] and the rest takes care of itself. [...]Usually it is only possible where the head of the company, the CEO, is also the founder. Once the company passes control to others, especially those who follow the traditional MBA dictum of putting profit above customer concerns, the story goes downhill. Profits may indeed increase in the short term, but eventually the product quality deteriorates to the point where customers desert. Quality only comes about by continual focus on, and attention to, the people who matter: customers."

Iar dacă vă întrebaţi cam care domenii vor cunoaşte inovaţii radicale în următoarea perioadă, Donald Norman propune educaţia, transportul, medicina şi locuinţele.

Si pentru cei care tot au viziuni apocaliptice cu umanitatea distrusă de maşini:
"Technology does not make us smarter. People do not make technology smart. It is the combination of the two, the person plus the artifact, that is smart. Together, with our tools, we are a powerful combination."

Emil Brumaru si Veronica D Niculescu -"Basmul Prinţesei Repede-Repede"

Povestea erotico-jucăuşă a unui pitic care porneşte către prinţesa care îi este destinată. Bineînţeles că, pentru a o salva, piticul trece mai multe probe, confruntări cu fiinţe fantastice adverse. Cam toate personajele (şi o bună parte din acţiuni) sunt metaforice. De aceea este o poveste cu mai mult tâlc pentru adulţi decât pentru copii. Deşi e bine să populezi fantezia şi inconştientul copiilor cu subînţelesuri erotice de la vârste fragede.

Brumaru este unul dintre puţinii poeţi pe care îi pot citi (sunt un dezastru la capitolul poezie, este un domeniu care mă depăşeşte complet), iar grafica din carte este bine realizată. Tandemul scriitoricesc a ieşi, de asemenea, foarte armonios, deşi trebuie să fi fost al naibii de greu să faci să danseze în acelaşi ritm proza cu poezia, masculinul cu femininul, frăgezimea vârstei cu maturitatea unei lungi experienţe temporale şi senzuale.

Stephen Hawking -"A Brief History Of Time"

Este o carte (binevenită) de popularizare a teoriilor despre Univers, atât de bine scrisă (mai ales capitolul despre găurile negre –unele dintre puţinele fenomene care au fost demonstrate matematic înainte de a putea fi observate; şi care nu sunt negre, ci lucesc cu atât mai puternic cu cât sunt mai mici) încât pe alocuri te prinde cu puterea ficţională a unui thriller.

Una din întrebările fundamentale de care se ocupă cartea se referă la originea, structura şi viitorul Universului, iar explicaţiile se bazează pe combinarea a două mari teorii: relativitatea şi mecanica cuantică.

"The eventual goal of science is to provide a single theory that describes the whole universe. However, the approach most scientists actually follow is to separate the problem into two parts. First, there are the laws that tell us how the universe changes with time. [...] Second, there is the question of the initial state of the universe. Some people feel that science should be concerned with only the first part; they regard the question of the initial situation as a matter for metaphysics or religion. They would say that God, being omnipotent, could have started the universe off any way he wanted. That may be so, but in that case he also could have made it develop in a completely arbitrary way. Yet it appears that he chose to make it evolve in a very regular way according to certain laws. It therefore seems equally reasonable to suppose that there are also laws governing the initial state.
It turns out to be very difficult to devise a theory to describe the universe all in one go. Instead, we break the problem up into bits and invent a number of partial theories. [...] If everything in the universe depends on everything else in a fundamental way, it might be impossible to get close to a full solution by investigating parts of the problem in isolation. Nevertheless, it is certainly the way that we have made progress in the past. [...]
Today scientists describe the universe in terms of two basic partial theories –the general theory of relativity and quantum mechanics. They are the great intellectual achievements of the first half of this century. The general theory of relativity describes the force of gravity and the large-scale structure of the universe [...] Quantum mechanics, on the other hand, deals with phenomena on extremely small scales, such as a millionth of an inch. Unfortunately, however, these two theories are known to be inconsistent with each other –they cannot both be correct. One of the major endeavors in physics today, and the major theme of this book, is the search for a new theory that will incorporate them both –a quantum theory of gravity."

Dar să nu vă aşteptaţi la o lectură aridă. E ca o conversaţie presărată cu scurte divagaţii autobiografice, cu mult umor, cu puncte amuzante şi atractive de "ştiaţi că". Ca să vă faceţi o idee cam ce puteţi afla citind cartea:
-cum deducem din ce elemente chimice e compusă o stea după culoarea ei;
-Oppenheimer rulZ mai ceva ca Einstein;
-distracţii de geekşi, cum ar fi pariurile pe abonamente la reviste erotice;
-oftica pe care o ghiceşti din conştiinciozitatea cu care Hawking enumeră premiile luate de alţi oameni de ştiinţă.

Ceea ce am admirat eu cel mai mult la această carte este efortul remarcabil pe care autorul îl face pentru a împărtăşi pasiunea lui pentru fizică într-un mod în care îl captivează şi pe cititorul cu minime înclinaţii spre acest domeniu, dar cu o doză sănătoasă de curiozitate despre lumea din jurul lui. M-a făcut să am un mare respect pentru Hawking dorinţa lui evidentă de a-i face pe alţii să înţeleagă ce este atât de pasionant la lucrurile pe care le studiază, fără a cădea în pedantism şi fără a-şi aroga morga omului de ştiinţă superior, imposibil de înţeles de acei bicisnici intelectual din jur incapabili vreodată să acceadă la lucrurile măreţe de care se preocupă minţile luminate (atitudine care, din păcate, este prea des întâlnită în sistemul educaţional românesc).

"... if we do discover a complete theory, it should in time be understandable in broad principle by everyone, not just a few scientists. Then we shall all, philosophers, scientists, and just ordinary people, be able to take part in the discussion of the question of why it is that we and the universe exist. If we find the answer to that, it would be the ultimate triumph of human reason –for then we would know the mind of God."

John Wray -"Lowboy"

Un adolescent schizofren care a reuşit să scape din spital, cu medicaţia întreruptă, încearcă să salveze lumea de la distrugere iminentă din cauza încălzirii globale, căutând-o prin metroul new yorkez pe Emily, fata nonconformistă pe care o cunoscuse înainte de a fi internat şi care să-l ajute să oprească dispariţia Pământului (bineînţeles, fiind vorba de adolescenţi, soluţia are legătură cu sexul). Pe urmele lui se află Ali Lateef, un detectiv care vrea să-l găsească înainte de a face vreo prostie care să rănească pe cineva, şi misterioasa mamă a lui Lowboy, care, desigur, vrea să-l găsească înainte de a-şi face rău lui însuşi.

Cu ce-am rămas din roman:
-perspectiva distorsionată, cu aspect de puzzle prin care lumea este văzută de Lowboy şi pe care cititorul trebuie să depună efort ca să o recompună treptat şi să-i dea sens pe baza indiciilor furnizate de detaliile textului (evident, mie-mi plac toate cărţile pe care te chinui niţel ca să le înţelegi sau să te adaptezi la stilul de scris); la clarificarea şi cronologizarea poveştii băiatului ajută foarte mult discuţiile dintre detectiv şi mama Violet;
-descrierea situaţiei lui Lowboy nu cade în melodramă; modul în care el percepe lumea lasă foarte mult impresia de veridicitate, fără senzaţionalism sau apel la compătimire; Wray se bazează pe maturitatea cititorului care să înţeleagă drama unui adolescent care trece prin toate schimbările vârstei, fără a avea bagajul minim de stabilitate psihică care să-i dea şansa de a ieşi cu bine din această confruntare cu lumea prin care trecem fiecare la 17 ani;
-stilul care lasă senzaţia de imediat, de percepţie directă, fără fraze lungi, complexe atunci când este vorba de Lowboy şi plasarea lui în înţelegerea lumii;
-senzaţia aceasta că lucrurile se întâmplă, ele merg înainte indiferent dacă cititorul va reuşi să ţină pasul cu ele sau nu constituie, pentru mine, cel mai interesant aspect al cărţii.

Inceputul:
"Pe 11 noiembrie, Lowboy alerga să prindă metroul. Erau oameni în calea lui, dar avea grijă să nu-i atingă. Alerga pe marginea peronului e banda galbenă de siguranţă şi ţintuia cabina trenului cu privirea, ordonându-i să aştepte. Uşile se închiseseră deja, dar s-au deschis când le-a izbit cu piciorul. Nu s-a putut abţine să nu considere acest lucru un semn."

Horatiu Mălăele -"Rătăciri"

O lectură plăcută şi rapidă, în care-l veţi găsi pe Mălăele aşa cum îl ştiţi, cu umorul lui amar, cu lucrurile simple dar care te dau peste cap, cu bunăvoinţa faţă de greşelile altora, cu acceptarea propriilor orgolii şi cu acel poetism nepretenţios care să le învăluie pe toate acestea. Momente autobiografice, poveşti scurte, pastile de poezie şi aforisme hâtre, o carte mică şi irezistibilă.

"Rămâi modest. Dar fă în aşa fel ca lucrul ăsta să se ştie. Trebuie să ai orgoliul modestiei tale."  

"Doamnă, vă rog să vă ridicaţi, v-aţi aşezat pe pudoarea mea!"

Rabih Alameddine -"Femeia de hartie"

De mult nu m-am regăsit atât de bine într-o carte. Am mai vorbit de auto-proiectare în personajul feminin din "Exuvii", unde explicam că nu este suficient să te recunoşti într-o carte, ci e interesant să te descoperi într-un mod inedit, la care nu te-ai fi aşteptat. Asta s-a întâmplat pentru mine cu "Femeia de hârtie".
Suferim de acea inflaţie de cărţi despre femei din ţări orientale, victime ale familiei şi societăţii tradiţionale şi religioase de acolo, scrieri care nu fac decât să ne confirme stereotipurile şi să ne accentueze diferenţele şi distanţa faţă de respectivele locuri culturale. Ce face Rabih Alameddine este să ne arate că acolo există şi oameni ca noi şi cam care ar putea fi povestea noastră (în fine, a mea) dacă m-aş fi născut în Liban (mereu am fost consternată de asumarea identitară a naşterii într-un anumit context; nu suntem responsabili de circumstanţele naşterii noastre, astfel încât nu înţeleg de ce considerăm că acestea ne definesc, ceea ce nu exclude patriotismul, dar să revenim...). Fiecare referinţă literară a personajului din "Femeia de hârtie" (cu excepţia poeziilor, unde am un defect şi ar fi fost traumatic de-a binelea pentru mine să-i menţioneze pe Emil Brumaru sau pe Bacovia) venea ca un şoc de empatie, de uimire că Aaliya citea aceleaşi lucruri (mai ales că erau cărţi nu foarte cunoscute, cum ar fi „Stiri de acasă” de Annie Proulx).

"Pot să mă regăsesc în Marguerite Duras, chiar dacă nu sunt franţuzoaică şi nici n-am fost măcinată de iubirea pentru un bărbat asiatic. Pot să trăiesc în pielea lui Alice Munro. Insă nu pot stabili nici o legătură cu propria-mi mamă. Trupul mi-e plin de propoziţii şi momente, inima îmi dă pe dinafară de minunate întorsături de frază, dar nici trupul, nici inima nu sunt capabile să fie emoţionate de altcineva.
Am nevrozele scriitorilor mei, dar nu şi talentul lor."

"In filosofie, mult timp am fost genul de persoană care întorcea paginile înainte să fiu o cititoare adevărată. M-a preocupat suprafaţa până când am pătruns esenţa."

Pentru că m-am identificate atât de mult cu personajul principal, nu mi-am dat seama dacă este o carte bună sau nu. Nu-mi aduc aminte când mi s-a întâmplat ultima dată să investesc emoţional într-o asemenea măsură într-o carte încât să nu mă pot gândi la ea în afara mea însămi. Aaliya este o mare iubitoare de cărţi. Ideile o atrag mai mult decât banalităţile din viaţa cotidiană. Ii e greu (sau mai bine zis i se pare inutil) să menţină relaţii familiale susţinute, să facă sacrificii în numele socializării şi al ideii de apropiere între oameni doar pentru că faceţi parte din aceeaşi familie, mai ales atunci când rudele au caractere şi preocupări complet diferite de ale tale. Are norocul de a se refugia într-o librărie, în mijlocul unui Bierut minat de război civil, isterii familiale, banalizarea violenţei.

"Oraşul aparţine tinerilor şi apatiei lor. Asta nu-i ţară pentru bătrâni. Sau pentru bătrâne, la o adică. Bizanţul pare atât de îndepărtat.
Beirutul este o Elizabeth Taylor a metropolelor: nebună, frumoasă, de prost gust, ieşindu-şi din fire, îmbătrânind şi veşnic teatrală. De asemenea, s-ar căsători cu orice pretendent amorezat care îi promite o viaţă confortabilă, indiferent cât de nepotrivit este el."

"N-a scos nimeni bani din vânzările din librăria mea. Proprietarul o ţinea deschisă fiindcă era mândru de reputaţia magazinului în rândul pseudointelectualilor şi al marilor preoţi ai literaturii din Beirut, ca unicul loc din oraş în care se puteau găsi cărţi obscure, pe care nici unul dintre ei nu le citea. Aceşti diletanţi literari cunosc cărţile cam la fel de bine pe cât cunoaşte pasagerul unui avion peisajul deasupra căruia zboară."

Intreaga ei fiinţă este intim legată de cărţi, scriitorii sunt partenerii ei de discuţii şi prietenii care o ajută să înţeleagă lumea pe care o percepe cel mai adesea ca agresivă, josnică, murdară, inutilă.

"Alain Robbe-Grillet a scris cândva că lucrul cei mai rău care s-a întâmplat cu romanul a fost apariţia psihologiei. Se poate presupune că voia să spună că, acum, ne aşteptăm cu toţii să înţelegem motivaţia din spatele acţiunilor fiecărui personaj, de parcă asta e posibil, de parcă în viaţă este aşa. Am citit atât de multe romane recente, publicate mai ales în lumea anglo-saxonă, care sunt plictisitoare şi neinteresante din cauză că trebuie întotdeauna să deduc cauzalitatea. De exemplu, motivul pentru care o eroină nu poate să simtă dragostea e că a fost abuzată fizic [...] Asta ignoră, desigur, faptul că mulţi alţi oameni au trăit aceleaşi lucruri, dar nu se comportă în aceeaşi manieră, deşi aceste e un aspect minor în comparaţie cu adevărata pierdere în îndeplinirea dorinţei de explicaţii, şi anume pierderea misterului.
Scoaterea la iveală a cauzalităţii face din oricine un cititor plictisit."

"Toţi încercăm să alungăm prin explicaţii Holocaustul, Abu Gahrib sau Masacrul din Sabra, negând că noi am putea face vreodată ceva atât de groaznic. Făptaşii acelor crime sunt răi, poame rele, alţii; există ceva în spiritul german sau american care face ca aceste popoare să fie susceptibile de a îndeplini ordine, de a bea Kool-Aid cu aromă de struguri, de a ucide fără discriminare. Crezi că tu nu eşti persoana care ar fi putut provoca şocuri electrice în cazul experimentului Milgram pentru că, nu-i aşa, cei care au făcut asta trebuie să fi fost abuzaţi emoţional de către părinţii lor sau au avut taţi dominatori ori au fost părăsiţi de neveste. Din orice motiv îi face diferiţi de tine."

Deşi ar putea fi acuzată de răceală şi egoism în unele reacţii, Aaliya îşi alege mereu singurătatea, se zbate să-şi păstreze stilul de viaţă care o face fericită, unde se simte ea însăşi, chiar dacă neînţeleasă de ceilalţi pentru că le refuză valorile şi judecăţile.

"Imi place să-mi consider micile furturi un serviciu public. Cineva trebuia să citească Tărâmul pustiit de Eliot în timp ce incendiile din Sabra luminau orizontul Beirutului."

O femeie care trăieşte din cuvinte bine scrise, care simte o plăcere genuină din citit, care nu simte nevoia să împărtăşească aceste preocupări cu ceilalţi, care îşi respectă ritualurile anuale de traducere a cărţilor doar pentru aprofundarea sensului şi descoperirea frumuseţii stilului cărţilor la care o forţează această activitate.
 Este un roman care mi-a răspuns la o întrebare pe care mi-o pun uneori: cum aş fi eu dacă aş trăi într-o cultură diferită de a mea?

"Insă numai la orele de arabă ni se spunea permanent că nu putem stăpâni la perfecţie limba aceasta, cea mai dificilă dintre toate, că, indiferent cât de mult am studia şi am exersa, nu putem spera să scriem la fel de bine ca Mutanabbi sau, Doamne fereşte, culmea limbajului, Coranul însuşi. Profesorii îi îndoctrinau pe elevi, la fel cum fuseseră şi ei îndoctrinaţi când erau mici. Nici unul dintre noi nu se putea ridica mai presus de a fi un eşec ca arab, păcatul nostru originar."