Doina Rusti -Zogru

O fiinţã supranaturalã, misterioasã, se întrupeazã din inima pãmântului şi trãieşte parazitând diverse personaje, hrãnindu-se din timpul lor şi reuşind astfel sã traverseze evenimentele din istoria românilor de la Vlad Tepeş pânã în zilele noastre, oferindu-ne o perspectivã subiectivã, intimã şi vastã asupra noastrã. Zogrul nu poartã nici un fel de încãrcãturã maleficã sau beneficã, el este trãire purã, singurul sãu scop fiind gãsirea unei gazde adecvate astfel încât sã-şi întârzie momentul dispariţiei de pe Pãmânt, singura existenţã pe care o cunoaşte şi la care nu vrea sã renunţe pentru întoarcerea într-un necunoscut care ar putea foarte bine sã consiste în nimic. Este un roman despre identitate. O identitate colectivã şi una individualã.

Cartea este interesantã, uşor de citit, Doina Ruşti a gãsit o reţetã foarte reuşitã de a combina fantasticul, istoria, filosofia. Cred cã o voi înscãuna pe Doina Ruşti scriitoarea mea româncã, contemporanã, preferatã.

[*nu am citate pentru cã, bineînţeles, cartea a fost împrumutatã şi cititã acum câţiva ani; iar între timp am un laptop mort la activ]

Pascal Quignard -"Sexul şi spaima"

Mai bine îl mai citeam o datã pe Musil decât sã mã lupt cu Pascal Quignard. Un scriitor mai pedant şi mai dezlânat în a-şi închide ideile nu cred cã existã. Dacã vreţi vreodatã sã vã apucaţi de cartea asta, sã ştiţi cã e despre greci şi romani. Mai mult despre romani decât despre greci. Cu zei, istorie, literaturã, citate (de obicei cu o relevanţã dubioasã pentru subiectul discutat). Este o carte de bãtut câmpii (acum ştiu ce simţea proful de literaturã din Franţa când îmi citea lucrãrile şi îmi spunea cã nu-mi inchei ideile; karma strikes back).
Gãsiţi totuşi şi nişte fapte diverse interesante. Cum ar fi despre inventatorul pornografiei, Parrhasios (pictor de bordeluri), despre care avem informaţii doar din relatãrile altora.
In fine, avem imaginea unei civilizaţii încremenite în spaima de dinaintea ororii şi în credinţa cã pasivitatea este semn de inferioritate. Faptul de a fi activ e un semn de nobleţe. Transformarea în spaimã a erotismului jucãuş, neserios, libertin.

Ca sã vã faceţi o idee despre stilul din carte:
„Dezmierdãrile umane sunt confundate neîncetat cu neaşteptate limite libidinale sau temporale pe care dorinţa ce le animã, dar care la fel de repede slãbeşte, nu le înţelege niciodatã. Nici conştiinţa iubiţilor nu le înţelege întotdeauna. Insuficienţa noastrã eroticã, satisfacerile noastre incomplete sau desincronizate în toiul jubilaţiei ne descumpãnesc.
Plãcerea ne smulge dorinţa.
Suntem sortiţi fantasmelor, precum rechinii sunt sortiţi mãrii.
In corpul masculin, elementul sexual se manifestã ca o deformare absolut insolubilã, ori solubilã doar prin violenţa actului. Excesul sexual se manifestã de fiecare datã sub forma unei reveniri inadecvate, anacronice, trãite la modul constrângãtor, intempestiv sau ruşinoş, total involuntarã, mereu imperioasã, mereu inexprimabilã pentru cã limbajul, departe de a se uni cu libidoul, îl divinizeazã.”

Margaret Atwood -"Femeia comestibilã"

Cum devine femeia obiect de consum. Dar nu într-o carte încrâncenatã, ci într-una plinã de umor (destul de negru pe alocuri, adevãrat). Marian, o tânãrã care lucreazã în telemarketing, acceptã sã se cãsãtoreascã cu prietenul ei, un avocat de viitor, dintr-o bizarã inerţie conformistã pentru a se mula pe aşteptãrile pe care societatea le are de la o femeie, în ciuda propriilor dubii privind relaţia lor. Continuã totuşi sã se vadã cu un tip total opus vieţii ei ordonate şi previzibile.

Aceastã delãsare în voia sorţii duce, desigur, la o disoluţie a eului care devine tot mai accentuatã pânã când criza identitarã nu mai poate fi suportatã. Marian pare sã-şi rezolve nevrotic conflictul ãsta refuzând mâncarea (simptom pe care ceilalţi sunt dispuşi sã-l normalizeze social sub forma stresului dinaintea nunţii). La petrecerea organizatã de Peter pentru a sãrbãtori şi unde Marian apare îmbrãcatã, coafatã etc. conform cerinţelor viitorului soţ, impasul ei psihic atinge apogeul şi situaţia trebuie sã explodeze cumva, bineînţeles tot în cheie culinarã. Rezolvarea constã, ironic, în transformarea înapoi a lui Marian din obiect consumat în consumator.

Inceputul:
"Stiu cã mã simţeam bine vineri când m-am trezit; poate doar ceva mai apaticã decât de obicei. Când am trecut în bucãtãrie sã-mi iau micul dejun, Ainsley era acolo, abãtutã: zicea cã fusese la o petrecere nereuşitã noaptea trecutã. Jura cã nu fuseserã decât studenţi la stomatologie, ceea ce o deprimase atât de tare, încât se consolase îmbãtându-se."

Andrei Pleşu -Despre îngeri

Este o sintezã a literaturii şi a ideilor pe subiectul îngerilor. Cartea nu are o cheie teologicã (deşi apar trimiteri relogioase, dar ele nu sunt limitate la spaţiul creştin, fiind abordate şi alte religii, în special islamul unde îngerii joacã un rol special), mai curând una filosoficã, din perspectiva unei curiozitãţi insistente asupra fenomenului. Poate pe alocuri pare prea încãrcatã de referinţe bibliografice şi abordatã într-un mod didactic accentuat pentru un cititor care cautã mai mult opinii şi mai puţin susţinerea lor, deşi Pleşu spune de la început cã prima parte este alcãtuitã din notiţe de curs organizate riguros, cartea este o investigaţie riguroasã a modului în care îngerii au fost analizaţi de filosofi, teologi, scriitori etc.
Nu este o carte cu care poţi sã polemizezi pentru cã, evident, Pleşu a fãcut o treabã bunã cu documentarea, dar sunt unele aspecte care pot iniţia discuţii interioare la cititori (de ex. ideea cã existã îngeri pentru naţiuni), iar stilul abordabil cu care ne-a obişnuit face o lecturã plãcutã.

"Un exeget medieval, Rupert de Deutz, vede în lupta lui Iacob cu îngerul modelul luptei pe care o dã hermeneutul cu textul dinaintea sa. Orice lecturã e o logomachie. A încerca sã interpretezi o paginã scrisã e a intra în luptã cu îngerul acelei pagini, a înfrânge obstrucţia sensului ei. In cazul acesta, însãşi strãdania noastrã de pânã acum intrã în scenariul pe care îl analizeazã. Am dat şi noi, pe palierul la care avem acces, propria noastrã luptã cu îngerul. Si încheiem, rãniţi, cu câteva uimiri în plus."

César Aira -"Varamo"

Un roman pe care îl puteţi citi cap-coadã într-o cãlãtorie cu trenul. Este relatarea întâmplãrilor în ziua de dinainte de crearea poemului de cãpãtâi al avangarei latin-americane de cãtre un funcţionar din Colón, oraş din Panama, pornind de la primirea salariului în bani falşi. Modul lui Varamo de a se poziţiona în lume aduce destul de mult cu personajele kafkiene. Iar poemul rezultat ţine de acelaşi domeniul al absurdului, el trebuind de fapt sã fie un tratat despre hobby-ul funcţionarului, îmbãlsãmarea animalelor mici (la care oricum nu se pricepe). E cumva un îndemn la reflecţie dacã producţia literarã poate fi un produs al întâmplãrii, o improvizaţie şi nu ceva planificat, construit, muncit. Sunt multe idei care apar în carte (cum ar fi situaţia bizarã de a pãstra ministerele în oraşul Colón care nu este capitala statului), cu posibile intrigi care merge în direcţii diverse, dar relaţiile dintre personaje şi dialogurile sunt forţate, conectivitatea dintre oameni fiind scurtcircuitatã. Impostura este un motiv care apare de mai multe ori în carte, mai toatã lumea falsificând câte ceva.

Inceputul:
"Intr-o zi a anului 1923, în oraşul Colón (Panama), un copist de categoria a treia ieşea de la Ministerul une era angajat, dupã ce-şi terminase ziua de lucru şi trecuse pe la caserie sã-şi ia salariul, cãci era ultima zi lucrãtoare din lunã. In rãstimpul scurs între acest moment şi dimineaţa zilei urmãtoare, adicã zece sau douãsprezece ore mai târziu, a scris un lung poem, e la hotãrârea de a-l compune şi pânã la punctul final, fãrã adãugiri sau modificãri. Ca sã închidem acest interval, trebuie spus cã niciodatã în jumatatea de secol de când era pe lume nu scrisese nici mãcar un singur vers şi nu avusese vreun motiv pentru a o face; şi nici n-a mai fãcut-o dupã aceea. Fusese un fel de vârtej care intervenise în timp şi în biografia sa, fãrã antecedente şi fãrã consecinţe."

Kiyoko Murata -"Ceaunul"

Un roman foarte scurt, plin de melancolie, cu nepoţii care îşi petrec vacanţa la bunicã în timp ce pãrinţii sunt plecaţi în Hawaii pentru cã unul din cei 13 fraţi ai bunicii este într-o stare de sãnãtate foarte precarã. In atmosfera japonezã liniştitã de "la ţarã" se întrevãd probleme cu genetica bobului de mazãre al lui Mendel în vasta familie tradiţionalã, confuzie accentuatã şi de episoadele de pierdere a memoriei şi a raţiunii care apar la bunica prea bãtrânã pentru a mai putea ţine secrete. Amintirile, poveştile şi tachinãrile se deapãnã în jurul ceaunului în care harnica Tami (vocea narativã) gãteşte zilnic cina.
Romanul a inspirat filmul lui Kurosawa "Rapsodie în august".

"Deşi nu avansaserãm cine ştie ce cu învãţãtura, fiecare reuşise sã gãseascã un cadou pe care sã-l ia cu el. Shinjirō se jucase pe afarã şi se bronzase, dezvãţându-se de citit manga. Era ceva epocal.
Tateo putea acum sã şadã pe tatami în poziţie politicoasã la masã... înainte obişnuia sã stea pe scaun...şi apoi ajunsese sã cânte la orgã cu ambele mâini.
Eu reuşisem sã pregãtesc masa pentru cinci persoane. Mi-am dat seama cã a ajuta pe cineva şi a face totul de unul singur sunt douã lucruri diferite. Socoteam cã asta urma sã aibã o influenţã bunã asupra modului meu de a vedea lucrurile şi de a gândi, când aveam sã mai cresc.
Stãteam în faţa geamului de la bucãtãrie.
Se auzi glas de pasãre dintr-o grãdinã îndepãrtatã.
Am simţit cum sufletul îmi devine transparent, ca vântul. Am tãiat mãrunt verdeaţa spãlatã de Minako şi am presãrat-o peste supa de miso din ceaun."

Elena Bociorişvili –"Povestea unei fete şi a unui pian cu coadã"

Un roman minimalist. Existenţele întrepãtrunse a trei generaţii de femei plus una care este gardianul suprem al copiilor şi deţinãtoarea pianului cu coadã. Pe fundal: Georgia de dupã comunism, dar mereu sub umbra Rusiei. Femeile care trãiesc din amintiri, refãcându-se dupã traumele (de multe ori fizice) ale perioadei de dupã rãzboi, cãutându-şi dragostea, gãsind cel mai adesea violenţã, abandon şi tristeţe. Dar totuşi ele merg mai departe, mereu visând, trecând peste eşecuri, creând poveşti şi mituri. Un stil scurt şi la obiect, de o bruscheţe care scoate în evidenţã dinamica şi tenacitatea personajelor feminine.

"Din ziua când se dãduse jos de pe pianul încremenit în muţenie, Fafocika învãţase cum sã procedeze cu bãrbaţii. Sã nu cedeze nici o fãrâmã din teritoriul ei, cum nu cedezi duşmanului pãmântul tãu. Nimeni n-o mai aşeza lungitã pe pian. Castitatea ei, nefolositoare nimãnui, nu putea fi strãpunsã cu glonţul, era blindatã. Totuşi era, ca şi pânã acum, la fel de curioasã sã afle ce se întâmplã "apoi", dupã ce se bea în cinstea celui ales sã fie tamada şi dupã ce oaspeţii pleacã. De fiecare datã când se îndrãgostea, proba în faţa oglinzii rochia albã de mireasã cu bateria de nasturi, dar acest "apoi" nu mai venea odatã."

Halldor Laxness -Sub ghetar

Islandezii sunt asiaticii Europei. E un fel de "Muntele vrãjit" islandez. La fel cum "Omul fãrã însuşiri" este "Muntele vrãjit" austriac. Deşi e cel mai scurt, "Sub gheţar" e cu siguranţã cel mai ciudat.
Embi, un tânãr teolog, este trimis într-o localitate de lângã un gheţar de pe un vulcan sã investigheze situaţia unui preot care se pare cã şi-a pierdut credinţa (şi refuzã sã îngroape morţii), deşi am putea spune cã şi-a mutat-o de fapt în naturã şi în lucrurile simple şi de bun simţ din viaţã, sã noteze tot ce vede şi aflã şi sã raporteze înapoi la episcopie. Doar cã aterizeazã în mijlocul unui haos al absurdului. Preotul a închis biserica pentru cã e la potcovit de cai, Embi se trezeste îndopat pânã la vomã cu prãjituri de o femeie care-i povesteşte despre tot felul de animale fantastice, avem o poveste de dragoste cu o femeie despre care nimeni nu este sigur cã e realã etc.
Embi vorbeşte cu o groazã de personaje, dintre cele mai diverse şi bizare, conversaţii care nu fac decât sã-l destabilizeze (efect pe care-l produc şi asupra cititorului) pe tot parcursul cãrţii întrucât "normalitatea" este un concept care nu-şi are sensul în contextul respectiv. Nu pot sã neg un anumit tip de umor "nordic" (întâlnit şi în "Calcanul") pe care mie mi-e greu deocamdatã sã-l înţeleg.

*întrucât între timp mi-a murit un laptop, iar cartea a fost împrumutatã (evident, acum aproape doi ani), nu am citate de dat

Ruxandra Cesereanu -"Angelus"

Trei îngeri coboarã peste Metropolã (aka Bucureşti). Reacţia diverselor personaje de aici faţã de apariţia lor. Partea asta este fooooaaaarte plictisitoare. Descrierile personajelor, deşi se vor pitoreşti, sunt nespectaculoase. Enumerãrile, deşi ar trebui sã fie insolite, sunt eşuate într-o listã de platitudini, le lipseşte elementul surprizã. Si apoi vine a doua parte (mai scurtã) a romanului unde periferia şi-i însuşeşte pe cei trei îngeri şi se rupe de centru.

"[...] ce pot face nişte locuitori izolaţi şi blamaţi de restul lumii, consideraţi eretici şi rebeli, dar în acelaşi timp invidiaţi pentru obrãznicia, curajul şi nebunia lor? Ce ar putea face dânşii în aşa fel încât sã satisfacã utopiile şi râvnele hominizilor de pretutindeni, iar insula lor simbolicã de beatificatori şi beatificaţi sã renunţe de bunãvoie la serpentine şi sã aibã o singurã cale mlãdioasã şi descurcãreaţã? Hmmm, oare ce ar putea, într-adevãr, sã facã dânşii? Sã se sacrifice, sã se milostiveascã, sã halucineze etc.? Nicidecum: dânşii nu ar putea face altceva decât sã scandalizeze în continuare, fãrã şovãialã. Cu toţii am avut parte mãcar o datã în viaţa noastrã de o bifurcaţie în care ne-am cãit cã nu am luat-o pe cealaltã cale decât pe cea pe care am ales-o. Ei bine, locuitorii din Zonã evitarã orice fel de bifurcaţie încurcãtoare de sensuri şi existenţe, lãsarã în plata domnului complicaţiile isterice ori istorice [...] şi acceptarã sã se adapteze împrejurãrilor, dar cãlãuziţi de mai-marii lor, care, deşi nu aveau experienţã în chestiunea minunilor, mãcar aveau experienţã în chestiunea utopiilor."

De ce nu a scris Cesereanu toatã cartea ca pe aceastã ultimã parte nu înţeleg. Nu spun ca e minunatã, dar e cu mult mult mai bunã decât restul romanului. Pare cumva cã în prima parte a încercat sã scrie dupã nişte reţete învãţate sau create de ea, iar la sfârşit scrie aşa cum îi vine. Si o face chiar bine. Dar trebuie sã te înarmezi cu rãbdare sã treci de toatã plictiseala din primele trei sferturi de carte.

"Cine vrea sã facã autopsia fabulosului va gãsi acolo nu doar lumi compensatorii, ci şi lumi scelerate, bolnave sau, mai bine zis, arãtate cu degetul ca fiind bolnave şi molipsitoare prin degenerarea lor de la realitate. La urma urmei, ceea ce li se reproşeazã întotdeauna fantasmagoricilor este priza stricatã la care viaţa lor nu mai vrea sã se conecteze. Poate cã este o prizã arsã, poate cã este doar o prizã învechitã, care trebuie schimbatã, la naiba, cine sã mai ştie! Dar, oare, nu este dreptul celor care viseazã la nesfârşit sã uite de acea prizã şi sã o lase veşnic întreruptã atâta timp cât fericirea nu e o stare omeneascã decât într-un procent rarisim?Poate cã extazul se naşte tocmai prin renunţarea definitivã la priza electricã prin care circuitul cosmic îşi oferã produsele stigmatizate de fabula prezentului, poate cã inclusiv agonia cu halucinaţiile ei inerente este mai plinã de viaţã decât noima raţiunii supracalificate."

My Mistress's Sparrow Is Dead

O colecţie de povestiri, clasice (de ex. Cehov sau Maupassant) şi contemporane (de ex. Alice Munro sau Kundera), despre dragoste şi multiplele ei feţe editatã de Jeffrey Eugenides. O privire caleidoscopicã, uşor tristã, asupra dragostei cu dezamãgirile ei, cu problemele familiale, cu plictiseala din cãsãtorie, cu loialitatea pe care o impune. Eugenides explicã dorinţa lui de a muta centrul atenţiei de la tipica dragoste romanţioasã la modul în care iubirea se împlineşte dupã ce a trecut vâvãtaia iniţialã, când deja s-a ajuns la acel "şi au trãit fericiţi pânã la adânci bãtrâneţi".

O carte cu de toate despre dragoste, cum ar veni.

Inegalabilul Cehov: "Frenzied card-playing, gluttony, drunkness, constant talk about the same thing. Useless matters and conversations about the same thing took for their share the best part of one’s time, the best of one’s powers, and what was left in the end was some sort of curtailed, wingless life, some sort of nonesense, and it was impossible to get away or flee, as if you were sitting in a madhouse or a prison camp!"
"[...] this small woman, lost in the provincial crowd, not remarkable for anything, with a vulgar lorgnette in her hand, now filled his whole life, was his grief, his joy, the only happiness he now wished for himself; and to the sounds of bad orchestra, with its trashy local violins, he thought how beautiful she was. He thought and dreamed."

Tãiosul Maupassant: "She babbled incessantly with the continuous sound of those winged toys that spin in the breeze, trotting out the most unexpected, amusing and astonishing things. In that mind of hers, which seemed like a patchwork of rags of all kinds and colours, not sewn together but only tacked, there was fairy-tale fantasy, bawdy, immodesty, impudence, jokes and surprises, and a sense of fresh air and scenery such as you would get travelling in a balloon."

Si întorsãturi imprevizibile de fraze (bãnuiesc cã astea sunt învãţate pe la creative writing): Gilbert Sorrentino –"The late June night so soft one can, in retrospective, forgive America for everything."; "All you modern lovers, freed by Mick Jagger and the orgasm, give them, for Christ’s sake, for an hour, the use of your really terrific little apartment."; Lorrie Moore –"After four movies, three concerts, and two-and-a-half museums, you sleep with him. It seems to be the right number of cultural events."; "Shave your legs in the bathroom sink. Philosophize: you are a mistress, part of a great hysterical you mean historical tradition. They will survive you after a nuclear attack –they are tough and hardy and travel in packs- but right now they’re not having any fun. And when you look in the bathroom mirror, you spot them scurrying, up out of reach behind you."; David Gates – "[...] marry a man who wasn’t on speaking terms with his own desires."

Vacanta de vara 2017

Sã mai schimbãm postãrile despre cãrţi la care tot muncesc eu ca sã recuperez comentariile pentru lecturile de acum câţiva ani şi sã vorbim puţin despre vacanţã. Si anul acesta am fãcut o micã excursie prin România (fingers crossed ca la anul sã mergem undeva frumos în altã ţarã).

Am pornit de acasã din Iaşi spre Maramureş, cã prea îl laudã toatã lumea. Ne-am oprit lângã Vatra Dornei ca sã facem un scurt traseu în Munţii Cãlimani. Am cãutat o pensiune cât mai aproape de Parcul Natural, aşa l-am gãsit pe nea Traian de la pensiunea Perla Cãlimanilor din Gura Haitii. E foarte frumos la nea Traian, existã şi o bucãtãrie unde vã puteţi gãti, are şi un mic magazin de unde vã puteţi lua nimicuri de mâncare în caz cã aţi ratat ceva la bagaj. Chiar la intrare în Gura Haitii pe dreapta este o pãstrãvãrie pe care v-o recomand cãlduros. Pãstrãvul este foarte arãtos (noi ne-am luat câteva bucãţi pentru un grãtar de searã) şi a doua zi dupã ce am ajuns au deschis terasa (noi ne-am bucurat de pãstrãvul lor cu smântânã –reţetã specificã locului- atunci când am coborât de pe munte).

Din Gura Haitii se pot face douã trasee mari: creasta cu Vârful Pietrosu sau 12 Apostoli. Noi am ales sã mergem pe creastã, dacã tot am stat doar douã nopţi aici. Se poate merge cu maşina pânã la exploatarea de sulf, iar de acolo se ia triunghiul albastru prin pãdure, apoi dunga roşie pe creastã. Dacã vreţi sã scurtaţi semnificativ drumul, se poate urca pe un drum judeţean, cred, pe lângã carierã, pe nişte serpentine (noi am ales sã coborâm pe jos pe drumul acesta). Atenţie, drumul este extraordinar de prost pe unele porţiuni, dar scutiţi cel puţin 2 ore. Altfel, vã ia cam 5-6 ore pânã la vârf, iar urcuşul prin pãdure pe triunghi albastru nu este spectaculos. De sus, însã, priveliştea e minunatã.

Sã aveţi apã la voi apã pentru cã nu sunt izvoare. La un moment la o intersecţie de trasee, unde începe urcuşul spre creastã veţi vedea un semn spre izvor 150m. Nu vã obosiţi sã coborâţi. Izvorul e aproape inexistent. Nu este nimic amenajat. Dacã nimeriţi în week-end şi vã cere cineva taxã de intrare în parc puteţi sã le faceţi scandal: intrarea pe triunghi albastru nu se vede bine pentru cã se face printr-un jnepeniş pe care nu l-a tãiat nimeni ca sã se vadã cãrarea; de altfel, sunt mai multe porţiuni unde nu s-a obosit nimeni sã taie jnepenişul din cãrare; izvorul nu este deloc amenajat (daca sãpa macar 50cm2 cineva şi fãcea acolo un pãtrat de lemn sau punea o cãldare de metal, puteai şi tu sã-ţi umpli o sticlã cu apã). In parc se pare cã sunt vipere. La întoarcere noi ne-am întâlnit cu un şarpe, dar cred cã e un şarpe de alun, nu o viperã.

De aici ne-am îndreptat spre Maramureş prin Bistriţa (evitaţi drumul prin Cârlibaba). Cam pe unde e satul lui George Coşbuc, opriţi-vã la pãstrãvãrie. Gãtesc bine şi icrele sunt din partea casei. Noi ne-am cazat la Borşa, care era un întreg şantier. Se reparau şoselele în draci, era un haos de nedescris, un praf de sã-l tai cu cuţitul. Oricum, Maramureşul candideazã cu succes la judeţul cu cele mai proaste şosele din ţarã. Inarmaţi-vã cu rãbdare dacã aveţi de gând sã faceţi un drum pânã acolo.

In drum spre Cimitirul Vesel, am oprit la Sighetul Marmaţiei ca sã vizitãm Memorialul Victimelor Comunismului. Nu cumva sã-l rataţi dacã treceţi prin zonã. Este foarte bine realizat. Are acelaşi nivel calitativ ca muzeul de la Check Point Charlie din Berlin. De mai multe ori mi s-a fãcut pielea gãinã pentru cã încã mai sunt vibraţiile ororilor care s-au întâmplat acolo. E un loc foarte încãrcat de suferinţã.

Cimitirul Vesel e cam kitchos, ca s-o spunem sincer. Vizual, se vede frumos, cu toate crucile acelea lucrate în stil asemãnãtor, cu biserica lui coloratã. Dar conţinutul cam lasã de dorit şi oricum te plictiseşti sã tot citeşti crucile alea. E de bifat, dar nu e vreo mega-experienţã.

Per total, Maramureşul nu ni s-a pãrut ceva deosebit. E frumos, îl puteţi încerca dacã vã pasioneazã, dar nouã ne-a plãcut mult mai mult zona Bucovinei. Maramureşul e foarte lãudat şi super vândut, dar la faţa locului e mult prea puţin spectaculos faţã de aşteptãri.

De aici am coborât spre Bucureşti prin Ardeal. Ne-am cazat la Turda, un oraş mic, cu un centru istoric drãguţ, aproape de Cluj pe unde ne-am şi plimbat în vreo douã zile.

In Cluj ne-a plãcut la berãria de pe terasa Magazinului Central de unde ai o panoramã foarte frumoasã asupra oraşului.

In Turda puteţi vizita salina. Ce e interesant la salina de acolo este lacul pe care te poţi plimba cu bãrcuţele şi care e frumos amenajat cu nişte structuri de lemn interesant luminate.

La plecare ne-am oprit la Racoş (lângã Rupea) pentru a vedea vulcanul stins. Iniţial am vrut sã ne şi cazãm aici o noapte, dar localitatea este moartã, nu e nimic investit, nu e nimic amenajat. Si chiar e pãcat pentru cã vulcanul este interesant şi nu e greu de ajuns la el, aşa cã e accesibil pentru oricine, inclusiv pentru familiile cu copii mici. Noi am ales sã ne întoarcem în aceeaşi zi la Bucureşti.

Tash Aw -"Harta lumii nevazute"

In Indonezia anilor '64, orfanul Adam, amnezic faţã de propriul trecut, îşi cautã tatãl adoptiv, un artist indoneziano-olandez care alesese sã rãmânã aici dupã independenţã, sãltat într-o noapte de soldaţi, pe fundalul unei ţãri care se afundã într-un rãzboi civil. Astfel, pe de o parte, romanul este despre colonialism şi post-colonialism, despre cât de complicatã este formarea unei naţiuni din haosul care urmeazã obţinerii libertãţii.

"Stergerea memoriei, doar parţialã, se întâlneşte oriunde, la nivelul unui popor, în culturã, în toate alea. Noi, asiaticii, suntem mari meşteri la asta. Dacã o secetã ori un cutremur fac sute de mii de morţi, ori dacã guvernul trage în manifestanţi, ei bine, pur şi simplu uitãm, mergem înainte. Mai stãruie în suflet, dar nu le lãsãm sã iasã la suprafaţã. Rãmân adânc îngropate. Când eram în Europa, i-am vãzut pe cei de-acolo cum îşi amintesc totul, cum comemoreazã durerile trecute. E singurul lucru care mi-a plãcut în apus."

In paralel, fratele lui Adam, adoptat de o familie foarte bogatã din Malaezia, rãtãceşte în maşina scumpã a pãrinţilor, bântuit de imaginea fratelui mai mic pe care simte cã l-a pãrãsit întrucât a fost adoptat înaintea lui, dominat de un sentiment de vinovãţie de care încearcã sã scape prin comportamente auto-distructive. Cumva, destinele celor doi fraţi sunt legate de destinele separate ale celor douã ţãri.

"Un vis pretinde un ideal. Uite, tatãl meu, de pildã. N-are nici un ideal. Ia tot ce poate, cât poate de mult, şi-aşa o s-o ţinã toatã viaţa. Se trage dintr-o familie foarte sãracã şi n-a avut decât un ţel, sã se rupã de sãrãcie. Toţi prietenii lui sunt la fel, fãrã idealuri. Nu poţi sã faci avere şi sã visezi totodatã sã contribui la crearea unei ţãri frumoase. Aşa cã renunţi la una din douã, dacã alegi bogãţia, renunţi la vise. Uite-aşa se petrec lucrurile în realitate. O persoanã ca Din n-ar fi putut sã-ţi gãseascã fratele, dar tatãl meu ar putea s-o facã şi mâine dacã ar vrea. Iar asta tocmai pentru cã el nu-şi face vise."

Adam este ajutat de o prietenã de-a lui Karl, o profesoarã americancã de antropologie, Margaret, care are şi ea o relaţie dubioasã cu un student, comunist împãtimit. Dar împreunã încearcã sã treacã peste dificultãţile unei situaţii politice şi sociale tot mai agitate pentru a-l gãsi pe artistul dispãrut.
Iar pe fundal se contureazã imaginea obsedantã a oraşului Jakarta, aglomerat pânã la epuizare, plin de mizerie, rãscolit de muson, minat de corupţie.

Pe lângã realitãţile din care este inspiratã, povestea nu aduce mari revelaţii, iar ritmul acţiunii este destul de inegal, mie lãsându-mi impresia cã structura nu a fost bine gânditã de la început. Cartea e plãcutã mai ales prin stilul lui Aw care redã foarte bine acea atmosferã încãrcatã, umedã şi înãbuşitoare pânã la limita suportabilului.