Trevor Noah -"Born a Crime"

Stil: 4/5
Idei interesante: 4/5
Coerență: 4/5
Bonus: relația mamă-fiu

Anna Burns -"Milkman"

Stil: 5/5
Complexitate temporală: 5/5
Personaje: 4/5
Dramatism: 5/5
Bonus: nu ați mai citit nimic la fel

O altã carte cu un stil aparte (evident, doar a luat Man Booker Prize-ul). Pe mine m-a cam scos din sãrite la început, dar odatã intrata în ritm mi-a fost mai uşor de citit. Desi nu mi s-a potrivit, am apreciat stilul Annei Burns, se cunoaşte cã este foarte lucrat şi cã propune un mod specific de a te raporta la lume. E o analizã foarte minuţioasã a oamenilor, evenimentelor şi a propriilor gânduri şi reacţii, cumva un flow of counsciousness pentru obsesiv-compulsivi. Este o disecare a firului în 1000. Fiecare detaliu este întors pe absolut toate pãrţile, inclusive cele potenţiale, imaginare şi imposibile. Iar paradoxul constã în faptul cã personajul principal (personajele nu au nume în carte, dar sunt excesiv de individualizate, chiar şi aşa), în ciuda acestei hiper-analize, este forţat sã realizeze cã nu înţelege lumea în care trãieşte. Este adevãrat şi cã face parte dintr-o comunitate implicatã profund într-un conflict absurd (îţi ia vreo 100 de pagini ca sã-ţi dai seama despre ce este vorba -religie, politicã, sexualitate etc.), imposibil de rezolvat, pe care oamenii îl iau ca atare, fãrã sã-l conteste, unde moartea apare ca un alt fapt divers, un nou motiv de bârfã, o modalitate de a-ţi descrie familia alãturi de gradele de rudenie (la un moment dat îţi dai seama cã totul seamãnã foarte bine cu Irlanda de Nord).

"As for the gossips, and their response to my response, I knew I was confounding them as I had intended to confound them, even if I hadn’t intended confounding myself as well. It transpired though, that they didn’t care for confoundment and complained that my demeanour was improper, that it was resistant to ordinary treatment, that it was against the common weal, that I was almost-inordinately blank, almost-lifeless, almost-sterile, almost-counter-intuitive which was not and couldn’t ever be, they said, normal for a person on this earth ceaselessly to be. As for their use of "almost" –almost-inordinately blank, almost-lifeless and so on- that of course, on my part had been meant. Although I’d said it was imperative to present myself as blank and empty, what I meant was almost-blank and almost-empty. This was because preciseness and clean-cut methods might work perfectly and give a certain bromidic satisfaction on paper, but they wouldn’t do at all, or fool anybody for a second, in real life. Such meticulousness of planning smacked of aforethought, and obvious aforethought in this community -especially if you were trying to dupe it- was not a good thing. Unless you were dealing with the immensely stupid which I wasn’t, it was best to muss things up, to crease things, to leave tea-stains, to place a small but partial muddy footprint not exactly in the middle of the issue but slightly to the side of, and hopefully suggestive of, an incidental to the issue. So that part worked. But they said I was ungenerous in my facial expression, stressing “expression” as in singular, as in, I only seemed to have one. Near-expressionless too, was what they said it was. It was near-arid, near-solitary, near-deprogrammed and again I took hope from their not saying it was inscrutable. Inscrutability here, as with obvious aforethought, as with topsoil thinking, didn’t work. At first they said they weren’t sure if I was displaying an unamiable Marie Antoinetteness by being stuck-up, by thinking I was above them. Then they decided that no, probably this was some eccentricity in keeping with my character, most likely stemming from all that reading of ancient books I did while walking about. They said that overall, my not being one thing or the other was proving a drain on their resources, which didn’t stop them though, from inferring me all the same. A bit eerie, a bit creepy, they decided, adding that they hadn’t noticed before but it was that I resembled in my open-but-closed perspective the ten-minute area. It was as if there was nothing there when there was something there, while at the same time, as if there was something there when there was nothing there. I was a condition athwart, they said, transverse, not social, though they did mitigate this with, "But perhaps that’s only one side of her." However, as they didn’t believe there was any other side, that just brought them back to the beginning, to me having only the one."

Tânãra care este personajul principal (prin ochii cãreia şi avem acces la lumea din carte) este vãzutã de societate ca fiind o ciudatã pentru cã are “prostul” obicei de a citi pe stradã. O evadare din realitate atât de ostentativã încât produce repulsie şi blamare în comunitatea unde orice pas greşit duce la moarte. Iar cititul, alãturi de falsa hiper-luciditate, se dovedeşte o metodã ineficientã de auto-apãrare. Doar pentru cã îţi creezi propriul univers unde sã modelezi viaţa pânã la obsesie nu îţi dã controlul la care speri. Ba dimpotrivã. Te lasã dezarmat atunci când realitatea va da buzna, imposibil de a fi opritã de bariera psihicã care nu aduce decât o alienare la nivel subiectiv, complet neputincioasã în faţa exteriorului intruziv. Dar avem un fel de happy-end (pentru cã existã, evident, un dumnezeu al cititorilor).

"These past months, ever since the beginning of Milkman, I was getting an education on just how much I was impacting people without any awareness I’d been visible to people. "It’s creepy, perverse, obstinately determined," went on longest friend. "It’s not as if, friend," she said, "this were a case of a person glancing at some newspaper as they’re walking along to get the latest headlines or something. It’s the way you do it -reading books, whole books, taking notes, checking footnotes, underlining passages as if you’re at some desk or something, in a little private study or something, the curtains closed, your lamp on, a cut of tea beside you, essays being penned -your discourses, your lucubrations. It’s disturbing. It’s deviant. It’s optical illusional. Not public-spirited. Not self-preservation. Calls attention to itself and why -with enemies at the door, with the community under siege, with us all having to pull together -would anyone want to call attention to themselves here?" "Hold on a minute," I said. "Are you saying it’s okay for him to go around with Semtex but not ok for me to read Jane Eyre in public?" "I didn’t say not in public. Just don’t do it while you’re walking about. They don’t like it," she added, meaning the community then, resuming that looking-ahead of hers, she said she was not prepared to get into amphibologies, into equivocations, into the auld "over the water" double-talk, but if I cared to look at it in its proper surroundings, then Semtex taking precedence as something normal over reading-while-walking –"which nobody but you thinks is normal" -could certainly be construed as the comprehensible interpretation here. "Semtex isn’t unusual," she said. "It’s not not to be expected. It’s not incapable of being mentally grasped, of being understood, even if most people here don’t carry it, have never seen it, don’t know what it looks like and don’t want anything to do with it. It fits in -more than your dangerous reading-while-walking fits in. This is about awareness and your behaviour doesn’t display awareness. So, looked at in those terms, terms of contextual environment, then yeah," she concluded, "it is okay for him and it’s not okay for you." "

Dan Kindlon şi Michael Thompson -"Crescându-l pe Cain"

Stil: 2/5
Idei interesante: 4/5
Coerență: 4/5

O carte scrisă de 2 psihologi cu experiență în lucrul cu copii şi care vin să tragă un semnal de alarmă asupra greşelilor pe care le facem în educația băieților şi care, în opinia lor, pot duce la evenimente tragice, de genul mass shooting-urilor din liceele americane.
Cartea mi s-a părut cam dezlânată, mă gândesc că editorul ar fi trebuit să ceară mai multe modificări de organizare a conținutului. Sunt multe exemple cu pacienți date pentru a ilustra unele idei simple, care nu necesită exemplificare, şi care nu sunt întregite prin vreo concluzie, aşa că par lăsate puțin în aer.

Idea principală este că părinții tind să neglijeze educația emoțională atunci când vine vorba de băieți, iar această ignorare a laturii emoționale combinată cu promvoarea de către societate a unor stereotipuri masculine nocive formează un cocktail exploziv care îi aruncă pe părinți la disperare iar pe copii, la însingurare, în perioada adolescenței mai ales. Recomandarea principală ar fi deci ca părinții să practice o alfabetizare emoțională şi cu băieții, mai ales pentru a-i face să înțeleagă şi să accepte ca normal masculine emoții de obicei blamate social, cum ar fi tristețea sau frica.
Cei doi autori au observat că părinții acordă mai multă atenție şi ofer mai multe informații fetelor privind reacțiile emoționale ale celorlalti, în comparație cu băieții care primesc doar un comentariu expeditiv atunci când pun întrebări privind stările celorlalți (de exemplu, dacă un băiat întreabă de ce plânge un alt copil, părintele ar trebui să se oprească şi să-i explice că e trist pentru că a pierdut o jucarie, pentru că mama lui l-a dat jos din leagăn prea devreme, că el ar mai fi vrut să stea acolo etc.).

"Băieții au temeri, au nevoi, sunt vulnerabili şi au capacitatea de a avea sentimente interioare puternice. Dacă recunoaşteți şi acceptați teama unui băiat nu-l veți face să pară slab; îl veți elibera de ruşine şi îl veți face mai puternic. Băieții sunt prizonierii acelor sentimente atât timp cât trebuie să le nege existența şi să se forțeze să le controleze complet. Când băieții şi bărbații îşi neagă în mod rigid temerile, ei sunt mai puțin umani; în plus, efortul de a-şi nega fricile e epuizant. Trebuie să le recunoaştem şi să empatizăm cu acele frici, care sunt universale, şi trebuie să ne învățăm băieții să îşi onoreze propriile frici şi să le respecte pe cele ale altora.[…]
Nu credem că au nevoie de antrenament special, dar au nevoie de ocazii în care să-şi arate empatia. In majoritatea timpului, băieții au nevoie doar să fie încurajați să îşi arate capacitatea de a empatiza. Priviți orice băiat cu pisica sau câinele lui; într-o clasă în care există hamster, broaşte sau şerpi ca animalul clasei, priviți-i pe băieți cum pândesc ocazia de a îngriji ei acel animal."

In special pentru mame, mie mi-au atras atenția două remarci:
 -să nu țipăm la băieți; deşi par impasibili, băieții (şi bărbații!) sunt foarte afectați dacă se țipă la ei
 -băieții îşi exprimă legăturile emoționale prin realizarea de activități fizice împreună unii cu alții (de exemplu, atunci când tatăl pescuieşte alături de fiul lui sau montează împreună un dulap); şi în general băietii au nevoie de mai multă exprimare fizică a trăirilor lor emoționale şi ar trebui lăsați mai liberi din acest punct de vedere; pentru ei mişcarea e mai mult decât simpla activitate fizică.

"Provocarea noastră ca părinți şi cadre didactice este de a-i învăța lecțiile alfabetismului emoțional, care îi dă unui băiat posibilitatea de a se îndoi sub chinurile emoționale fără să izbucnească în răzbunare violentă:
-Viața nu e mereu corectă. Invață să faci față.
-Nu poți să te duci să răneşti oamenii de fiecare dată când te înfurii.
-Trebuie să te gândeşti la felul în care acțiunile tale îi vor afecta pe ceilalți.
-Nu vedea amenințări acolo unde nu sunt.
-Trebuie să ştii că dacă-ți controlezi mânia nu devii un fătălău."

"Următoarele şapte indicații au potențialul de a trasforma felul în care îngrijiți şi protejați viața emotională a băieților din viața voastră. Aceste indicații nu sunt nişte porunci din trei cuvinte care să ignore complexitatea vieților reale. […] Fiecare băiat are o viață interioară şi o călătorie unică, dar în aceste şapte moduri nevoile tuturor băieților sunt exact la fel. Acestea sunt fundamentele parentajului, educației şi ale creării unor comunități care să respecte şi să cultive viața interioară a băieților.
1. Oferiți-le băieților permisiunea să aibă o viață interioară, aprobarea să simtă o gamă completă de emoții umane şi ajutorul să-şi dezvolte un vocabular emoțional pentru a reuşi să se înțeleagă mai bine pe ei înşişi şi pentru a comunica mai eficient cu ceilalți.
Ca părinte, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poți face este să vorbeşti cu băieții despre viața ta interioară. Dacă le dezvălui frământările şi gândurile tale interioare, e posibil să nu răspundă pe loc cu înțelegere, dar vor absorbi experiența şi vor fi modelați de ea. [...]
2. Recunoaşteți şi acceptați nivelul ridicat de activitate al băieților şi oferiți-le locuri sigure în care să şi-l exprime. [...]
3. Vorbiți-le băieților pe limba lor -într-un mod care să le onoreze mândria şi bărbăția. Fiți direcți cu ei; folosiți-i pentru sfaturi şi rezolvarea problemelor. [...]
4. Invățați-i pe băieți că şi curajul emoțional e curaj, iar curajul şi empatia sunt sursele adevăratei puteri în viață. [...]
5. Folosiți disciplina ca să formați caracterul şi conştiința, nu duşmani.
Mai devreme sau mai târziu, fiecare băiat intră in bucluc, fie ca urmare a impulsivității sale, a nivelului de activitate sau pur şi simplu pentru că e uman: e o parte normală din maturizare. Ceea ce se întâmplă băieților ca şi consecință disciplinară îi va forma baza morală a comportamentului său ulterior. Noi credem că băieții au nevoie de o disciplinare clară şi consistentă, nu aspră. Cea mai bună disciplină e construită pe dragostea copilului față de adulți şi pe dorința lui de a face pe plac. Dacă acel impuls este respectat şi cultivat, atunci copiii vor continua să fie accesibili din punct de vedere psihologic prin dragostea şi respectul lor. Dacă sunt umiliți în mod nejustificat, pedepsiți cu asprime sau se confruntă cu furia excesivă a adulților, ei vor începe să reacționeze la autoritate cu furie în loc de dorința de a se descurca mai bine. [...]
6. Oferiți-le un model de maturitate masculină în care e prezent ataşamentul emoțional. [...]
7. Invățați-i pe băieți că sunt mai multe feluri de a fi bărbat. Trebuie să îi învățăm pe băieți că există multe moduri de a deveni bărbat; că există multe moduri de a fi curajos, un tată bun, de a fi iubitor, puternic şi de succes. Trebuie să le acceptăm băieților creativitatea lor naturală şi capacitatea de a-şi asuma riscuri, energia şi îndrăzneala. Trebuie să lăudăm artistul, animatorul, misionarul, atletul, soldatul, infirmierul, proprietarul de magazin şi marinarul care navighează în jurul lumii, profesorul şi directorul executiv. Există multe moduri în care un băiat îşi poate aduce contribuția în viață."