"Au venit mașini de pompieri care au încercat să stingă focul, devening ele însele ținte pentru lunetiștii nevăzuți și pentru obuzele lansate de o armată care jurase să apere orașul. Pompierii s-au luptat cât au putut până să primească ordinul de retragere de la vreun comandant care înțelesese zădărnicia situației. Kenan văzuse cum un pompier de vreo treizeci de ani stătea de unul singur, cu ochii pironiți asupra infernului dezlănțuit. Nu s-a mișcat deloc până în clipa când s-a prăbușit epuizat în genunchi. Colegii au fugit imediat către el, crezând că a fost lovit de un lunetist. Când l-au ridicat în picioare și l-au luat de acolo, Kenan a văzut că avea obrajii brăzdați de sudoare sau de lacrimi, iar buzele lui se mișcau în tăcere într-un fel care l-a făcut să creadă că se roagă. După aceea, timp de câteva zile, cenușa unui milion de cărți s-a depus peste oraș precum zăpada.
Atunci, Kenan crezuse că pompierul fusese copleșit de pierderea bibliotecii, și încă mai crede că e adevărat, însă acum are în plus impresia că ceea ce l-a îngenuncheat pe pompier a fost neputința lui de a schimba ceva. Atunci când copiii lui întreabă de ce e război, de ce sunt oamenii înfometați și împușcați, iar el nu le poate răspunde, atunci când îi vede suferind fără a putea să-i ajute în vreun fel, pompierul îi apare sub propriul chip și își dorește să fie ridicat de jos și purtat pe brațe. Nu poate totuși să se prăbușească, deoarece copiii lui au nevoie de el pentru a le spune că totul se va rezolva, că războiul se va termina, că vor supraviețui cu toții. Sunt momente când nu înțelege cum de nu se evaporă, cum de nu îi cad toate hainele pe podea, golite de bruma de materie care le însuflețea."
"O privire panoramică asupra modului în care America a devenit o super putere mondială în perioada primului război mondial. Nu este vorba de un roman tradițional, ci de un fel de colaj de flux al conștiinței format din știri, informații, evenimente, alături de întâmplările prin care trec personajele. Dos Passos știe să pună accentul, uneori cu o tentă de-a dreptul profetică, pe acele aspecte ale societății și culturii care vor marca identitatea națiunii americane pe termen foarte lung (imigranții, mass media, capitalismul, individualismul) și care vor fi atât motive de măreție, cât și de dezamăgire"
"Pe zi ce trece e din ce în ce mai puțin sigur că orașul pe care și-l amintește a existat cu adevărat. E o amintire care se pierde încetul cu încetul, la fel ca apa ținută în căușul palmelor, iar atunci când se va fi scurs toată se întreabă ce va mai rămâne. Nu știe cum va fi să trăiască fără a-și aminti cum era odată viața, cum era pe vremea când trăia într-un oraș frumos. Pe când abia începuse războiul, mai încerca să se lupte împotriva pierderii orașului, mai încerca să mențină lucrurile neschimbate, atât cât îi stătea în puteri. Când se uita la o clădire încerca să o vadă așa cum fusese odată, iar atunci când privea un om, știa bine că încearcă să ignore schimbările din aspectul și comportamentul lui. Dar odată cu trecerea timpului începuse să vadă lucrurile așa cum erau în realitate, iar într-o bună zi înțelesese că nu se mai lupta cu dispariția orașului nici măcar în mintea sa. Ceea ce vedea în jurul său era singura lui realitate."
"A încetat să mai vorbească cu prietenii, nu mai merge pe la nimeni și îi evită pe cei care îl vizitează. La slujbă vorbește cât se poate de puțin. Ar putea să se obișnuiască cu dezintegrarea clădirilor, însă dezintegrarea oamenilor este prea mult. Dacă oamenii tot o să dispară de lângă el, fie prin moarte, fie prin transformarea lor în străini, atunci preferă să se lipsească de ei."
