Elena Ferrante -"Zilele abandonului"

 

"Eram corpul unui incest, mã gândeam amețitã de mirosul de vomã a lui Gianni, eram mama bunã de violat, nu o amantã. El cãuta deja în altã parte figuri mai potrivite pentru iubire, fugind de sentimentele de vinovãție, şi se întrista, ofta. Carla se nimerise în casã la momentul potrivit, o ficțiune a dorinței nesatisfãcute. Pe-atunci avea cu treisprezece ani mai mult decât Ilaria, cu zece mai mult decât Gianni, cu şapte mai mult decât mine când o ascultam pe mama vorbind despre sãrmana femeie din Piața Mazzini. Mario probabil o confundase cu viitorul, dar îşi dorise trecutul, timpul femeii tinere pe care i-l dãruisem deja eu şi de care-i era dor. Ea însãşi crezuse poate cã-i oferã viitorul şi-l încurajase sã creadã în asta. Dar eram cu toții confuzi, eu în primul rând. Aşteptam, în timp ce aveam grijã de copii, de Mario, o vreme care nu venea niciodatã, vremea în care aş fi început din nou sã fiu cum fusesem înainte de sarcini, tânãrã, subțire, energicã, impudic de convinsã cã mã pot transforma în cine ştie ce persoanã memorabilã. Nu, m-am gândit strângând cârpa şi ridicându-mã cu greu: viitorul, de la un moment dat încolo, e doar nevoia de a trãi la trecut. Sã refaci iute timpurile gramaticale."

"Am petrecut câteva seri cercetând fotografiile de familie. Am cãutat în trupul pe care-l avusesem înainte de a-l cunoaşte pe viitorul meu soț semnele autonomiei mele. Am comparat imaginile mele de fetițã cu cele din anii urmãtori. Am voit sã descopãr cât mi se modificase privirea pornind de la întâlnirile cu el, am voit sã vãd dacã de-a lungul anilor ajunsese sã semene cu a lui. Sãmânța trupului lui îmi pãtrunsese în corp, mã deformase, lãtise, îngrãsase, rãmãsesem însãrcinatã de douã ori. Formulele erau: purtasem în pântece copiii lui; îi dãruisem copii. Chiar dacã încercam sã spun cã nu-i oferisem nimic, cã erau mai ales ai mei, cã rãmãseserã mereu în raza corpului meu, supuşi grijilor mele, totuşi nu puteam evita sã mã gândesc la ceea ce mocnea, inevitabil, înãuntrul copiilor din natura lui. Mario urma sã explodeze din interiorul oaselor lor pe neaşteptate, acum, de-a lungul zilelor, al anilor, tot mai evident. Cât din el voi fi obligatã pentru totdeauna sã iubesc fãrã mãcar sã-mi dau seama, numai datoritã faptului cã-i iubeam pe ei? Ce amestec complicat şi efervescent este un cuplu. Deşi relația se destramã şi apoi se sfârşeşte, ea continuã sã acționeze pe cãi misterioase, nu moare, nu vrea sã moarã."

"Chestia asta m-a deprimat. Iatã ce mã asteaptã, m-am gândit. Astfel de seri. Sã apar în casa unor strãini, marcatã de conditia de femeie care asteaptã sã-si refacã viata. La cheremul altor femei nefericite în cãsnicie, care se strãduie sã-mi propunã bãrbati pe care ele îi considerã fermecãtori. Sã fiu nevoitã sã accept jocul acela, sã nu fiu capabilã sã mãrturisesc cã mie bãrbatii aceia nu-mi trezesc decât un sentiment neplãcut din cauza scopului lor explicit, cunoscut de toti cei prezenti, de a cãuta un contact cu persoana mea glacialã, de a se înfierbânta ca sã mã înfierbânte si apoi de a mã împovãra cu rolul lor de seducãtori confirmati, bãrbati la fel de singuri ca mine, cât mine de îngroziti de ce e strãin, sfâsiati de esecuri si de anii fãrã sens, despãrtiti, divortati, vãduvi, pãrãsiti, trãdati."

Alice Miller -"Drama copilului interior"