Laszlo Krasznahorkai -"Satantango"

Dacã vreţi o carte foarte sumbrã, deşi pe alocuri de un umor sadic, luaţi de la Laszlo Krasznahorkai. Este şi un film dupã ea fãcut de Bela Tarr. Dacã îl ştiţi deja pe Tarr, gândiţi-vã cã e o carte pe care doar el ar fi putut-o pune pe ecrane şi atunci înţelegeţi cu ce aveţi a face.

Faptul cã sunt capitole concepute ca un singur paragraf este cel mai uşor aspect al cãrţii. Stilul, chiar dacã puternic modernist, este cea mai micã problemã a cititorului în digerarea romanului. Este o carte extraordinar de aglomeratã de idei, imagini întunecate, disperare, un aşteptându-l pe Godot la puterea aşteptându-l pe Godot. E genul de carte care te loveşte de îţi trebuie vreo sãptãmânã sã-ţi revii din senzaţia de greaţã. Si când vezi cã reuşeşte sã fie şi amuzantã în grozãvia ei, apoi chiar te apucã disperarea.

"Dragi prieteni, încã înainte de sosirea mea vouã vã era clar, numai cã n-aţi avut curajul sã rostiţi unii în faţa altora, faptul cã peste colonie –cu mai mult de un an jumãtate în urmã, credeţi-mã –a început sã domneascã... o anumite fatalitate, având astfel toate motivele sã simţiţi cã se împlineşte, încetul cu-ncetul, o sentinţã irevocabilã... Iar voi, dragi pieteni, vã târşiţi picioarele în pustiirea asta, departe de tot ce înseamnã Viaţã... planurile voastre se poticnesc, rând pe rând, eşueazã, toate visurile voastre se destramã în întunecime, credeţi într-o minune, care niciodatã nu se va înfãptui, speraţi în venirea unui mântuitor, care ar trebui sã vã scoatã de aici... deşi ştiţi cã nu mai aveţi în ce sã credeţi, nu mai aveţi în ce sã speraţi, deoarece anii care au trecut, nu-i aşa?, vã apasã cu atâta greutate, doamnelor şi domnilor, încât se pare c-a dispãrut definitiv posibilitatea sã dominaţi aceastã inerţie, iar starea asta vã sufocã pe zi ce trece tot mai tare, în curând n-o sã mai puteţi respira... Ei, dar victimele... cãrei fatalitãţi aţi cãzut voi pradã, dragii mei prieteni nefericiţi? Oare sã fie vorba de ceea ce prietenul nostru Futaki repetã mereu, deja pânã la plictisealã... de tencuielile nãruite... de acoperişurile devastate... de pereţii surpaţi... de cãrãmizile pline de salpetru... de gusturile acre? N-ar trebui, oare, sã vorbim mai degrabã despre imaginaţia nãruitã, perspectivele devastate, genunchi distruşi, despre o totalã... incapacitate de acţiune?"

E povestea unei comunitãti abandonate şi mizere care îşi aşteaptã un Mesia. Care e sau nu e un Mesia. Cumva într-un stil shakespearean al îndoielii. Oricum, lumea din carte este în agonie, speranţa e un lux, totul este într-un grad foarte avansat de degradare (şi oraşul, şi oamenii). Nu existã personaj care sã dea semne de sãnãtate fizicã şi mentalã. Principalele distracţii sunt spionatul reciproc, consumul accentuat de alcool şi adulterul sau prostituţia.

"Tãuni autumnali bâzâiau în jurul abajurului crãpat descriind opturi confuze în lumina slabã, se loveau, iar şi iar, e porţelanul murdar, pentru ca dupã un pocnet surd sã recadã în plasa magneticã a propriului traseu, continuând aceastã mişcare de înaintare fãrã sfârşit, dar pe o traiectorie închisã, pânã când nu se stinge lumina; dar mâna, în care dormita aceastã mişcare milostivã, încã mai sprijinea faţa nebãrbieritã a cârciumarului, care acum, cu sunetele ploii necontenite în urechi, privea somnoros tãunii, în timp ce bolborosea: "Dracu’ sã vã ia!" Halics stãtea în colţul de lângã uşã, pe un scaun şubred, din metal, având pe el mantaua de ploaie încheiatã doar la câţiva nasturi, pe care –dacã voia sã se aşeze, pur şi simplu- trebuia sã o îndoaie la şold, pentru cã, trebuie spus, ploaia şi vântul nu i-au cruţat, pe el l-au desfigurat şi înmuiat, ca în final sã-i şteargã de tot conturul, iar din manta a distrus toatã forţa elasticitãţii, astfel cã asta nu-l mai proteja de limbuţia apelor de pominã, ci, mai degrabã, cum adesea spunea, de "ploile interioare care se prea poate sã devinã fatale...", care, şiroind din inima-i uscatã, îi spãlau necontenit, zi şi noapte, mãruntaiele lipsite de apãrare."

Dacã la primele pagini cartea vi se pare prea complicatã, confuzã, deprimantã, mai bine vã opriţi pentru cã devine insuportabilã mai încolo. Vã prindeţi voi cã este suprinsã perioada comunistã din Ungaria, dar e atât de abstractizatã şi accentuatã cu tuşe întunecate încât mesajul cãrţii trece dincolo de critica unui sistem politic anume şi apare ca o distopie pentru orice tip de societate care şi-a pierdut substanţa, care nu mai gãseşte în ea însãşi sensuri pentru o existenţã umanã.

Art Spiegelman -"Maus"

O carte de benzi desenate despre experienţa Holocaustului aşa cum este povestitã de tatãl autorului la insistenţele perseverente ale acestuia. Tatãl, un bãtrân insuportabil şi emoţional haotic ca urmare a traumelor, îşi spune în mod sincopat povestea, cu multe tãceri care lasã sã se întrevadã unele realitãţi cam dure cãci e lesne de înţeles cã atunci când viaţa îţi este în pericol în cel mai brutal mod posibil instinctul de supravieţuire bate morala, bunul simţ, dreptatea şi tinde sã dezumanizeze atât victimele cât şi agresorii. Aceastã duplicitate ghicitã în spatele poveştii este ceea ce deosebeşte aceastã carte de muuuuultele alte produse artistice despre acest subiect (deşi e drept cã nu mai ştiu alte benzi desenate despre Holocaust, dar, în fine, piaţa este oricum suprasaturatã de cãrţi şi filme din aceastã arie).

Este o modalitate accesibilã de a prezenta subiectul istoric adolescenţilor deoarece autorul manifestã aceeaşi neînţelegere faţã de maniile propriului tatã aşa cum li se întâmplã şi cititorilor tineri cu proprii pãrinţi care au tot felul de tabieturi bizare pentru realitatea de acum dar care sunt justificate prin soluţiile pe care a trebuit sã le gãseascã în unele situaţii dificile pe care copiii lor nu le-au trãit şi pe care le e greu sã le înţeleagã. Este vorba de un mod de adaptare unor situaţii extreme devenit desuet, dar legat atât de puternic de instinctul de supravieţuire încât cel trecut printr-o asemenea experienţã nu mai poate renunţa la el.

Ioana Parvulescu -"Inocentii"

Una dintre cãrţile româneşti recente pe care le recomand; un cadou bun chiar şi pentru adolescenţi. Este perioada de mijloc a comunismului vãzutã mai ales prin ochii unei fete de 4 ani, cu puternice accente autobiografice şi cu genul acela de umor involuntar specific modului în care copii percep lumea şi au tentinţa sã ia lucrurile foarte literal.

"Maia ne-a povestit o întâmplare în care trebuia sã mi-l închipui pe tata copil cam de vârsta mea de-atunci, adicã 11 ani, ceea ce nu era atât greu, cât nefiresc. Pentru mine viaţa lui tata începea odatã cu a mea. Inainte de asta cel care trãise era o rudã a lui, în cel mai bun caz, dacã nu chiar un strãin. Intuiam încã de pe atunci cã fiecare om are mai multe vieţi şi cã naşterea unui copil te aruncã dintr-o viaţã în alta."

In lumea copiilor, oraşul (Braşovul), cu clãdirile şi strãzile lui, devine umanizat, un protector, un loc unde nimic rãu nu li se poate întâmpla. Este un loc care trãieşte, se bucurã şi se joacã alãturi de copii. Un oraş la fel de neputincios şi nedumerit ca aceşti copii în faţa schimbãrilor care îl aşteaptã.
"Casa noastrã din Strada Maiakovski, fostã Sfântul Ioan, avea şi memorie, şi conştiinţã. Işi amintea, desigur, de casele de vizavi, care acum nu mai erau decât loc gol. Işi amintea de toţi oamenii care trecuserã prin ea şi de cei care muriserã în ea. De cei care dãdeau Bunã ziua! şi de cei care spuneau Grüss Gott! Si de cei care spuneau Jó napot kívánok! şi de Michel, prietenul nostru belgian, care spunea Bonjour!, şi de domnul Olimpiu Stevanovici Svensk care pronunţa atât de frumos cuvintele englezeşti şi te învãţa sã spui the cu limba între dinţi. Işi amintea de vremea când ea avea pãmânt şi scânduri pe jos, de domnul Marton, care, deşi n-avea un picior şi nici protezã, pusese parchetul şi-l raşcheta la câţiva ani o datã, târându-se pe jos, de zugravi, de musafiri, de rude şi de paşii tuturor celor care îi deschiseserã poarta. La fel ca oamenii mari, vãzuse mai multe decât noi. Pentru ea lucrurile inexplicabile din lume, din case, din oameni, din ea însãşi stãteau comod alãturi de lucrurile pe care fiecare e capabil sã le lãmureascã. In felul ãsta cred cã uneori era în conflict cu mamele noastre, pentru care cauza e cauzã, iar efectul efect, astfel încât nu se lãsau pânã când nu explicau totul, şi cele mai multe lucruri prin chimie. Dar dincolo de chimie era ceva de o frumuseţe inexplicabilã."

Deşi copilul deţine perspectiva principalã, sunt momente în care intervine adultul cu nostalgia şi regretele aduse de distanţa şi înţelegerea care vin odatã cu vârsta.

"O pãrere de rãu pe care o am şi eu, acum, dupã atâta vreme. Pe toţi adulţii de la mesele la care participam aş avea sã-i mai întreb o mulţime de lucruri. Dar se vede cã trecutul trebuie sã rãmânã, în vieţile noastre, la fel de plin de posibilitãţi ca viitorul. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare sã-şi plaseze viaţa şi în ce variantã a trecutului, din o mie, e în stare sã-şi gãseascã urma. Unele lucruri se lãmureau, dupã câţiva ani, dacã aveai bunãvoinţa sã le ţii minte."

Cred cã aceste remarci sunt cele care dau farmecul deosebit al cãrţii. Nu este o simplã poveste a lumii care cade în absurdul comunismului vãzute de un copil. Este şi privirea adultului care îmbogãţeşte conţinutul cu reflecţii asupra modului în care viaţa ne creşte şi ne face mai buni sau mai rãi, în funcţie de cum învãţãm sã acceptãm, înfrumuseţãm, apreciem şi valorificãm acest trecut, aceastã lume minunatã a copilãriei dupã criza pierderii inocenţei şi fanteziei.

"Apoi a adãugat nişte cuvinte care mi s-au pãrut fãrã sens şi pe care mi le-am amintit mult mai târziu. Câtã rãbdare şi cât noroc îţi trebuie la recitire, pânã sã dai de capãt şaradelor trecutului! Cât de greu înţelegi unele lucruri pe care nu le-ai trãit direct şi cât de diferit le înţelegi în timp, chiar şi pe cele la care ai asistat sau ai contribuit. Atunci când a vrut sã moarã, a murit... Intr-o bunã zi, mi-am închipuit cã s-a întins în pat şi, obosit dupã ce trãise într-o singurã viaţã cât alţii în şapte, obosit de trãit ca dupã o zi grea de lucru, închisese ochii şi murise –aşa am crezut cã s-a întâmplat şi m-am bucurat pentru "norocul" lui , cum spusese Tanti."

Svetlana Dorosheva -"Cartea din nufãr"

Este o carte extrem de potrivitã pentru a fi fãcutã cadou. Este o bijuterie graficã. Povestea este şi ea interesantã şi plinã de ironie (blândã): fiinţe supranaturale explicã lumea oamenilor (şi desigur cã suntem simpatici cu tabieturile noastre, cu idiosincraziile, cu lucrurile ilogice pe care le facem din inerţie etc.). Deşi textul este potrivit pentru adulţi, puteţi citi cartea alãturi de copii. Nu vor prinde nuanţele poveştii, dar cu siguranţã vor sta cu ochii pierduţi în minuţioasele detalii ale desenelor fabulos de complexe şi inedite.