joi, 22 decembrie 2022

Andrei Crăciun -"Prietenul visătorilor și al învinșilor"

 

"A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar nu s-ar mai povesti, așa cum știau oamenii dintotdeauna și de pretutindeni, un copil născut din femeie și bărbat, un an mai târziu femeia rămâne singură cu copilul ei, și e mai bine să se știe că bărbatul a fost ucis de poteră, așa e mai bine, și mai erau și doi unchi care știu povești fantastice, cu haiduci, și unchii aceia au crescut copilul până au făcut din el aproape bărbat, și mai era și o școală la Brăila, și Dunărea mai era, și copilul a intrat la stăpân și a trăit dintr-un miracol, și a muncit și a văzut ce e viața adevărată, și a legat prieteșuguri și a plecat în lume, nu ca să o cucerească, ci ca să o vadă și să o înțeleagă, să o iubească și să o ierte, ceea ce este cu totul altceva, el a fost un tânăr slab cu ochii și plămânii bolnavi, cu urechile bine deschise și inima la locul ei, cu limba ascuțită, gata să se aprindă ca un foc și să apere cu pumnul onoarea și utopia prieteniei."

"Acesta a fost prietenul meu Panaitaki, el nu a mers pe ape, el nu a vindecat leproșii și orbii, el nu l-a ridicat pe Lazăr din morți, dar și el a mângâiat văduvele și orfanii și îndrăgostiții și a avut cuvinte bune pentru toți cei nenorociți din lume, căci lumea n-a dus niciodată lipsă de cei nenorociți."

Marieke Lucas Rijneveld -"Nelinistea serii"

 

După moartea fiului cel mare într-un accident pe un lac înghețat, doi părinți nu știu cum să facă față pierderii și se lasă copleșiți și dezbinați de sentimentele de vinovăție, în timp ce ceilalți trei copii ai lor încearcă cu resursele lor limitate de înțelegere să repare familia. Narațiunea e spusă de fiica lor mijlocie care descrie la persoana I prezent, dând întregii povestiri o notă foarte agresivă de intimitate, ritualurile obsesiv-compulsive și jocurile de o cruzime neobișnuită cu care copiii familiei încearcă să invoce normalitatea înapoi în viața lor și să integreze realitatea morții. Deși teoriile și soluțiile cu care vin copiii pentru a reface coerența lumii în care trăiesc sunt de multe ori amuzante în naivitatea lor, mai ales datorită acelei tendințe copilărești de a da lucrurilor o semnificație literală, cartea este de o tristețe sfâșietoare. 

"Seara totul e rece aici: ograda, tăcerea dintre tata și mama, inimile noastre, salata de boeuf de pâine."  

"Aici, în sat, toste se întâmplă astfel: oamenii se îndrăgostesc din greșeală, cumpără din greșeală carnea care nu trebuie, își uită din greșeală cartea cu cântece bisericești, sunt taciturni din greșeală."  

"Pupatul e ceva pentru oamenii bătrâni, ăștia o fac când nu-și mai pot găsi cuvintele, atunci își astupă gurile unii altora."  

"Eu n-am probleme decât cu negrul de sub unghii. După părerea Hannei, ți se adună acolo dacă te gândești prea des la moarte."

vineri, 16 decembrie 2022

Steven Galloway -"Violoncelistul din Sarajevo"

 

"Au venit mașini de pompieri care au încercat să stingă focul, devening ele însele ținte pentru lunetiștii nevăzuți și pentru obuzele lansate de o armată care jurase să apere orașul. Pompierii s-au luptat cât au putut până să primească ordinul de retragere de la vreun comandant care înțelesese zădărnicia situației. Kenan văzuse cum un pompier de vreo treizeci de ani stătea de unul singur, cu ochii pironiți asupra infernului dezlănțuit. Nu s-a mișcat deloc până în clipa când s-a prăbușit epuizat în genunchi. Colegii au fugit imediat către el, crezând că a fost lovit de un lunetist. Când l-au ridicat în picioare și l-au luat de acolo, Kenan a văzut că avea obrajii brăzdați de sudoare sau de lacrimi, iar buzele lui se mișcau în tăcere într-un fel care l-a făcut să creadă că se roagă. După aceea, timp de câteva zile, cenușa unui milion de cărți s-a depus peste oraș precum zăpada.
Atunci, Kenan crezuse că pompierul fusese copleșit de pierderea bibliotecii, și încă mai crede că e adevărat, însă acum are în plus impresia că ceea ce l-a îngenuncheat pe pompier a fost neputința lui de a schimba ceva. Atunci când copiii lui întreabă de ce e război, de ce sunt oamenii înfometați și împușcați, iar el nu le poate răspunde, atunci când îi vede suferind fără a putea să-i ajute în vreun fel, pompierul îi apare sub propriul chip și își dorește să fie ridicat de jos și purtat pe brațe. Nu poate totuși să se prăbușească, deoarece copiii lui au nevoie de el pentru a le spune că totul se va rezolva, că războiul se va termina, că vor supraviețui cu toții. Sunt momente când nu înțelege cum de nu se evaporă, cum de nu îi cad toate hainele pe podea, golite de bruma de materie care le însuflețea."

"O privire panoramică asupra modului în care America a devenit o super putere mondială în perioada primului război mondial. Nu este vorba de un roman tradițional, ci de un fel de colaj de flux al conștiinței format din știri, informații, evenimente, alături de întâmplările prin care trec personajele. Dos Passos știe să pună accentul, uneori cu o tentă de-a dreptul profetică, pe acele aspecte ale societății și culturii care vor marca identitatea națiunii americane pe termen foarte lung (imigranții, mass media, capitalismul, individualismul) și care vor fi atât motive de măreție, cât și de dezamăgire"

"Pe zi ce trece e din ce în ce mai puțin sigur că orașul pe care și-l amintește a existat cu adevărat. E o amintire care se pierde încetul cu încetul, la fel ca apa ținută în căușul palmelor, iar atunci când se va fi scurs toată se întreabă ce va mai rămâne. Nu știe cum va fi să trăiască fără a-și aminti cum era odată viața, cum era pe vremea când trăia într-un oraș frumos. Pe când abia începuse războiul, mai încerca să se lupte împotriva pierderii orașului, mai încerca să mențină lucrurile neschimbate, atât cât îi stătea în puteri. Când se uita la o clădire încerca să o vadă așa cum fusese odată, iar atunci când privea un om, știa bine că încearcă să ignore schimbările din aspectul și comportamentul lui. Dar odată cu trecerea timpului începuse să vadă lucrurile așa cum erau în realitate, iar într-o bună zi înțelesese că nu se mai lupta cu dispariția orașului nici măcar în mintea sa. Ceea ce vedea în jurul său era singura lui realitate."

"A încetat să mai vorbească cu prietenii, nu mai merge pe la nimeni și îi evită pe cei care îl vizitează. La slujbă vorbește cât se poate de puțin. Ar putea să se obișnuiască cu dezintegrarea clădirilor, însă dezintegrarea oamenilor este prea mult. Dacă oamenii tot o să dispară de lângă el, fie prin moarte, fie prin transformarea lor în străini, atunci preferă să se lipsească de ei."