Tatiana Tolstaia -"Zâtul"

Pierderea civilizaţiei dupã un dezastru nuclear (“Prãpãdul”) care a distrus o mare parte din cãrţi și alte resurse sau arhive de cunoștinţe achiziţionate de umanitate. Astfel, societatea se regãsește brusc într-un stadiu apropiat de neolitic (pânã și focul este un mister, iar regresia limbajului este semnificativã –“Foștii”, cei care au reușit sã supravieţuiascã accidentului, sunt consideraţi niște ciudaţi pentru cã vorbesc de realitãţi pe care “guguștiucii” de dupã catastrofã nu le pot pricepe –nici mãcar noţiunea de cal nu este accesibilã).
Tatiana Tolstaia aratã vulnerabilitatea dezvoltãrii noastre –câţi știm de fapt cum funcţioneazã chiar și lucrurile elementare din viaţa noastrã astfel încât sã le putem re-crea singuri?

Romanul e plasat într-o Moscovã pe care Nikita Ivanici incearcã sã o pãstreze (acum, bineînţeles, orașul a luat numele conducãtorului prea-mãrit: Fiodor-Kuzmici, slãvit fie-i numele), mãcar schematic (de exemplu, pune stâlpi cu numele de strãzi sau de foste clãdiri –lucru care “guguștiucilor” li se pare nu numai complet inutil, dar și neplãcut –le ia lumina dacã sunt plasate prea aproape de ferestre –acoperite cu … urs pentru cã sticla trebuie incã sã fie descoperitã).
Tatiana Tolstaia construiește aceastã lume post-apocalipticã pe tot felul de detalii simpatice (coerenţa unei astfel de lumi nu este punctul forte al cãrţii, dar pânã la urmã nici nu e necesarã pentru cã romanul este totuși unul metaforic): șoarecii sunt principala hranã (și monedã de schimb –nu avem încã bani), focul e ceva mistic (și o metodã de abuz de putere pentru fochiști –oricum abuzul de putere pare sã fie unul dintre cele mai larg rãspândite scopuri în viaţã); mai sunt și “urmãrile” (mutaţiile genetice –unele foarte amuzante, mi-a plãcut personajul care avea urechile la subraţ așa cã îţi poţi da seama când trage cu urechea pentru cã e nevoit sã ridice braţele -și acestea sunt metafore, moduri de a reflecta monstruozitatea interioarã sau trãsãturile personajelor pe care ele încearcã sã le ascundã de ceilalţi, ca și cum viaţa interioarã, neavând instrumentele verbale necesare pentru a se exterioriza, se manifestã prin aceste excrescenţe fizice care dintre care mai bizare).
Bineînţeles avem și un element de teroare: “Sanitarii” care te înhaţã imediat ce bãnuiesc cã dosești vreo carte (cãrţile sunt interzise –monopolul cunoașterii este cea mai puternicã armã a totalitarismului) și apoi nu mai știe nimeni nimic de tine. De asemenea, îţi este interzisã și orice formã de “gândire personalã”. Pentru a ști ce sã faci cu viaţa ta, se emit decrete : când sã fie anul nou, ce an sã fie bisect (lucru abominabil, perceput ca o pedeapsã, ca un an nefast, cãci ai cu o zi mai mult timp sã ţi se întâmple lucruri neplãcute…).
Dupã o “mezalianţã” (cãsãtoria cu Olenka, care se dovedește a fi fiica Sanitarului șef), Benedikt este mutat brusc din izba lui sãrãcãcioasã într-o vilã luxoasã, unde principala activitate este halitul (și nu de șoareci, ca înainte, ci de tot felul de bunãtãţi). Pentru a-și ocupa timpul cu ceva (acum nu mai are nevoie sã munceascã), Benedikt dã iama în bibliotecã (pânã la urmã apanajul Sanitarului șef este deţinerea unei biblioteci bogate) și devine dependent de cãrţi (din nefericire la un nivel relativ superficial și nediscriminativ –aceastã sete aparentã de cunoaștere nu îl face sã-și doreascã progresul personal și al societãţii în general, ci, dimpotrivã, îl îndeamnã sã adopte cu frenezie rolul de ajutor al socrului sanitar pentru a vâna potenţiali deţinãtori de cãrţi, perpetuând astfel sistemul totalitar aberant și tiranic a cãrui existenţã depinde de menţinerea maselor în starea lor de ignoranţã și teroare).
Intrucât terminã de citit toatã biblioteca socrului și nu mai are alte victime potenţial ascunzãtoare de cãrţi, se lasã influenţat de Sanitarul șef şi se implicã în rãsturnarea de la putere a lui Fiodor Kuzmici pentru a pune mâna pe cãrţile acestuia, fãrã nici un alt fel de scop revoluţionar cu privire la îmbunãtãţirea condiţiilor existenţei oamenilor din oraș.
Oricum, la final Benedikt tot nu gãsește (cum e și de așteptat) cartea care sã îl înveţe cum sã trãiascã (i-a venit lui o idee cum cã ar exista așa ceva). Deși cãrţile te ajutã sã pãstrezi cunoștinţele și lucrurile descoperite de-a lungul civilizaţiei, ele nu îţi pot spune cum sã-ţi trãiești viaţa și ce decizii sã iei; pânã la urmã acestea depind de felul de persoanã care ai devenit și, deși cãrţile îţi pot influenţa dezvoltarea personalã, ele nu oferã o reţetã perfectã despre cum sã-ţi trãiești viaţa.
Si te mai și gândești cã, pânã la urmã, dacã o carte nu este creatã ca o reflecţie naturalã a stadiului de evoluţie la care a ajuns societata, atunci ea nu poate fi de mare ajutor cãci nu acoperã diferenţa de dezvoltare, ci, dimpotrivã, dã naștere la neinţelegeri și poate avea efecte chiar contrare la intenţia ei iniţialã (pentru Benedikt nu existã o mare diferenţã între o carte despre croșetat și piesele lui Cehov, deși parcã o preferã totuși pe cea dintâi).

Oricum mâncãrimea asta mentalã pe care o simte Benedikt, melancolia lui, râvna dupã “altceva”, în cãutarea unei soluţii pentru un disconfort existenţial, sentimente care de altfel sunt salutare pentru cã ar trebui sã constituie motorul schimbãrii, sunt încã percepute negativ sub forma fantasticã, superstiţioasã a faimosului și ameninţãtorului zât, creaturã imaginarã care vine sã exprime o realitate ce nu-și gãsește o formulare verbalã pentru a o încadra în spaţiul psihologic al acestor fiinţe primitive.


Fragmente care mi-au plãcut:

Guguştiucii omoarã toate gãinile pentru cã fac ouã normale (ouãle radiate ale pãsãrilor au un conţinut solid din care oamenii îşi fac bãuturã) pe care ei le considerã ca nişte urmãri nefaste şi periculoase ale accidentului nuclear. Nikita Ivanîci, un Fost, recunoaşte aceastã revenire la realitate dar este mult prea târziu. Nu ajunge la timp pentru a salva decât un nou pentru a-şi face o omletã. Intr-o lume dominatã de monstruos şi fãrã repere, ceea ce odatã fusese normalitatea nu mai poate fi recunoscut şi este distrus ca dãunãtor, astfel eliminându-se chiar şi cele mai slabe şanse de a reveni la o existenţã normalã.

Replica lui Benedikt când aflã cã Nikiti Ivanîci mãnâncã miere de albine: Ei, asta-i. Cum sã mãnânci caca de albinã?

Guguştiucii îşi aduc animalele de prin curte ca sã ia raţie suplimentarã de alimente şi bunuri susţinând cã ãştia sunt membri ai familiei cu nişte urmãri mai ciudate.

P.S. Domnica asta e strãnepoata lui Lev Tolstoi.

John Dos Passos -"Paralela 42"

Paralela 42 este primul volum din trilogia USA. Cartea este un portret colectiv al Americii, aici pânã la primul rãzboi mondial, dar sigur urmeazã criza economicã şi chiar vreau sã ajung la celãlalt volum. Dos Passos are umor pe alocuri şi este, mai ales, un bun observator al societãţii. I se potriveşte de minune o biografie kilometricã de genul ãsta. E un fel de Balzac modern. Povesteşte foarte bine.

Are 4 feluri de naraţiune :
1. (preferata mea) « Newsreel » -un colaj sau montaj de diverse titluri de ziar ale epocii îmbinate pentru a crea uneori o confuzie comicã; e destul de cinematografic aşa, e ca în scenele alea când ţi se deruleazã ziare pe ecran; varianta secolului XX de RSS feeds.
2. (preferata mea) « Camera Eye » -scrisã în stilul de « stream of consciousness », totul este privit din perspectivã personalã, fãrã intervenţia unui povestitor, impresionist.
3. biografii ale unor oameni celebri (Andrew Carnegie, Edison), care vin oarecum sã ilustreze, ca o întrupare perfectã în realitate, ideile exprimate în poveştile celor 5 personaje ficţionale.
4. secţiuni narative care se întrepãtrund, pentru a se uni la un moment dat, ale 5 personaje care strãbat America, Mexicul şi, dupã cum intuiesc eu, Europa în urmãtoaele volume. E o opţiune mai fericitã decât sã urmãreascã destinul unei familii de-a lungul schimbãrilor rapide de la începutul secolului XX (lucru care s-a mai fãcut de altfel de cãtre mai mulţi scriitori).

Cele 5 personaje sunt : Mac (priceput în ale printãrii, care, dupã eşecul tipografiei unchiului sãu din cauza pãrerilor lui politice, se vede nevoit sã hoinãreascã pentru a-şi gãsi o slujbã, ajungând sã se stabilascã în Mexic –cel puţin acolo îl lasã primul volum), Janey (o dactilografã din Washington, fãrã a ieşi cu nimic în evidenţã, dar care ajunge sã lucreze pentru un alt personaj, J. Ward Moorehouse, alãturi de care viaţa ei devine mai palpitantã), J. Ward Moorehouse (un bãrbat de societate, care ştie sã profite de relaţiile lui şi care investeşte banii celei de-a doua soţii într-o firmã de PR ce îşi propune sã medieze între patronat şi sindicate, dar care, de fapt, urmãreşte sã rezolve conflictele prin corupţie), Eleanor (o tânãrã boemã care se lanseazã în decoraţii interioare –e personajul care m-a atins cel mai mult prin insensibilitatea ei faţã de situaţia celor din jur; de exemplu, acceptã sã îşi viziteze tatãl numai pentru cã ştie cã acesta îi va da bani, deşi ea cãştigã, printr-o muncã mai uşoarã, mult mai mult decât el, dar preferã sã stea în chirie în locuri exagerat de scumpe pentru a-şi pãstra imaginea de « artist » şi pentru a fi împreunã cu oameni « cultivaţi »), Charley (are doar un capitol la sfârşitul primului volum ; este un mecanic care hoinãreşte şi el prin America în cãutarea unui loc de muncã pentru ca la sfârşit sã se înroleze în rãzboi).

Imbinarea punctelor de vedere ale celor cinci personaje asupra aceleaşi realitãţi nu are nici originalitatea, nici talentul lui Faulkner, iar rãtãcirile personajelor de-a lungul vastului continent nu au forţa unui Kerouac, care se aflã în cãutarea unei identitãţi, a unui sentiment de libertate, a visului de a te regãsi şi a te realiza undeva, altundeva decât aici.
Dos Passos e destul de « realist », dar este interesant cum atitudinile, ideile generale care se desprind din istoriile personajelor au rãmas valide şi în prezent, aplicate la un conţinut niţel diferit, însã cu o esenţã foarte asemãnãtoare.

Intrucât stilul nu m-a dat pe spate, am hotãrât sã nu citesc toatã trilogia o datã, ci dupã chef si dispoziţie. Deocamdatã am rãmas la primul volum.


"While there is a lower class I am of it, while there is a criminal class I am of it, while there is a soul in prison I am not free. - Gene Debs"

"He was one of the grand old men until the churches and the congregations got wind that he was an infidel and believed in Darwin.
Luther Burbank had never a thought of evil, selecting improved hybrids for America those sunny years in Santa Rosa.
But he brushed down a wasp’s nest that time; he wouldn’t give up Darwin and Natural Selection and they stung him and he died puzzled."

"...where he worked all his life making long speeches full of statistics, struggling to save democratic government, to make a farmers’ and small businessmen’s commonwealth. Lonely with his back to the wall, fighting corruption and big business and high finance and trusts and combinations of combinations and the miasmic lethargy of Washington."

Kurt Vonnegut –Un om fãrã de ţarã

E o colecţie de eseuri (probabil au fost și publicate prin vreun ziar), autobiografice într-o oarecare mãsurã, în care Vonnegut își dã cu pãrerea despre ce se întâmplã prin politicã, prin lume, discutã diverse idei despre literaturã (de ce Shakespeare ar trebui sã fie, teoretic, un scriitor prost, dar de ce îi reușește totuși), în timp ce peste toate acestea dominã umorul ca mecanism de apãrare împotriva lumii îngrozitoare în care trãim. Vonnegut, la cei 83 de anișori ai sãi, e destul de necãjit așa pe lume (« Life is no way to treat an animal »), dar totuși nu se poate abţine sã nu se amuze la absurditãţile vieţii.

E o carte ca o discuţie la o bere. E un Vonnegut relaxant (în comparaţie cu Slaughterhouse 5, desigur).


"Copil fiind eram cel mai tânãr membru al familiei, iar mezinul oricãrei familii devine întotdeauna un hâtru, pentru cã gluma reprezintã singura modalitate de a fi acceptat ca participant la conversaţiile ce se poartã între adulţi."

[arabii] "Aceştia ne-au adus algebra. Si, de asemenea, numerele pe care le folosim, inclusiv un simbol pentru nimic, pe care europenii nu-l avuseserã pânã atunci. Ii credeţi proşti pe arabi ? Incercaţi sã faceţi o împãrţire cu multe zecimale folosind numerele romane."

"Din anumite motive, cei mai zgomotoşi dintre creştinii noştri nu aduc niciodatã vorba despre Fericiri. Insã deseori, cu lacrimi în ochi, aceştia cer afişarea celor zece porunci în toate clãdirile de interes public. Acestea sunt spusele lui Moise, nu ale lui Iisus. Nu am auzit ca vreunul dintre ei sã cearã ca Predica de pe Munte sã fie plasatã undeva la vedere. « Fericiţi cei milostivi » într-o salã de tribunal ? « Fericiţi fãcãtorii de pace » la Pentagon ? Ia mai scutiţi-mã !"

"Nu ştiu dacã existã oameni pe Lunã, dar, dacã existã, înseamnã cã folosesc Pãmântul drept azil de nebuni."

"Circuitul imaginaţiei este educat sã reacţioneze la cei mai neînsemnaţi stimuli. O carte reprezintã aranjamentul a 26 de simboluri fonetice, zece cifre şi aproape opt semne de punctuaţie, iar oamenii îşi aruncã ochii pe ele şi vãd în faţa ochilor erupţia Vezuviului ori Bãtãlia de la Waterloo. Dar nu mai este nevoie ca educatorii sau pãrinţii sã contruiascã aceste circuite. In prezent, existã spectacole realizate cu profesionalism de mari actori, decoruri foarte convingãtoare, sunet şi muzicã. Acum existã magistrala informaţionalã. Nu mai avem nevoie de circuite."

Roberto Bolano -"Last Evenings on Earth"

Subiectele abordate de Bolaño nu sunt spectaculoase, iar personajele nu transformã lumea, şi totuşi existã ceva care te captiveazã în aceste povestiri. Ne regãsim în cãutarea propriei identitãţi care caracterizeazã mai pe toţi cei din Last Evenings on Earth. E un ton melancolic în fundal, ceva indescriptibil care îi scoate din monotonie. Povestirile sunt neaşteptat de simple : corespondenţa dintre doi scriitori sud-americani care au emigrat şi care acum câştigã bani din participarea la diverse concursuri literare din orãşele de provincie; vacanţa în Acapulco a unui tatã cu fiul sãu care citeşte o carte de poezii suprarealise; o americancã rãtãcind din ţarã în ţarã, din continent în continent, din relaţie în relaţie etc. Dar Bolaño reuşeşte cumva sã ne absoarbã în viaţa personajelor sale şi sã creeze unele scene oarecum cinematografice care rãmân cu tine dupã ce termini cartea. Povestirile existã în sine, nu sunt scrise nici mãcar pentru a avea un final. Trebuie neapãrat sã fac rost de 266!

Filip si Matei Florian -"Baiuteii"

Foarte simpatica. E povestea unei copilarii din perioada comunista, dar amintirile nu sunt aceleasi stereotipuri din alte carti de genul asta. Noua este modalitatea de povestire, alternativ de catre cei doi frati care, uneori, impart aceleasi amintiri, dar din perspective si cu stiluri diferite. Un duet foarte reusit, fara o incrancenare revoltata impotriva comunismului in sine, ci doar povestirea unei copilarii cu inevitabilele ei amaraciuni (in cazul de fata legate pe alocuri de sistemul politic), dar si trairi de o imaginatie aproape magica.

Alte pareri : aici

Amitav Ghosh -"Sea of Poppies"

Marea de maci prezintã o Indie a anului 1838 –în pragul rãzboiului opiumului cu China și în plinã exploatare a macilor în India colonizatã. Realitatea economicã a romanului constã, pe lângã cultivarea excesivã a macilor sub presiunea britanicilor (preţul fânului pentru acoperișuri ajunsese la un preţ exorbitant, tocmai pentru cã toate pãmânturile erau folosite aproape exclusiv pentru industria opiumului), și în comerţul cu sclavi (oficial lucrãtori “forţaţi” de împrejurãri sã se “voluntarieze” pentru a tãia trestie de zahãr în insulele Mauriţiu). Astfel, într-o societate tradiţionalistã, unde ierarhia își pierde sensul într-un mediu de exploatare capitalistã a unuia dintre cele mai distrugãtoare vicii ale acelor timpuri (opiumul), oamenii sunt pierduţi între necesitatea de a funcţiona pe principiul cererii și ofertei și supunerea unor ritualuri și valori desuete prin încãrcarea lor de o violenţã inutilã. Ibis, corabia unde se formeazã un amestec extrem de heterogen de oameni (marinari, pușcãriași, ţãrani) din toate pãrţile lumii, cu un trecut care trebuie falsificat (inclusiv vasul are un astfel de trecut –fusese folosit înainte pentru a transporta sclavi din Africa în America), desfãșoarã o panoplie de limbi, culturi, caractere –cu tot farmecul englezei creole, al pidgin-ului și al multor altor dialecte (cu care începi sã te obișnuiești pe parcursul cãrţii pentru a-ţi da seama cã un compromis lingvistic se creeazã, prin necesitate, în astfel de circumstanţe), cu personaje diverse, de la americanul -combinaţie dintre o sclavã neagrã și un stãpân de sclavi albi, printr-o franţuzoiacã orfanã, printr-un raja anglofil, victima unui proces semi-corect în urma cãruia i se confiscã toatã averea și este condamnat la 7 ani în insulele Mauriţiu, pânã la Deeti, o ţãrancã al cãrei trecut, înţelepciune și presimţiri supra-naturale o pregãtesc pentru sanctificare. Ibis este corabia care îi va purta peste “apele negre”, oferindu-le o scãpare iluzorie de un trecut plin de doliuri, familii ucise, condamnãri la moarte o datã cu moartea soţului etc.

Macii sunt un simbol pentru o asemenea existenţã în care oamenii nu se pot desprinde de pasivitatea, de confortul stagnant oferit de tradiţii. Opiumul le oferã acel escapism pe care mulţi îl preferã în faţa confruntãrii cu o realitate traumaticã la care se pot adapta numai printr-o schimbare profundã a propriului mod de a privi lumea, alãturi de o transformare profundã a întregii societãţi.

Partea de început a romanului este mai interesantã prin portretul fãcut societãţii indiene care suferã de pe urma opiumului atât prin rãspândirea dependenţei, cât și prin imposibilitatea de dezvoltare în afara producţiei de maci, cu toate implicaţiile personale, culturale și sociale pe care le aduce o asemenea structurã. Partea a doua este prea aventuroasã pentru gustul meu (Deeti trebuie sã fugã în Mauriţius pentru a nu fi o povarã și o rușine dupã moartea bãrbatului, raja Neel este forţat sã coboare din lumea lui idilicã pentru a da cu dinţii, la propriu și la figurat, de realitãţile crude, Paulette se îndrãgostește de albul cu sânge negru, Zachary, mai sunt și foști piraţi pe navã etc.).

Aglaja Veteranyi -"De ce fierbe copilul in mamaliga"

De ce fierbe copilul in mamaligã este un roman-poem presãrat cu fanteziile și fantasmele fetiţei care crește în lumea itinerantã a circului cu toatã drama ei de dezrãdãcinare și nesiguranţã. Aceastã dimensiune imaginarã sporește, de fapt, autenticitatea autobiografiei deoarece îi dã o valoare personalã care e mult mai relevantã pentru definirea personajelor decât o redare mai curând obiectivã a realitãţii.
Umorul este cel mai potrivit mijloc prin care scriitoarea poate exprima o copilãrie și o adolescenţã bãlãcite în kitch și violenţã.
Este un roman despre cãutarea identitãţii într-o lume instabilã cu o privire de o inocenţã involuntar ironicã ca singurã modalitate de a-i face faţã.

"Fratele meu e un artist, ca Picasso, e homosexual, curat, un geniu!"
"Tata vorbeste cu fracul lui cum ar vorbi cu un om."
"Cu mama merg la hala de carne, iar cu matusa la cimitir."
"Fiecare om are un motiv personal ca sa moara."
"Apoi trebuie sa-i explici lui Dumnezeu de ce vrei mai bine sa fii mort decat viu. Daca nu-l convingi, iti stinge creierul si trebuie sa iei viata de la capat"

Katharina Hagena -"Le gout des pepins de pomme"

Le goût des pépins de pomme este un roman « domestic » cum ar veni (de familie așa). Cel puţin la prima vedere. Pentru cã, treptat, dimensiunea istoricã și filosoficã își face simţitã prezenţa, dar într-un mod foarte subtil, delicat, cititorul nepregãtit sã absoarbã aceste aluzii nesimţind cã îi scapã ceva. Secretele familiale, doliul, moștenirile, adulterele se disipã într-un context istoric care marcheazã Germania pânã în zilele noastre, cu un timp de confuzie intelectualã și instinctualã unde nu existã fapte condamnabile, ci doar moduri de a fi.

Toate acestea sunt spuse pe un ton vesel, lejer, în spatele cãruia se întrevede o realitate care depãșește capacitatea umanã lingvisticã, dar care transformã brusc, traumatizant, lumea (copaci care înfloresc a doua oarã în plinã toamnã, mãceșele care se fac brusc albe –nu știu sigur cã alea sunt mãceșe, dar bãnuiesc cã ideea e importantã, fetiţa care se naște scoţând scântei din degete).

Firul narativ principal : la moartea bunicii, Bertha, dupã o lungã perioadã de Alzheimer (dupã o cãzãturã din copac –un mãr ; merii sunt peste tot, merii le definesc pe cele douã surori iniţiale), unica nepoatã, Iris (naratoarea), bibliotecarã la Freiburg (orașul cu o puternicã încãrcãturã istoricã și intelectualã –scandalul de nazism cu Heidegger ca personaj principal), se trezește unica moștenitoare a casei (spre suprinderea tuturor celor din familie –Bertha are 3 fiice, una dintre ele fiind, evident, mama lui Iris).
Dupã moartea Berthei, într-o amnezie completã, Iris începe sã descopere, sã scoatã la ivealã amintiri îngropate într-o istorie de tãcere a întregii familii. In grãdina acum semi-sãlbaticã a familiei (Iris încearcã și la propriu sã o coseascã, cu un rezultat nu tocmai foarte eficient), Iris trebuie sã descopere rãspunsul la mai multe întrebãri pentru a defini situaţia familiei : cu ce s-a ocupat bunicul ei înainte de a merge la rãzboi ? ce bãrbaţi le-au curtat și pe cine au preferat cele 2 surori de la început (bunica Bertha și sora ei) ? cine mânca merele cu tot cu seminţe ? cum a murit Rosemarie (cealaltã nepoatã) ? ce vroia Rosemarie sã-i spunã în acea ultimã noapte teribilã ?

Este romanul cãutãrii identitãţii într-un trecut care pare condamnabil, deși lucrurile nu se petrec niciodatã bi-dimensional, astfel încât sã se împartã clar în bine și rãu, alb și negru. Dupã o imagine paradoxalã care apare și în carte, în miezul (les pépins) vieţii, adevãrului rezidã Léthé, fluviul uitãrii din infern.

Iris Murdoch -"Discipolul"

Intr-un orãșel englezesc de bãi termale, Ennistone, își face apariţia John Robert Rozanov, un filosof faimos, anti-social, nãscut aici și care exercitã o fascinaţie (uneori exageratã și nejustificatã) asupra celor din jur.

In tot romanul, reacţiile personajelor sunt pe alocuri greu de justificat, contrar logicii, un rezultat mai mult al construcţiei romanești decât al mecanismelor intrinseci dupã care ar trebui sã evolueze personajele, dar plãcerea de a scrie a lui Iris Murdoch este evidentã, descrierile minuţioase de locuri și adâncirile rãbdãtoare în gândurile personajelor sunt absolut delicioase.
Cartea începe cu « discipolul » principal al filozofului, George McCaffrey, care, dupã o ceartã serioasã în mașinã cu soţia lui, perfecta și imaculata Stella, scapã mașina într-un canal cu apã și, pentru cã aceasta nu plonjeazã cu totul, se dã jos și o împinge complet în canal, conștient cã Stella este încã înãuntru… ca mai apoi sã coboare sã o salveze… Impulsuri din astea de provocare a rãului suprem, de naturã dostoievskianã, apar la George pe tot parcursul romanului, dar eșueazã lamentabil de fiecare datã. Si George dã naștere în ceilalţi a unei dorinţe iraţionale de a-l salva.

Iris Murdoch are o plãcere scriitoriceascã foarte manifestã de a crea personaje. E o roialã de oameni în romanul acesta care te confuzeazã pe alocuri. Dar nu mai conteazã pentru cã pânã la urmã este mai important talentul ei de a scrie care te prinde iremediabil.
Mai apar : un preot anglican homosexual care nu crede în viaţa de apoi, nepoata ingenuã a lui Rozanov cu un fel de cameristã cu care are o relaţie ciudatã de dragoste, amanta lui George, Diane, familia McCaffrey care are 5 membri, o mulţime de alţi locuitori pitorești ai orașului și chiar naratorul însuși, N. Mi-a plãcut de Emma (prescurtarea de la Emmanuel Scarlett-Taylor), prieten al fratelui vitreg al lui George, Tom, un irlandez care nu vrea sã fie irlandez, cu oarecari tendinţe homosexuale ne-exprimate pe deplin dar care îi dau uneori plãcerea de a se travesti, ezitant între o carierã de istoric și una de contratenor.

Oricum, Iris Murdoch introduce acele turnuri iraţionale în acţiunile personajelor și pentru a ilustra o idee : oamenii sunt construiţi într-un mod mult mai haotic, mai aproape de molozul dur de zi cu zi, decât îi vedem în artã sau în psihanaliza de bulevard. Iar N adaugã la sfârșit cã psihologia umanã este profund afectatã de idei și imagini pur intelectuale mai des decât își imagineazã « experţii ».
Dar personajele sunt totuși pline de viaţã, le reţii cu ușurinţã, iar intriga se deruleazã firesc, alimentatã din interior de o energie comicã debordantã pe alocuri.

E interesantã și simbolistica presaratã prin roman. In princial bãile care au un efect purificator și regenerator asupra întregului oraș ce-și desfãșoarã cu regularitate ritualurile de bãlãcit prin apele calde. Bãile reflectã, de asemenea, și starea de spirit a locuitorilor. In aceste momente agitate de dupã sosirea filozofului, apar izbucniri bizare de jeturi cu apã clocotitã dintr-un izvor altminteri destul de pașnic.
Alte simboluri din carte sunt și : vulpiţele din curtea casei mamei lui George ; numãrul 44; cãţelul Zed al nepotului familiei, Adam (cei doi reprezentând alfa și omega auto-declarate).

In Discipolul sunt de toate : bine și rãu, coincidenţe și cauzalitãţi, dragoste și urã, pasiune și resemnare, rãzbunare și iertare, complexitatea condiţiei umane etc. Comicul le dezbracã pe toate de seriozitate, astfel încât pânã și filozoful nu mai e în final atât de caristmatico-enigmatic.

Blog interesant

Gabriela Adameșteanu –"Dimineaţã pierdutã"

O carte care e o combinaţie de stiluri: Joyce cu includerea temporalã limitatã la o zi, Balzac cu descrierea fizicã amãnunţitã a ambientului, utilitarã pentru economia personajelor, Proust cu obiectele mici din prezent care deschid perspectiva temporalã . Unicã și însufleţitoare pentru roman este Vica, liantul între lumi diverse, cu un dialog interior bogat și pestriţ (cam așa voi vorbi eu pe la vârsta ei), cu o experienţã diversã a unui București haotic pe timp de rãzboi, elegant și strãlucitor în perioada interbelicã, pãtat și decãzut în timpul comuniștilor. Vica face 2 vizite în ziua romanului plasat prin anii 1970 : una la rudele ei mutate într-un bloc construit de comuniști (cu un adolescent problematic și studios și o cumnatã vãduvã care nu are aceeași rigurozitate gospodãreascã) ce pare raiul pe pãmânt fãrã corvoada întreţinerii unei case, mai ales pe timp de iarnã, și cu un soţ bãtrân și bolnav (cu care se aflã în permanentã concurenţã cine este cel mai inventiv în micile lor egoisme de bãtrâneţe –cum ar fi mâncatul de mici fãrã a împãrţi cu celãlalt) și cealaltã la Ivona, descendenta unei familii aristocrate (relativ), cu un suflet sensibil, înţelegãtor și raţional care este distrus de mult prea pragmatica Vica (care nu înţelege cum îi iartã Ivona soţului ei toate infidelitãţile și cheltuirea nejustificatã a banilor familiei), dar care se bucurã cel puţin de evadarea singurului bãiat dintr-un sistem politic unde nu ar fi avut nici o șansã de reușitã academicã, în ciuda capacitãţilor lui intelectuale deosebite.

Tot farmecul romanului stã în spontanietatea reacţiilor Vicãi, care dezvãluie de multe ori adevãrul crud din spatele pretenţiilor și tentativelor de evitare a realitãţii ale celor din jur, în mijlocul unui București care se plafoneazã sub un sistem uniformizant, unde valorile sunt aplatizate, unde idealismul și delicateţea nu mai au ce cãuta, pentru a sfârși într-o demenţã cu accente paranoice.

Despre carte si aici.

Florin Piersic jr. "Opere cumplite" - Literaturã actoriceascã

Un roman ca o colecţie de roluri. Un roman cinstit, al unui actor care scrie, care scrie aşa cum joacã pe scenã. Bineînţeles, foarte bine scris, curat, fãrã a te lãsa sã te plictiseşti. Câte un personaj puternic şi distinct conturat, jucat pe câteva pagini, cu o graficã minimalistã, dar foarte expresivã. O bijuterie de carte.

Litera Premium
Editura Litera aici
Blogatu un blog interesant

Joseph Heller "Catch-22" Cât îţi ia ca sã-ţi dai seama cã sistemul nu te poate pedepsi dacã spui nu

Primul capitol din Catch-22 a apãrut într-un ziar în 1955. Iniţial se numea Catch-18, dar când a fost publicat romanul în 1961 titlul s-a schimbat pentru a evita confuzia cu romanul Mila 18 al lui Leon Uris.

Catch-22 e un roman despre absurditatea şi nebunia pervazivã a birocraţiei, în special a celei militare, atacând în acelaşi timp rãzboiul prin punerea sub semnul întrebãrii a patriotismului soldaţilor.

Incã de la început sunt clare douã lucruri : personajele cele mai ţicnite sunt şi cele mai raţionale şi standardele, convenţiile sunt lipsite de orice consistenţã logicã. Cel mai zdravãn cu capul din carte e John Yossarian, nebun de legat, combatant în al doilea rãzboi mondial, aflat într-o insulã italianã, Pianosa. In timp ce cei din jurul lui nu par sã fie interesaţi de propria viaţã, care de altfel este şi ultima grijã a ofiţierilor superiori, Yossarian vrea cu disperare sã rãmânã în viaţã.

"Era un rãzboi dezgustãtor şi împuţit şi Yossarian ar fi putut trãi dacã el nu ar fi avut loc –poate cã ar fi trãit veşnic. Numai o micã parte a compatrioţilor lui îşi jertfeau vieţile ca sã-l câştige şi el nu avea ambiţia sã se numere printre ei. [...] Faptul cã oamenii mureau era o problemã de necesitate ; dar care oameni mureau era o problemã care ţinea de împrejurãri."

Firul narativ printre toate pasajele anecdotice, episoadele de rãzboi şi personajele diverse, fiecare cu problematica lui, constã în eforturile disperate, dar persistente, ale lui Yossarian de a evita sã fie victima împrejurãrilor (una dintre forţele romanului) : prin prudenţã, strategii ţicnite, provocãri, laşitate, subversiune, pretinzând cã e bolnav("De obicei, în spital nu erau nici pe departe la fel de mulţi bolnavi pe câţi vedea Yossarian în afara spitalului şi, în general, în spital erau mai puţini oameni grav bolnavi. Rata mortalitãţii era mult mai micã în spital decât în afara spitalului şi era o ratã a mortalitãţii mult mai sãnãtoasã"), otrãvind cu sãpun de rufe mâncarea de la popotã etc.

Printre celelalte personaje nebune, dar fãrã nebunia paradoxal lucidã a lui Yossarian, se numãrã maiorul Major Major Major, care în mod evident nu poate fi decât maior pentru ca structura militarã sa nu fie subminatã de un Maior (Major) care nu e maior (major), dar care este atât de nepotrivit în acest rol încât pune la cale o întreagã stratagemã prin care sã nu îi întâlneascã niciodatã pe ceilalţi soldaţi de care îi este teamã. Mai este doctorul care refuzã sã zboare, dar are grijã sã fie mereu pe listele de zbor (ceea ce-l face sã şi moarã atunci când avionul pe a cãrui listã apãrea se prãbuşeşte –nimeni nu-l mai recunoaşte, soţia lui nu mai ştie ce sã creadã între scrisorile oficiale care o anunţau cã soţul ei este decedat şi scrisorile pe care le primeşte de la chiar soţul ei care îi explicã refuzul birocraţiei militare de a-l recunoaşte viu) şi se plânge de soarta lui care este mai cumplitã decât a combatanţilor (dacã nu ar fi fost înrolat, ar fi avut o afacere de succes). Mai e pilotul Orr care atrage mereu nenorociri şi de fiecare datã când zboarã este doborât de inamic sau are probleme tehnice sau se prãbuşeşte.
Ofiţierul de la popotã, Milo, întruchipeazã perfect corporatismul capitalist. El vede în rãzboi o oportunitate de afaceri. Ii convinge pe toţi de necesitatea unui sindicat (din care numai comuniştii pot refuza sã facã parte) în numele cãruia obţine avioane pentru comerţul cu alimente pe tot globul. Pe lângã succesul politic pe care îl are (devine primarul fiecãrui oraş din Sicilia, vice-şahul Oranului, califul Bagdadului, imamul Damascului, şeicul Arabiei), Milo îşi şi diversificã activitãţile şi îşi creeazã propria armatã pe care o închiriazã celor care oferã cel mai mult (ajungând sã încheie un contract cu nemţii pentru a-şi bombarda proprii camarazi din Pianosa). Când îşi dã seama cã a cumpãrat acţiuni neprofitabile şi deţine tot bumbacul din Egipt, pe care nimeni nu vrea sã-l cumpere, îl acoperã cu ciocolatã şi încearcã sã-l serveascã soldaţilor la popotã. Aceastã tehnicã de a ridiculiza ipocrizia prin farse fantastice este folositã de mai multe ori în roman.

Ironia lui Heller vine şi din raţionamentele circulare din care nu poţi ieşi, din apropieri imposibile, din disonanţe cognitive. Ia situaţii în mod clar aberante şi le urmãreşte în toate consecinţele lor, cu personaje prea ciudate pentru a fi reale, explorându-le pânã la capãt implicaţiile pânã ajung sã fie plauzibile din perspectiva rãzboiului pe al cãrui fundal se desfãşoarã.
Prins în sarcasticul clenci 22, Yossarian asistã la mãcelul inutil (din punct de vedere personal) al oamenilor din echipa lui şi a prietenilor din escadrilã pânã când frica lui de moarte devine atât de puternicã încât refuzã sã-şi mai poarte uniforma împroşcatã de maţele unui alt combatant şi primeşte o medalie în pielea goalã (cu dilema auxiliarã pentru general : unde naiba îi prinde medalia ?). Din acest moment Yossarian nu mai este interesat decât de cum scapã cu viaţã, fiind gata sã aplice orice metodã.

Yossarian îşi identificã duşmanii într-un mod foarte sincer : nu prin naţionalitate, ci prin dorinţa lor de a-l ucide (incluzându-i astfel şi pe superiorii lui din armatã, şi pe cei care încearcã sã pledeze necesitatea participãrii în rãzboi, şi pe patrioţi etc.). Heller introduce astfel unele personaje în care americanismul este dus la maxime groteşti care dau autenticitate caricaturilor. Colonelul Cathcart nu vrea decât sã aparã în ziarul de sâmbãtã şi de aceea îşi trimite oamenii în misiuni foarte periculoase, uneori de-a dreptul sinucigaşe (« Exact, explicã exuberant colonelul. Cu cât mai repede vom avea câteva victime, cu atât mai iute vom putea face progrese în acest sens. Mi-ar plãcea sã apar în numãrul de Crãciun, dacã se poate. Imi închipui cã atunci e tirajul mai mare »). Locotenentul Scheisskopf este preocupat numai de parade în asemenea mãsurã încât se gândeşte sã prindã în cuie armele de braţele soldaţilor pentru ca mişcãrile sã fie perfecte în paradele de la sfârşit de sãptãmânã.

Romanul lui Heller este mai mult decât o carte anti-rãzboi. Ironia lui vizeazã ipocrizia, cruzimea şi imbecilitatea societãţii de masã (guvernele care încurajeazã un consum inutil, exploatarea indienilor din America expulzaţi de pe teritoriile lor bogate în ţiţei, birocraţi şi patrioţi, vãduvele de rãzboi care profitã exagerat de statutul lor, tinerii americani de un entuziasm tâmp, oamenii de "afaceri" care se îmbogãţesc de pe urma rãzboiului).
Construcţia ne-liniarã a romanului este interesantã pentru cã, prin toate acele flash-back-uri, ne pune în situaţia unui soldat care nu mai poate gândi clar, care amestecã întâmplãri. Singurul detaliu care situeazã cronologic evenimentele este numãrul (mereu crescãtor, chiar dacã depãşeşte cu foarte mult limita admisã oficial în armatã) misiunilor de zbor pe care trebuie sã le realizeze un soldat pentru a fi lãsat la vatrã.

Absurditatea rãzboiului este exemplificatã de clenciul 22. Un exemplu al acestui mod de gândire circular din care nu poţi scãpa este dat de explicaţia doctorului Daneeka pentru refuzul de a-l declara nebun pe Yossarian astfel încât acesta sã cearã reîntoarcere în America. Din moment ce Yossarian îi cere doctorului sã îl examineze pentru a vedea dacã este nebun şi astfel sã se poatã întoarce acasã, asta înseamnã cã este sãnãtos întrucât « preocuparea faţã de propria persoanã este specificã unei minţi raţionale ». Iar cei care continuã sã lupte, întrucât sunt nebuni, nu vor cere niciodatã sã fie examinaţi ca sã iasã din rãzboi. Deci Yossarian nu poate cere examinarea. Birocraţia este atât de manipulatoare încât face regulile astfel încât sã beneficieze de ele sistemul şi nu indivizii.
Heller descrie un sistem similar cu cele cu care ne confruntãm în viaţa obişnuitã, fãcut mai digerabil prin plasarea lui într-o situaţie de rãzboi faţã de care avem un anumit grad de detaşare pentru cã nu trecem prin aşa ceva. Dar rãmâne de actualitate aceastã nebunie fãrã sens pe care o întâlnim mereu, acest dispreţ faţã de fiinţa umanã. Lumea din Catch-22 este fix ca a noastrã numai cã vãzutã sub lupã, mãritã pentru a o studia mai bine. Cartea este la limita suprarealismului, la graniţa dintre hilaritate şi oroare.
Bineînţeles cã ceea ce mi-a plãcut mie în toatã cartea e filosofia refuzului la Yossarian care nu vede altã alternativã decât sã spunã nu sistemului pentru cã pedepsirea lui nu este posibilã întrucât sistemul a fost construit şi rezistã pe chiar faptele lui.

O revista pe gustul meu

Open publication - Free publishing - More beer

Omagiu pentru Pollock

Dripped from ChezEddy on Vimeo.

O noua versiune a cavalerului mortii

Road's End- A Short by Bri Meyer from Bri Meyer on Vimeo.

O minune!!!

A murit Alex Leo Serban :(

Isi teroriza profesoara de franceza cu pagini din Beckett...

Next

Am fost la filmele III din competitia Next. Mi-a placut ca au venit toti regizorii. A fost adorabil chinezul care a facut scrut metraj (In voia sortii) cu 1000 de euro si a ales scurt metrajul pentru ca cenzura la ei se uita mai ales la lung metraje. Mi-a placut si frantuzoaica de-a facut scurt metraj (French Courvoisier) cu prietenii si cu prietenii prietenilor (tipic frantuzesc -non-professionnel, mais tellement charmant). Filmul argentiniano-austriac (Croitori clandestini) a fost sensibil, cu oamenii obisnuiti distribuiti in film (chiar ma intrebam unde naiba au gasit niste actori asa de buni care sa arate ca niste oameni normali). Bineinteles ca am votat cel mai sclifosit film (The Runaway), unul spaniol in care l-au trecut toate transpiratiile pe producator pentru ca regizorul avea mii de fitze. Si ala romanesc (Strung love) a fost foarte bine facut.

Iar Gorzo clar ruleZ. E o caricatura a lui Humpty Dumpty, dar teribil de inteligent (si simpatic).

Steven D. Levitt & Stephen J. Dubner –“Freakonomics” -o trivia economico-sociala

Originea cãrţii se aflã în articolul scris de Dubner despre ideile deja inedite ale lui Levitt în ”New York Times Magazine” în 2003. Levitt pare într-adevãr un economist neconvenţional: aplicã foarte puţine formule matematice (mai mult procedee statistice) şi nu este preocupat de profeţii macroeconomice despre situaţia economicã globalã. Dar este atras de poveştile care pot însoţi datele brute şi de modul în care convingerile larg rãspândite sunt contrazise în mod spectaculos de datele statistice. Insistã asupra unor pattern-uri neaşteptate de serii de date şi cautã explicaţii pentru fluctuaţiile lor la prima vedere atipice. Cel mai mult din aceastã carte mi-a plãcut ideea promovatã de autori potrivit cãreia apelul la propria judecatã este o metodã de gãsire a explicaţiilor de multe ori mai utilã decât informaţiile primite de-a gata. Punerea întrebãrilor potrivite este esenţialã în înţelegerea fenomenelor care ne afecteazã. Nu atât rãspunsurile sunt importante cât atitudinea investigatoare care ne duce la ele.
“Freakonomics” e o carte din domeniul economiei comportamentaliste (dac-o fi existând aşa ceva) care combinã metodele clasice ale analizei economice cu dorinţa de a înţelege reacţiile umane. Cartea este scrisã ca un joc de cãutare de indicii pentru rezolvarea unui mister, un fel de roman poliţist pentru fenomene sociale cu metode de analizã economicã.
Autorii afirmã cã e o carte fãrã subiect, dar lucrurile nu stau tocmai aşa. Deşi organizatã sub forma unei trivii, cartea are o serie de linii clare de dezvoltare a argumentelor: motivaţiile, sub forma recompenselor şi a pedepselor, definesc acţiunile oamenilor, explicaţiile pe care le primim de-a gata sunt de multe ori asumpţii greşite şi experţii tind sa abuzeze în folosul propriu de monopolul de informaţie pe care îl deţin.

Explicaţiile stereotipe primite de-a gata au ca scop nu de a lãmuri fenomenele sociale, ci de a ne proteja stima de sine şi de a ne menţine într-o zonã de comfort. O datã ce o astfel de explicaţie este acceptatã de comunitate devine tot mai greu de a o combate. Asta este lupta pe care o duce Levitt în cartea de faţã. Tine sã arate ca unele fenomene au cauze la care nimeni nu s-a gândit şi pe care ne este greu sã le aceptãm (personal, nu mi s-a pãrut ca toate problemele analizate sunt interesante sau inedite, dar înţeleg cã e dificil sã gãseşti suficiente explicaţii spectaculoase pentru a scrie o carte).

Una dintre analizele care pe mine m-a surprins cel mai mult a fost cea privind scãderea ratei criminalitãţii în SUA anilor ’90. Levitt trece în revistã cauzele cel mai des invocate pentru explicarea fenomenului: evoluţia economicã, schimbarea politicii privind pedeapsa cu moartea, înãsprirea regimului deţinerii armelor etc. Explicaţia la care aderã Levitt şi care, din perspectiva datelor, pare cea mai plauzibilã este legalizarea avortului în urma procesului Roe v. Wade din anii ’70 iniţiat de o femeie care trãia pe strãzi, se droga şi care mai lãsase la orfelinat doi copii. Logica expusã de Levitt este credibilã: cea mai mare ratã a criminalitãţii este în rândul adolescenţilor care provin din familii monoparentale (mame singure), fãrã un regim de viaţã stabil, cu un nivel foarte scãzut al veniturilor şi cu un istoric de abuz de droguri. Cum în anii ’70 numai femeile din clasele sociale cu o situatie financiara peste medie îşi permiteau avorturile ilegale costisitoare, rata natalitãţii la femeile singure era mai mare decât dupã legalizarea avortului. Ceea ce explicã faptul cã aceastã mãsurã impacteazã mai mult natalitatea în clasele cu potenţial crescut de criminalitate la adolescenţã. Aceastã concluzie a cãrţii a stârnit, aşa cum era şi de aşteptat, cele mai multe controverse şi reacţii puternice. Sã spui cã legalizarea avortului este o soluţie la creşterea ratei criminalitãţii este o idee nedigerabilã cu iz de eugenie.
Cum un experiment care sã dovedeascã aceastã concluzie este, în mod evident, inacceptabil, Levitt se bazeazã pe corelaţii (metodã pe care o aplicã în majoritatea analizelor din carte), cea mai de încredere (dar, in absolut, una cu multe puncte slabe) metodã care poate fi aplicatã în studiile sociale pentru a identifica (sau mai curând specula) o cauzalitate.

Interesantã este şi povestea campaniei de denigrare a Ku Klux Klan-ului. Sunt multe detalii picante despre aceastã organizaţie: prefixau ”kl” la unele cuvinte pe care le foloseau (cum ar fi ”klonversation”), aveau o strângere de mânã specialã etc. Intrusul infiltrat în organizaţie a reuşit sã submineze într-un mod original aura de mister, de societate secretã pe care aceasta îşi fonda în parte fascinaţia exercitata asupra publicului : a introdus toate codurile pe care le aflase din KKK într-o emisiune pentru copii de la radio –“Aventurile lui Superman”- ceea ce le-a fãcut ridicole. Este primul exemplu pe care Levitt îl foloseşte pentru a arãta cum puterea constã în deţinerea exclusivã a informaţiilor potrivite. Urmeazã exemplul agenţilor imobiliari –cu o statisticã interesantã despre cuvintele dintr-un anunţ de vânzare care asigurã sau submineazã succesul acestuia la cei care îl citesc, al agenţilor de asigurãri (preţul asigurãrilor cu valoare variabilã a scãzut dupã apariţia internetului care a oferit clienţului posibilitatea de a compara foarte uşor diverse oferte) etc.

Levitt mai trece şi prin alte întrebãri: cum influenţeazã succesul în viaţã numele pe care pãrinţii îl aleg pentru copilul lor, ce au în comun tendinţele profesorilor americani de a falsifica rezultatele la testele naţionale obţinute de elevii lor şi înţelegerea tacitã pentru blaturi între luptãtorii de sumo, care sunt impulsurile rasiste ascunse identificate la concurenţii din emisiunea TV “Lanţul slãbiciunilor” etc.

Un alt fenomen analizat pe larg este cel al dealerilor de crack care, în ciuda profiturilor mari vehiculate, locuiesc, în mare parte, cu mamele lor. Gãştile de cartier au, în fond, o structurã asemãnãtoare cu McDonald’s-ul. Seful cel mare câştigã destul de bine (în cazul crack-ului aproximativ 100.000 USD pe an), însã restul iau 3,30 USD (mai puţin decât salariul minim) pe orã, deşi riscul de a fi ucis este de 1 la 4. Dar, sã fii dealer de crack este una dintre ocupaţiile “de lux” (cum e şi cazul tinerilor care se duc la Hollywood în speranţa unei cariere actoriceşti): nu poţi ajunge în vârf decât dacã porneşti de jos, altfel nu ai cum sã pãtrunzi în acest domeniu.

Insã, probabil, cea mai greu de acceptat opinie a cãrţii (cel puţin pentru mine) susţine cã nu existã nici o activitate pe care pãrinţii sã o poatã face pentru a asigura succesul în viaţã a propriilor copii. Ce conteazã pentru viitorul lor e ceea ce sunt pãrinţii lor (inteligenţi, culţi, muncitori etc.). Nu existã nici o practicã educaţionalã eficientã (nu are importanţã dacã îi citeşti copilului, nu conteazã dacã îl duci la muzeu etc.). Singura corelaţie semnificativã e între personalitatea pãrinţilor şi succesul copiilor la maturitate.

Concluziile celor doi autori pot pãrea arogante uneori. Insã mi-a plãcut demersul lor organizat de aplicare a unor metode ştiinţifice (sau aproape) şi înclinaţia spre o analizã mai riguroasã a diverselor fenomene în locul acceptãrii de-a gata a explicaţiilor vehiculate pe scarã largã de comunitate.

Uite, de-asta imi plac mie arabii -scurt, la obiect, dar delicat si cu metafore transparente

Christopher Walken

Haruki Murakami -“Pãdurea norvegianã” -nu chiar acel Murakami pe care il ştiam, dar totuşi interesant dupã ce am scãpat de aşteptãri

“Pãdurea norvegianã” este una dintre primele cãrţi ale lui Murakami publicatã în Japonia în 1987. Acolo s-a şi bucurat de cel mai mare succes deoarece în afara Japoniei Murakami este apreciat mai mult pentru poveştile lui cu un element fantastic special. “Pãdurea norvegianã” e un Buildungsroman, maturizarea unui adolescent care oscileazã între viaţã şi moarte, între douã femei cu caracter opus.
Titlul romanului este împrumutat de la o melodie a Beatles-ilor, folositã ca un leitmotiv. Este echivalentul madeleine-esc pentru Toru Watanabe, în prezent un om de afaceri de 37 de ani, pentru a plonja în rememorarea trecutului sãu studenţesc. Dupã aceastã introducere, toatã acţiunea se petrece cu 20 de ani mai devreme, în Japonia anilor ’60. Watanabe este personajul principal tipic pentru Murakami: un bãiat normal, cu o viaţã neaventuroasã, care se trezeşte prins într-un amestec de intâmplãri care îi depãşesc puterea de inţelegere, de unde porneşte goana pentru gãsirea sensului. Totuşi, în aceastã carte, nu va fi nimic suprarealist, de genul vânatului oii malefice care plãnuieşte sã controleze lumea, ci acţiunea este clar realistã. Asta nu înseamnã cã Toru nu e în mod repetat uimit de ceea ce i se întâmplã, luat prin surpindere de reacţiile şi alegerile femeilor din viaţa lui, ameţit de carisma prietenilor lui. Toate acestea se împletesc în efortul lui de a inţelege.
Watanabe alege o universitate din Tokyo unde se mutã la câţiva ani dupã ce prietenul lui cel mai bun, Kizuki, se sinucide. Aici o regãseşte pe prietena lui Kizuki, Naoko, de care se îndrãgosteşte şi cu care începe sã aibã o relaţie ciudatã, complicatã mai ales de firea stranie, de depresia lui Naoko. Cei doi fac dragoste o singurã datã, în ziua în care Naoko împlineşte 20 de ani, o schimbare de vârsta pe care ambii o resimt inconfortabil, însã Toru are stabilitatea psihicã necesarã pentru a se adapta nesiguranţei psihologice şi nostalgiei aduse de aceastã trecere. Insã Naoko este mult mai fragilã şi, dupã ce se întoarce la familia ei în Kobe, decide cã are nevoie de ajutor de specialitate şi se interneazã într-un fel de sanatoriu care propunea o terpaie mai neconvenţionalã (instituţia nici nu se numeşte spital, ci hostel).
In timpul acestei despãrţiri, Watanabe o întâlneşte pe Midori, o colegã de facultate, faţã de care începe sã aibã sentimente puternice, numai cã aceastã atracţie este resimţitã diferit faţã de cea pentru Naoko ceea ce face posibilã coexistenţa lor.
Declinul psihic al lui Naoko este anunţat încã de la început atunci când ea îi povesteşte lui Toru despre o fântânã ascunsã undeva pe câmpie, pe care nu a reuşit sã o descopere nimeni şi în care oamenii dispar brusc pentru totdeauna. O metaforã a propriei scufundãri într-un tunel psihic la capãtul cãruia o aşteaptã moartea.
Midori, care înseamnã verde, este o fatã plinã de viaţã, nonconformistã, conştientã de sexualitatea pe care o emanã. Ea acceptã existenţa cu toate faţetele ei, cu un optimism care o face sã inţeleagã cã e nevoie de ea pentru a-şi îngriji tatãl în fazã terminalã de cancer dar şi cã a-şi petrece jumãtate din saptãmânã în spital o ţine departe de distracţiile vârstei de care exuberanţa ei ar profita la maxim.
Toru are o atitudine mai mult pasivã. Ia lucrurile aşa cum vin, încearcã sã nu fie prea intruziv. Se simte atras de Midori, dar în acelaşi timp i se pare cã are o datorie moralã faţã de Naoko.
La Tokyo, Watanabe îşi face un singur prieten de care îl leagã în principal pasiunea pentru cãrţi, în special lectura “Marelui Gatsby”. Nagasawa este un tip sigur de el, care nu intrã uşor în complicaţiile sentimentale caracteristice lui Toru, cu un farmec aparte care îi atrage femei frumoase şi interesante şi de care se va folosi pentru o viitoare carierã diplomaticã. Nagasawa îl introduce pe Watanabe în lumea sexului în timpul rãtãcirilor lor adolescentine prin nopţile Tokyo-ului. Spre deosebire de Nagasawa însã, pentru Toru dimensiunea fizicã a acestor escapade este resimţitã ca atare, fãrã a-l împlini sufleteşte, admiţându-şi nevoile de dragoste, de sentimente, de apropiere umanã. Hatsumi, prietena lui Nagasawa, este prinsã fãrã scãpare de atracţia pentru acesta. Ea rãmâne alãturi de el deşi ştie foarte bine de aventurile lui sexuale şi de opţiunea lui de evitare a oricãrui ataşament sentimental. Dupã ce Nagasawa îşi urmeazã cariera diplomaticã preconizatã, cãlatorind în diverse ţãri, acesta îl anunţã pe Toru de sinuciderea lui Hatsumi care pãrea o femeie împlinitã cu o cãsnicie fericitã.
Dupã mai multe luni, Naoko îi cere lui Toru sã o viziteze la hostel, un loc izolat în munţi, unde protagonistul întâlneşte o serie de personaje bizare, dar şi pe colega de camerã a lui Naoko, Reiko. Aceasta este o profesoarã de muzicã cu o poveste tristã în care a încercat tot posibilul de a se salva de nebunie şi de a rãmâne alãturi de familia ei, pânã când a fost nevoitã sã accepte realitatea propriei boli. Umorul ei înveseleşte atmosfera sumbrã a întâlnirii celor doi tineri şi firea ei deschisã o sprijinã pe Naoko în a reuşi sã se deschidã şi sã încerce sã-şi verbalizeze trãirile în faţa lui Toru care fusese întotdeauna consternat de tãcerile ei. Tot Reiko cântã la un moment dat la chitarã melodia Pãdurea Norvegianã.
La întoarcerea în Tokyo, Toru este vizibil marcat de întâlnirea cu Naoko. Midori îşi dã seama de nesiguranţa lui Toru şi stabileşte clar cã ei nu pot avea o relaţie decât atunci când el îşi lãmureşte sentimentele faţã de prietena lui despre care ei nu au avut niciodatã o discuţie deschisã.
Starea lui Naoko se înrãutãţeşte şi Reiko îl anunţã cã aceasta a hotãrât sã se interneze într-un spital de psihiatrie pentru a se supune unei terapii clasice. In ultima noapte la hostel însã, Naoko se sinucide în pãdure. Aceastã veste îl destabilizeazã pe Toru care vagabondeazã prin toatã Japonia în încercarea de a se detaşa, de a se refugia într-un mediu complet necunoscut unde sã se regãseascã şi sã dea sens celor întâmplate. Violenţa deznodãmântului este anunţatã încã de la episodul morţii tatãlui lui Midori când Toru îi explicã de ce îl preferã pe Sofocle lui Euripide. Nici un deus ex machina nu va dezlega conflictul cãrţii care trebuie sã se încheie ca o tragedie.
Finalul cãrţii pãstreazã acest aer de confuzie. Experienţele de martor la toate aceste sinucideri nu pot fi nici asimilate, nici uitate de cãtre Toru, ci sunt pãstrate într-un loc special al minţii sale unde conştienţa morţii rãmâne foarte acutã, deşi alegerea lui e clar pentru viaţã.

Despre carte si aici.

Alternativa mea la injuratul la birou (reprimandat de colegi) -ma uit la asta, are asa un efect catharctic

Isabel Allende -"Paula" (fara hipnotismul unui Marquez, dar captivanta)

”Paula” a fost publicata in 1995 si este prima carte de non-fictiune a lui Isabel Allende. Este o scriere autobiografica incadrata de experienta simultana povestirii a ingrijirii propriei fiice intr-un proces lent spre nefiinta. Isabel Allende face cartea digerabila printr-o imbinare talentata de momente dramatice, umor si intelepciune. Scriitoarea foloseste experienta de a-si veghea fiica, care sufera de o boala genetica rara si se afla intr-o coma profunda in 1991, pentru a-si depana amintirile in timp ce invata sa renunte la Paula. Isabel Allende cauta in aceasta carte sensul suferintei cauzate de boala fiicei sale. Puterea lecturii rezida, probabil, in arhetipul care sta la baza povestirii cuprins, clasic, in mitul zeitei Demetra care coboara in Infern in cautarea fiicei sale, Persefona.
Justificarea rememorarii propriei vieti este data de insasi Isabel: “Asculta, Paula. Iti voi spune o poveste astfel incat atunci cand te trezesti sa nu te simti pierduta.”
Isabel isi prezinta mostenirea chiliana si experientele tumultuoase dintr-un peisaj istoric tot mai agitat in America Latina. Linia cartii oscileaza intre evenimentele trecutului si tragedia prezentului din salonul in jurul caruia se invart toate trairile, dilemele si sperantele lui Isabel. In pasajele autobiografice, Isabel detaliaza copilaria si tineretea sa din Chile pana in momentul in care varul sau, presedintele Salvador Allende, este inlaturat de la putere intr-un mod violent pentru a se instaura dictatura lui Pinochet, apoi viata din exil, cu relatia puternica si aproape supranaturala cu propria mama. Isabel aminteste si de munca sa de jurnalist feminist, o alegere neobisnuita si care cerea mult curaj in acele vremuri. Cartea se structureaza, deci, pe doua linii –propriul trecut aventuros si actuala drama a Paulei.
Isabel Allende comenteaza experienta descrisa in aceasta carte: “Perioada ei lunga de agonie mi-a oferit o ocazie unica pentru a-mi trece in revista trecutul. Timp de un an viata mea s-a oprit complet, nu mai era nimic de facut decat sa astept si sa rememorez. Treptat am invatat sa discern pattern-urile propriei existente si mi-am pus cateva intrebari esentiale: Ce se afla de cealalta parte a vietii? E numai noapte, liniste si singuratate? Ce ne ramane atunci cand nu mai avem dorinte, amintiri si sperante?”
La finalul cartii (si in alt sfarsit), Isabel o ia pe Paula acasa in California unde incearca metode traditionale, naturiste, magice, orice alta alternativa la medicina traditionala care o declarase pe Paula un caz pierdut. Insa Paula moare. In intrebarile pe care si le pune atunci cand isi recunoaste infrangerea in fata mortii fiicei sale, Isabel isi dezvaluie cele mai intime dileme: “Sunt pierduta, nu mai stiu cine sunt, incerc sa-mi aduc aminte cine am fost odata, insa nu gasesc decat deghizari, masti, proiectii, imaginile neclare ale unei femei pe care nu o mai recunosc. Sunt feminista care credeam ca sunt, sau fata frivola care a aparut la televizor nepurtand nimic altceva decat niste pene de strut? Mama obsedata, sotia necredincioasa, aventuriera fara teama sau femeia fricoasa? Sunt aceeasi persoana care a ajutat refugiatii politici sa-si gaseasca azil sau cea care a fugit pentru ca nu-si mai putea stapani frica? Prea multe contradictii… -Tu esti toate acestea, si de asemenea samuraiul care se lupta cu moartea. –Care s-a luptat, Juan. Am pierdut”
In aceasta lupta a vointei pentru viata fiicei, Isabel se elibereaza de multe excese egoiste si capata o intelegere mai profunda a propriului suflet. Insa pretul acestei evolutii este mult prea mare.
Desi multe dintre subiectele cartii sunt destul de dificile: durere, suferinta, agonie, moarte, totusi povestea nu este una morbida. Cartea este presarata cu multe momente eliberatoare prin umorul lor. Familia Allende este una absolut spectaculoasa, cu multe personaje neasteptate si intrigante prin ciudatenia lor, prin pasiunile lor neobisnuite.
Isabel Allende descrie modul in care a iesit din criza spirituala, psihologica, existentiala care a urmat dupa moartea Paulei: “[…] scrisul a fost singurul lucru care m-a ajutat sa-mi pastrez oarecum sanatatea mintala. Doliul a fost o calatorie lunga in lumea de dincolo, a fost ca o plimbare neinsotita intr-un tunel intunecat. Modul meu de a trece prin tunel a fost scrisul. In fiecare dimineata ma ridicam cu greu din pat si ma duceam la birou, aprindeam o lumanare in fata fotografiei Paulei, dadeam drumul la calculator si incepeam sa plang. Adesea durerea era prea mare si ma uitam la ecran ore intregi fara sa pot sa scriu un singur cuvant. In alte dati frazele curgeau pur si simplu ca si cum mi-fi fost dictate din lumea de dincolo de catre Paula insasi. Un an mai tarziu reuseam sa ies din tunel, puteam vedea lumina si am descoperit cu uimire ca scrisesem o noua carte si ca nu ma mai rugam sa mor, vroiam sa traiesc.”
Temele dominante ale cartii sunt libertatea (Isabel nu pare sa apartina nici unui loc, are curajul sa plece in calatorii indelungate chiar si cand copiii erau foarte mici) si memoria (acolo unde, de fapt, se afla radacinile personalitatii sale).
”Toate operele de fictiune sunt, in ultima instanta, autobiografice. Eu scriu despre dragoste si violenta, despre moarte si inviere, despre femei puternice si tati absenti. Majoritatea personajelor mele sunt oameni exclusi, neacceptati de societate, neconventionali, nonconformisti, sfidatori.”

Ayn Rand –"The Fountainhead" ("Sursa" ?) –O carte pentru psihotici [partea 2]

Dominique decide sa se marite cu Peter Keating in efortul ei de a obtine un sentiment de anestezie fata de nedreptatile lumii exterioare. Propriul idealism ii provoaca suferinta atunci cand trebuie sa asiste la refuzul adevaratelor valori. Dupa Peter, il alege pe Wynand care, potrivit principiilor ei, este o fiinta si mai josnica prin vulgaritatea jurnalistica care l-a promovat pe scara sociala. Toohey faciliteaza si el intalnirea celor doi in speranta ca Dominique ii va capta interesul in asemenea masura incat ziarul sa treaca pe locul secund, lasand astfel spatiu manevrelor lui Toohey de preluare a conducerii celui mai influent ziar pentru opinia publica din cauza mediocritatilor de senzatie promovate in paginile sale. Conform asteptarilor, Wynand se indragosteste de Dominque si aceasta, la randul ei, va descoperi in noul sot un om neasteptat, o persoana capabila sa recunoasca adevaratele talente dar care, din cauza unui trecut plin de umilinte, este plin de repulsie fata de societate astfel incat a ales sa o domine prin insasi metodele ei: promovand non-valori pentru a incuraja prostul gust al multimii. Dominique si Wynand sunt variatii pe aceeasi tema: ambii comit aceeasi greseala –nu cred ca geniile si persoanele integre pot reusi in aceasta lume corupta, asa ca nu iti ramane sa alegi decat un succes murdar sau un esec nobil. Insa, daca Dominique refuza sa adopte valorile societatii retragandu-se din mijlocul ei, Wynand alege sa isi vanda sufletul pentru puterea si banii pe care ii obtine de pe urma ziarului de scandal pe care il conduce, platind cu pretul propriei integritati.

“Puterea, Dominique. Este singurul lucru pe care mi l-am dorit vreodata. Sa stiu ca nu exista nici un om pe pamant pe care sa nu-l pot forta sa faca ceva, orice. Orice vreau eu. Omul pe care nu il pot influenta ma va distruge. Dar timpul mi-a aratat cat de sigur sunt in aceasta postura. Se spune ca nu am simtul onoarei si ca din aceasta cauza am pierdut mult in viata. Mie nu mi se pare ca am pierdut ceva, nu crezi? Singurul lucru pe care l-am ratat –nu exista.”

Succesul decisiv al lui Roark este adus de satul de vacanta Monadnock Valley care prinde foarte bine la un public rafinat astfel incat rezervarile sunt complete cu un an inainte. Intr-un final se afla ca Roark a fost ales ca arhitect pentru ca detinatorii companiei sperau intr-un faliment sigur pentru a le acoperi diverse masinatiuni afaceristice. Popularitatea de care se bucura noul loc le strica planurile, insa nu intr-un mod tocmai negativ pentru ca incasarile depasesc asteptarile oricui, chiar si dupa ce au incetat sa mai faca reclama satului si in ciuda faptului ca America trece prin celebra perioada de criza.
Alti investitori sunt impresionati de aceasta turnura a lucrurilor, asa ca Roark incepe sa aiba tot mai multe comenzi. Gail Wynand ii stabileste, de asemenea, o inalnire pentru a discuta proiectul unei case in Connecticut, o fortareata in care sa o tina pe Dominique departe de societate, ca sa scape de sentimentul ca o imparte cu ceilalti, nu neaparat cu oamenii, ci cu intraga lume (magazine, strazi, taxiuri etc.). Departe de vietile conventionale ale celor care ii citesc tabloidul, de vulgaritatea lor. Wynand si Roark devin prieteni apropiati, prezenta acestuia in intimitatea noii casnicii tulburand-o pe Dominique. Wynand si Dominique ajung sa impartaseasca aceeasi admiratie pentru Roark:

“De multe ori ma gandesc ca el este singurul dintre noi care a reusit sa devina nemuritor. Nu ma refer la faima dobandita si nici nu vreau sa spun ca nu va muri intr-o zi. Ci ca el traieste nemuritor. Cred ca el intruchipeaza ceea ce acest cuvant inseamna cu adevarat. Stii cum oamenii isi doresc sa ajunga nemuritori, dar mor cu fiecare zi pe care o lasa in urma. Cand te vezi cu ei deja nu mai sunt ceea ce erau ultima data cand i-ai intalnit. Cu fiecare ora o parte din ei moare. Se schimba, se neaga, se contrazic –si ei numesc tot acest proces maturizare. La sfarsit nu mai ramane nimic, nimic netagaduit sau netradat; ca si cum ei nu au fost niciodata o entitate ci doar o succesiune de adjective atribuite sau dezise unei mese informe. Cum sa te astepti la o constanta pe care ei nu au avut-o nici macar o singura clipa? Dar pe Howard –ti-l poti imagina existand neschimbat pentru totdeauna.”

Cariera lui Keating este in plin declin. Toohey are interesul de a promova noi arhitecti pe piata. Peter se vede nevoit sa recurga iar la ajutor lui Roark pentru un proiect guvernamental cu un buget mic, in care nici un alt arhitect nu se putea incadra. Cum Roark era mereu interesat de nou si dorea sa foloseasca materiale revolutionare pentru constructii care scadeau foarte mult costurile, accepta sa faca proiectul pentru Keating cu o singura conditie (stipulata intr-un contract scris, dar informal, intre ei doi): cladirea sa nu sufere nici un fel de modificare din partea altui arhitect. Design-ul lui trebuie sa fie respectat intrutotul.

Finalul cartii vine sa consfinteasca succesul geniului chiar si intr-o societate mediocra. Roark ii demonstreaza lui Dominique nu numai ca persoanele valoroase reusesc, ci ca ele sunt singurele care o fac pentru ca isi pastreaza sufletul nealterat cand raman fidele propriilor valori.
La intoarcerea dintr-o croaziera pe iahtul lui Wynand, Roark descopera ca planurile cladirii sale au fost modificate deoarece Keating nu a putut tine piept mecanismului birocratic ale carui rotite au fost unse de Toohey pentru promovarea noilor lui acoliti arhitecti ale caror contributii au fost incluse in proiectul initial. Cu ajutorul lui Dominique, Roark arunca in aer cladirea dupa care se preda si apare la tribunal pentru a-si tine fulminantul discurs despre teoria sa asupra societatii la finalul cartii.
Toohey orchestreaza cu mult talent campania publica impotriva lui Roark. Wynand alege sa il apere, mergand pentru prima data impotriva curentului opiniei publice, crezand ca ziarul sau este indeajuns de puternic pentru a convinge cititorii fideli de o idee opusa celor vehiculate de alte publicatii. Dar intrucat constructia distrusa de catre Roark era un proiect pentru saraci, campania lui Wynand esueaza, mai ales ca Toohey alatura campaniei anti-Roark si una anti-The Banner ceea ce-l costa slujba la acest ziar. Intre timp insa Toohey a avut grija ca intregul sindicat al ziarului sa fie sub influenta sa astfel incat ii convinge pe angajatii lui Wynand sa intre in greva. Wynand si Dominique lupta din greu sa mentina ziarul pe piata, insa editiile se intorc la editura nevandute. Actionarii ii forteaza mana lui Wynand ca sa renunte la campania pro-Roark si sa-l reangajeze pe Toohey. Insa Wynand isi da seama ca Toohey este dependent de acest ziar pentru a-si continua activitatea de promovare a non-valorilor, asa ca alege sa inchida ziarul, aratandu-i lui Toohey ca este vulnerabil prin insasi natura sistemului promovat: atat timp cand depinde de altii, va cadea o data cu ei.
In timpul procesului Roark apara dreptul creatorului asupra propriei creatii. Apararea sa se sprijina pe ideea ca in istorie evolutia civilizatiei a fost facuta de catre indivizii care au iesit din multime si au avut noi propuneri de dezvoltare. Acestia s-au confruntat inevitabil cu dezaprobarea initiala din partea societatii care este reticenta pentru a renunta la propria rutina si la lucrurile deja acceptate. Roark ii numeste pe acesti inovatori persoanele de mana intai care au determinat progresul umanitatii si care au avut de suferit tocmai pentru a impinge inainte evolutia omenirii. In aceeasi ordine de idei, intrucat proiectul adapostului pentru saraci este rezultatul gandirii sale, acesta ramane proprietatea lui intelectuala. Societatea are datoria morala de a-l plati pe creator pentru munca lui, iar plata ceruta de Roark a constat in dorinta ca planurile initiale sa nu fie modificate, conventie care a fost incalcata. Pentru a repara aceasta nedreptate, Roark nu a avut de ales si a trebuit sa-si distruga propria creatie.

”Circulau multe speculatii privind motivul lui. Unii sustineau ca e vorba de invidie profesionala. Altii spuneau ca exista o oarecare asemanare intre designul cladirii Cortland si stilul arhitectural al lui Roark pe care Keating, Prescott si Webb l-au imprumutat putin –“o adapatare indreptatita” –“nu exista drepturi de proprietate asupra ideilor” –“intr-o democratie arta apartine tuturor” – iar Roark a fost manat de dorinta de razbunare a artistului care se crede plagiat.
Nimic nu era foarte clar, dar nimanui nu-i pasa foarte tare de motivatie. Problema era simpla: un om impotriva multimii. Nu avea dreptul sa aiba un motiv.
O casa construita din caritate pentru saraci. Construita pe zece mii de ani in care oamenii au fost invatati ca sacrificiul de sine si caritatea sunt absolute si nu trebuie puse sub semnul intrebarii, pilonii virtutii, idealul ultim.”

“Poti sa iti falsifici virtutile in fata celorlalti. Insa nu poti sa o faci si in proprii tai ochi. Egoul este cel mai sever judecator pentru fiecare. Asa ca ne ferim de el. Ne petrecem viata ascunzandu-ne de ceva. Este mai usor sa donezi cateva mii pentru opere caritabile si sa te crezi generos decat sa-ti fundamentezi stima de sine pe standardele personale pentru implinirile tale. E usor sa cauti substituenti pentru competenta –cum ar fi dragostea, farmecul personal, bunatatea, caritatea. Dar nu exista nimic care sa inlocuiasca aceasta competenta.
Tocmai asta este nocivitatea oamenilor de mana a doua. Pe ei nu ii intereseaza faptele, ideile, munca. Ei sunt interesati de alte persoane. Nu se intreaba: “Este adevarat?” Ci: “Ceilalti cred despre lucrul acesta ca e adevarat?” Nu pentru a analiza, ci pentru a repeta. Nu pentru a face, ci pentru a lasa impresia ca fac ceva. Nu pentru a crea, ci pentru a arata […] Dar ce s-ar intampla cu lumea fara cei care fac, gandesc, muncesc, produc? Aceia sunt egoistii. Nu poti gandi cu mintea altcuiva si nu poti munci cu mainile altuia. Cand renunti la capacitatea de a gandi independent, renunti si la propria constiinta. A nu mai avea constiinta inseamna a fi mort. Oamenii de mana a doua nu au nici un simt al realitatii. Realitatea lor nu este in interior, ci undeva in acel spatiu care separa o fiinta umana de alta. Nu e o entitate, ci o relatie –ancorata in nimic. Asta este vidul pe care nu l-am putut niciodata intelege la oameni. [...] Oamenii de mana a doua iau decizii, dar sursa actiunilor lor este dispersata in toate celelalte persoane. Este peste tot si nicaieri si de aceea nu poti sa ii convingi de ceva. Nu sunt deschisi la rationamente. Nu poti sa vorbesti cu ei caci nu te pot auzi. [...] O masa oarba necontrolabila care te zdrobeste fara vreun motiv.”
”Nimic nu ii este oferit de-a gata omului pe pamant. Tot ceea de care are nevoie trebuie sa fie produs. Si aici omul are de ales intre doua alternative: poate supravietui in doua moduri –fie prin munca independenta rezultat al propriei minti, fie ca un parazit care se hraneste din mintile celorlalti. Creatorul da nastere. Parazitul imprumuta. Creatorul infrunta natura singur. Parazitul o infrunta printr-un intermediar.”
“Creatorul traieste pentru munca lui. Nu are nevoie de ceilalti. Scopul lui fundamental este in interior. Parazitul duce o viata de mana a doua. Are nevoie de ceilalti. Ceilalti devin scopul sau fundamental.
Nevoia de baza a creatorului este independenta. Mintea creatoare nu poate lucra sub nici o forma de constrangere. Nu poate fi curbata, sacrificata sau subordonata oricarei consideratii.”
“Altruismul este doctrina care cere ca un om sa traiasca pentru altii si care ii situeaza pe ceilalti deasupra individului.
Nici un om nu poate trai pentru altul. Nu isi poate imparti sufletul, asa cum nu-si poate imparti trupul. Dar omul de mana a doua a folosit altruismul ca o arma de exploatare si a inversat fundamentele principiilor morale ale umanitatii. Oamenii au fost invatati toate preceptele care distrug creativitatea. Au fost invatati ca dependenta este o virtute.”
“Eu am proiectat Cortlandt. V-am oferit-o si apoi am distrus-o.
Am distrus-o pentru ca am ales sa nu o las a existe. Era un dublu monstru. Prin forma si prin ceea ce insemna. A trebuit sa le arunc in aer pe amandoua. Forma fusese mutilata de doi oameni de mana a doua care si-au arogat dreptul de a imbunatati ceva ce nu au creat si pe care nu il puteau egala. Li s-a dat voie sa o faca prin supozitia generala ca scopul altruist al cladirii trece inaintea tuturor altor drepturi si ca eu nu puteam sa ma opun.”
“Am venit aici pentru a spune ca nu recunosc nimanui dreptul la macar un minut din viata mea. Si la nici o parte din energia mea. Si la nici o realizarea de-a mea. Nu conteaza cine mi-o cere, cat de numerosi sunt ei sau cat de mult au nevoie de asta.”

Juriul ii intelege pledoaria pentru ca fiecare sa fie stapanul rezultatelor propriei minti si il achita. Roger Enright cumpara proiectul de la guvern si il angajeaza pe Roark sa ridice din nou cladirea dupa propriile planuri. Wynand, pentru care “The Banner” era doar o particica din averea imensa pe care si-o construise, isi continua campania pro-Roark angajandu-l sa ridice Cladirea Wynand, cea mai inalta din lume. Casatoria lui Roark cu Dominique reprezinta ultimul succes al acestuia, pe plan romantic de data aceasta.
Conformistii, nonconformistii, avizii de putere nu pot dobandi valori adevarate care sa le garanteze o fericire de durata pentru ca toti au renuntat, intr-o forma sau alta, la controlul asupra propriei ratiuni in favoarea celorlalti. Lumea este deschisa pentru acei ganditori independenti care refuza sa se adapteze cerintelor unei societati pentru care stagnarea constituie o prioritate. Incremenirea intr-un statu quo mentine dependenta unora de ceilalati si perpetueaza non-valorile pe care se construieste stabilitatea multimilor.

Linia de dezvoltare a conflictului romanului este una clasica. Stilul lui Ayn Rand este nespectaculos, auster, dar potrivit ideii de obiectivitate, simplitate si stabilitate a geniului in convingerile si munca lui. Cartea are unitate, exprima opinii puternice, personajele sunt curat conturate (cu exceptia faptului ca nu sunt foarte realiste –oricat am vrea noi sa credem in neclintirea creatorului in viziunea lui asupra lumii, toti suntem supusi evolutiei, care nu este neaparat un lucru negativ asa cum il prezinta Ayn Rand).
Interesant mi s-a parut un alt personaj. Nu Roark care, convins de valoarea sa, persevereaza pana ajunge sa isi impuna perspectiva asupra adevaratei creatii arhitectonice. Ci Steven Mallory. Artistul framantat de intrebari asupra rolului sau in societate, care isi cauta locul, sigur de talentul sau, dar neintelegand cum oamenii sunt atat de slabi incat sa se lase condusi de un Toohey. E capabil sa recunoasca adevaratele valori (devine bun prieten cu Roark si Dominique), dar si raul care putrezeste societatea dar impotriva caruia nu stie cum sa lupte (il impusca pe Toohey insa rana este superficiala). Mallory mi se pare mult mai uman decat Roark. Desi clar talentat, el este mereu incercat de dubii asupra propriei valori. Episodul dramatic al atacului asupra lui Toohey avea un potential narativ foarte mare, dar care a ramas neexploatat de Ayn Rand concentrata excesiv asupra lui Roark. Mie imi place mai mult imaginea artistului cu o viata turmentata de indoieli si cautari, decat cea a supraomului Roark. Mi s-a parut mult mai interesant sa urmaresc scurtele pasaje din care se ghiceste viata framantata a lui Mallory care incearca sa se adapteze singuratatii determinate de neintelegerea valorii sale de catre o societate limitata. Artistul, cu pornirile lui auto-distructive, este reticent in a accepta mana intinsa de Roark intrucat increderea lui in acceptarea de catre ceilalti este minima.

Peter Keating, desi pus in antiteza cu Roark, este si el un om in cautare de sine. Numai ca raspunsul la care se opreste este o existenta dusa pentru a-i multumi pe ceilalti. Si nu isi pune semne de intrebare asupra cursului vietii sale intrucat nimeni nu ii pune piedici si nu il determina sa isi reevalueze alegerile. Decat atunci cand e prea tarziu. Si Roark il ajuta dintr-un sentiment de vinovatie. Facandu-i inca din facultate proiectele de constructie i-a facilitat intrarea in acest domeniu pentru care nu era pregatit, in loc sa il lase sa realizeze singur ca aceasta optiune este nepotrivita pentru el. Cand Peter ii arata noile lui picturi (un talent pe care nu fusese incurajat sa si-l dezvolte) dupa ce esecul lui in lumea arhitectilor devine clar, Roark ii confirma un gand pe care Keating refuza sa-l admita, desi ii recunoaste justetea: este prea tarziu.

Cartea imi place mult mai mult la nivel ideologic decat literar. Nu are variatii si este predictibila. Nu putem spune ca personajele evolueaza (poate Catherine). Traiectoria lor e clara inca de la inceput. Pledoaria finala a lui Roark este neconvingatoare in economia romanului (in care Roark si-a exprimat foarte rar parerile) si, clar, nu este deloc realista intr-o sala de judecata. Inovatiile lui Roark asupra arhitecturii sau modul in care acestea sunt diferite de cele ale colegilor lui sunt abia schitate. Detasarea fata de trecut este facuta intr-un mod prea radical. Nu poti considera ca o slabiciune morala sau intelectuala recunoasterea valorilor celor care au contribuit in trecut la aducerea domeniului la stadiul actual. Referintele la persoanele de valoare din istorie sunt generale, nu raportate la domeniul arhitecturii, pentru a scoate in evidenta (prea artificial pentru gustul meu) valoarea absoluta a lui Roark.
Personajele sunt create liniar, pe o singura idee: Wynand –narcisism; Keating –conformism, ideea ca toti oamenii sunt valorosi indiferent de capacitatile lor; Dominique –nesiguranta privind propriile convingeri; Roark –perfectiunea geniului.
Insa ideea supunerii numai propriei judecatii, aprecierea suprema a talentului, valorizarea extrema a geniului fata de care societatea trebuie sa fie recunoscatoare (nu invers) merge direct la sufletul meu de psihotic. Suprematia intelectului asupra oricarei alte dimensiuni a fiintei umane (mai ales dorinta de caritate –obligatia de a compatimi cu cei defavorizati refuzandu-ti-se dreptul de a avea momente de egoism sub anatema decaderii in iadul bestialitatii) are un efect catharctic asupra intransigentei mele (pe care deseori trebuie sa o tin sub control) fata de prostia umana.

Ayn Rand –"The Fountainhead" ("Sursa" ?) –O carte pentru psihotici [partea 1]

Ayn Rand e o scriitoare cu o evolutie personala relativ ciudata, dar cu sens. Fugind dintr-o Rusie dominata de comunism, insuportabila pentru o tanara provenind dintr-o familie burgheza, initiala Alisa Rosenbaum, nascuta in 1905 in minunatul Saint Petersburg, ajunge intr-o America vazuta ca o tara a oamenilor liberi. O fi fost pe vremea aceea (si prin forta comparatiei), nimic de spus. Incearca sa-si gaseasca locul in lumea Hollywood-ului, cu pretentii de scenarist, nu de diva, insa isi da seama ca scrierile ei romanesti sunt mult mai valoroase. Asa ca se concentreaza asupra acestora (dupa ce se casatoreste cu un actor) si isi defineste filosofia care justifica existenta literara a personajelor sale: obiectivismul.

Inca urmarita de amintirile pornirilor totalitariste incipiente in Uniunea Sovietica si din credinta ei pasionala in libertatea individului, Ayn Rand scrie "The Fountainhead", un tribut inchinat creatorilor liber cugetatori. Protagonistul romanului, Howard Roark, este un arhitect pentru care inovatia constituie baza oricarei constructii. Insa creatiile lui sunt prea inovatoare pentru a fi acceptate cu usurinta de o societate in care gustul comun este dictat de reverenta pentru arhitectura clasica. Intreaga carte este despre lupta lui Roark pentru ca masele reticente la schimbare sa accepte valoarea noului stil arhitectonic. Romanul se construieste in esenta pe contradictia individualism/colectivism, nu neaparat din punct de vedere politic, ci mai ales uman. Este un conflict general intre cei care isi conduc viata dupa propriile convingeri si cei care se adapteaza la cerintele celorlalti pentru a-si castiga faima prin conformism.
Insasi povestea publicarii cartii este o exemplificare a subiectului romanului. Ayn Rand a trebuit sa infrunte refuzul a 12 edituri care au considerat cartea ca fiind prea intelectualizanta, la momentul respectiv neexistand o piata pentru asemenea publicatii (lucrurile nu cred ca au inregitrat o evolutie semnificativa in acest sens).
Personajul principal este un om ideal. El serveste (poate putin cam prea mult) ilustrarii filosofiei care sta la baza intregii carti. Howard Roark pare mai mult schitat, intrucat scriitoarea a insistat asupra acelor trasaturi care transmit cel mai bine idea principala a romanului. Individualitatea lui Roark este conturata prin tuse groase, trasate cu o mana sigura, in detrimentul detaliilor care i-ar da mai multa umanitate si mai putin idealism. Roark apare ca omul independent prin excelenta, care nu face nici o abatere de la gandirea lui rationala. El se impune prin integritate in fata celorlalte personaje. Ayn Rand sacralizeaza creativitatea, punand-o chiar in centrul fiintei umane valoroase. Roark este prezentat ca fiind, in mare parte, auto-suficient. Cititorul nu trebuie decat sa-l admire, fara sa empatizeze, intr-o ariditate umana maxima. Este spectacolul maretiei umane in absolut.

Cartea incepe sincer, stabilind inca de la inceput paralela ce va sublinia linia filosofica dihotomica pana la sfarsit. Roark este studentul la arhitectura exmatriculat din facultate din cauza dezinteresului fata de cursurile esteticizante, care ii impuneau un design traditionalist, concentrandu-se in schimb asupra cursurilor concrete, de matematica, inginerie, etc., in timp ce Peter Keating absolva aceeasi facultate ca sef de promotie, remarcandu-se insa prin abilitatile sale de a copia stilul marilor arhitecti din trecut pentru a obtine aprecierea unor profesori pentru care inovatia nu constituie o valoare. La acest moment, viata lui Keating este dominata de 2 factori: mediul academic, la ale carui cerinte raspunde intr-un mod nediscriminativ, fara a aduce nici o contributie personala, si propria mama care ii aminteste in mod constant de cum se reflecta alegerile, succesele si esecurile lui in ochii micii comunitati din care fac parte.
Roark este preocupat de o imbunatatire continua a propriului stil, de a-i aduce elemente inovatoare, de a se desprinde de tot ceea ce s-a facut inainte pentru a crea ceva care sa poarte propria amprenta. Discutia pe care o are cu decanul inainte de a parasi facultatea stabileste liniile de gandire pe care Roark le va urma pana la final: constructia unei cladiri trebuie sa fie ghidata numai de cerintele existentei in sine a acesteia si efortul de a intelege motivatiile care influenteaza modul de a gandi al celorlalti.

“Uitati regulile mele: o cladire ce poate fi ridicata dintr-un anumit material nu trebuie construita din alt material. Nici un material nu poate fi substituit cu altul. Nici un loc de constructie nu este identic cu altul. Nici o cladire nu va servi aceluiasi scop ca alta. Scopul, locul si materialul determina forma. Nimic nu poate fi rational sau frumos decat daca este construit in jurul unei idei centrale, iar aceasta idee determina fiecare detaliu. O cladire este vie, ca o fiinta umana. Integritatea ei rezida in redarea fidela a propriei naturi, teme si scop. Un om nu poate imprumuta altuia parti din propriul corp. La fel si o cladire, nu isi imprumuta parti din suflet. Creatorul ii da suflet si fiecare perete, fereastra si scara sunt acolo ca sa il exprime.”
”Mai am, sa spunem, cam 60 de ani de trait. Cea mai mare parte din acest timp mi-o voi petrece muncind. Mi-am ales meseria pe care vreau s-o practic. Daca nu sunt fericit atunci cand o fac, atunci ma condamn singur la 60 de ani de chin. Iar eu sunt fericit numai daca imi fac munca cel mai bine posibil. Este o chestiune de standarde –si eu sunt cel care imi stabilesc standardele. Nu mostenesc nimic. Nu sunt rezultatul nici unei traditii. S-ar putea, insa, sa fiu inceputul uneia.”
“Intalnise multi oameni ca decanul; nu reusise niciodata sa ii inteleaga. Stia numai ca era o diferenta importanta intre actiunile lui si ale lor. Incetase sa il mai intereseze cu mult timp in urma. Dar, asa cum cautase intotdeauna o idee centrala in cladiri, la fel facuse si in cazul motivatiei centrale pentru oameni. Isi cunostea sursele propriilor actiuni, dar nu reusea sa le descopere pe cele ale celorlalti. Nu ii pasa. Nu invatase niciodata procesul de a gandi despre alti oameni. Insa, uneori, isi punea intrebari despre ce ii facea sa fie asa cum erau. Acum isi punea iar aceste intrebari, gandindu-se la decan. Era un secret important ascuns in spatele acestor intrebari, credea el. Exista un principiu pe care trebuia sa-l descopere.”

Roark si Keating se muta la New York. Keating incepe sa lucreze pentru Guy Francon, un arhitect renumit nu pentru talentul tau, ci pentru abilitatile sale sociale care il ajuta sa-si promoveze firma in randul clientilor care nu au cunostinte de arhitectura si care isi doresc case in stilul clasic apreciat de toata lumea. Este un mediu in care Keating nu poate decat sa aiba succes intrucat este dispus sa-si sacrifice propriile convingeri pentru a se bucura de prestigiul social al lui Francon. In New York, Keating o regaseste pe Catherine, o prietena de ani multi, dar aceasta relatie nu poate fi facuta publica deoarece, asa cum doaman Keating ii explica fiului ei, Catherine nu are suficienta prestanta pentru a aparea in societate alaturi de Peter.
In timp ce Keating urca pe scara sociala si profesionala, Roark lucreaza pentru Henry Cameron, un arhitect talentat, constructorul primului zgaraie-nori din New York, dar al carui stil modern nu se potriveste cu gusturile clasice ale clientelei intretinute de ceilalti arhitecti care nu s-ar putea niciodata ridica la standardele impuse de promovarea pe piata a unor arhitecti inovatori. Afacerea lui Cameron nu merge foarte bine, comenzile sunt limitate, iar el isi gaseste refugiul in alcool. Roark invata de la Cameron un lucru esential: cum sa construiasca.
Keating devine un expert la manipularea evenimentelor si a oamenilor astfel incat el sa ajunga la o pozitie tot mai inalta in firma de arhitectura a lui Francon. Pana ajunge chiar la o crima “indirecta”: provoaca infarctul asociatului lui Francon, care, neavand familie, ii si lasase cea mai mare parte din avere ca mostenire. Conform standardelor conventionale, Keating este acum un om de mare succes. Insa acum devine tot mai greu pentru el sa isi pastreze pozitia deoarece trebuie sa isi sprijine firma prin proiecte de valoare care sa ii castige clienti importanti, singurul lucru pe care Keating nu stie sa-l faca. Astfel ajunge sa apeleze la ajutorul lui Roark care ii face planul cladirilor.
Situatia lui Roark se inrautateste atunci cand Cameron trebuie sa-si inchida afacerea din cauza unor probleme medicale. Incapatanarea lui il uimeste pe vechiul arhitect atunci cand Roark refuza sa ii urmeze sfatul:

“Nu are nici un sens sa iti irosesti talentul pentru a urma un ideal pe care nu il vei atinge, pe care ei nu te vor lasa niciodata sa-l atingi. Nu are nici un sens sa transformi acest lucru minunat pe care il posezi intr-o tortura pentru tine. Vinde-l, Roark. Vinde-l acum. Nu va fi la fel, dar ai destule resurse in tine. Ai ceva pentru care ei sunt dispusi sa plateasca, chiar foarte mult, daca il folosesti asa cum ti se cere. Acepta, Roark. Fa compromisuri. Fa compromisuri acum, pentru ca oricum nu vei avea incotro mai tarziu, numai ca atunci vei fi trecut prin lucruri pe care nu ti le-ai fi dorit. Tu nu stii. Insa eu da. Salveaza-te. Pleaca de la mine. Du-te la altcineva.”

Roark intelesese de la inceput acelasi lucru pe care Cameron il declarase intr-un interviu:

“Arhitectura nu e o afacere, nu e o cariera, ci o cruciada si un sacrificiu pentru o fericire care justifica insasi existenta pamanatului.”

Dupa o scurta perioada la firma lui Keating, de unde este concediat de Francon incapabil sa inteleaga geniul proiectelor sale, Roark se angajeaza la un alt arhitect, Snyte, cu o conceptie speciala asupra planurilor de constructie. Din echipa lui face parte cate un arhitect care imita un anumit stil (un “renascentist”, un “gotic”, etc.). Ce ii lipseste este un “modernist”, pozitie pe care o va ocupa Roark. Activitatea lui la firma lui Snyte se termina atunci cand incheie un contract cu primul lui client care ii recunoaste valoarea planurilor de constructie si il angajeaza. Insa numarul clientilor nu va creste semnificativ dupa acest prim angajament. Roark se vede nevoit sa paraseasca New York-ul si incepe sa lucreze la o cariera de granit.
Astfel ajunge sa o cunoasca, din intamplare, pe Dominique Francon, venita sa petreaca o scurta vacanta departe de agitatia New York-ului in locul retras unde tatal ei detinea cariera de granit. Intre cei doi se infiripa o pasiune devastatoare. Relatia lor este zbuciumata, marcata de un joc de forte initiat si mentinut in special de Dominique. Roark si Dominique sunt in acelasi timp si iubiti si dusmani. Dupa nopti de dragoste neconventionala, Dominique incearca sa il distruga pe Roark ca arhitect.

Roark revine in New York pentru un nou proiect: Hotelul Aquitania. Atacurile jurnalistice ale lui Dominique la adresa constructiilor lui lasa sa se intrevada admiratia ei pentru geniul lui Roark nemeritat de mediocritatea societatii in care traieste. Dominique crede ca oamenii integri nu au nici o sansa de reusita in societatea actuala care ii promoveaza numai pe corupti. Dominique nu suporta gandul ca maretia creatiei poate fi distrusa de invidia unei multimi mediocre Intrucat nu simte ca are puterea de a-l salva pe Roark, singura ei alegere este sa-l distruga pentru a se scuti pe sine de privelistea prabusirii lui sub forta inexorabila a conformismului. Asta este motivul aliantei ei cu Toohey.
Roark o iubeste pe Dominique nu numai pentru frumusetea si eleganta ei, ci pentru ceva mult mai valoros, pentru mintea ei sclipitoare. Cei doi sunt uniti de devotamentul idealist fata ne nobletea fiintei umane. Este sufletul pereche pe care il regaseste prima data, mai tarziu alaturandu-i-se Mike, Mallory si Waynand. Roark este constient ca, pentru inceput, numai oameni deosebiti, care ies din multime, ii vor aprecia cladirile.

“Stia, pe masura ce vorbea, ca era in zadar caci cuvintele sale sunau ca si cum s-ar fi pierdut in gol. Nu exista nici o persoana care sa se numeasca doamna Wayne Wilmot; era numai o carcasa care continea parerile prietenilor ei, imaginile din cartile postale pe care le vazuse, romanele cu cavaleri pe care le citise; cu toate acestea vorbea el, cu aceasta lipsa de materialitate care nu-l putea auzi si nici nu-i putea raspunde, surda si impresonala ca un cocolos de bumbac.”

Ellsworth Toohey este personajul prin excelenta negativ. El adopta o perspectiva socialista in care individul nu are valoare in sine ci exista numai pentru a-si servi semenii. Predica o doctrina a serviciului complet altruist in slujba societatii. Pentru el, grupul este mai important decat individul ceea ce-l face sa intre in conflict cu Roark. Dupa cum afirma Toohey insusi: “Oamenii deosebiti nu pot fi controlati. De aceea nu avem nevoie de ei.” Toohey isi formeaza un grup de sustinatori care au renuntat la orice forma de independenta si care actionaza numai dupa sfaturile lui, renuntand la orice judecata personala a evenimentelor. Controlul asupra celorlalti se manifesta intr-o forma foarte nociva: Toohey incearca sa-i convinga sa renunte la idealurile si valorile proprii, la lucrurile pentru care sunt talentati. Oamenii aleg sa nu isi foloseasca propria ratiune in favoarea supunerii fata de o figura autoritara.
Pe de alta parte, Toohey incurajeaza non-valorile care sa formeze non-conformistii. Pentru el, nonconformismul nu este o antiteza a conformismului deoarece presupune o revolta impotriva convingerilor societatii. Problema ramane aici aceeasi: nonconformistul depinde de societate, numai ca se plaseaza in opozitie fata de aceasta. Insa el ramane totusi dependent de valorile acesteia.
In aceasta privinta nu pot sa fiu de acord cu Ayn Rand. Si Roark este un nonconformist, si el se plaseaza la capatul opus fata de ceea ce societatea apreciaza. Numai ca el nu-si formuleaza standardele raportandu-se la aceasta ci la propriile convingeri. Dar, in esenta, si el denunta prostul gust si incremenirea in trecut a unei societati careia ii este frica de esec, asa ca refuza schimbarea intrucat ii lipsesc normele de evaluare a adevaratelor valori. Insa chiar si opozitia clara fata de standardele societatii este esentiala in determinarea unei schimbari. Punerea sub semnul intrebarii a credintelor si normelor este o conditie esentiala pentru evolutie.
Lois Cook este unul dintre personajele pe care Ayn Rand il creeaza pentru a-si ilustra aceasta idee asupra non-conformismului care nu presupune un sistem de gandire diferit de al conformistilor prin faptul ca se raporteaza la aceleasi opinii ale societatii, negandu-le valoarea insa. Lois este un romancier modern care scrie intr-un stil dificil de inteles de catre ceilalti (si lipsit de talent genuin in descrierea lui Ayn Rand), dar care este apreciata in mod fals in cercurile elevate datorita promovarii sale de catre influentul Toohey. Procedeele literare atribuite lui Lois Cook amintesc de cele ale unui Joyce, de exemplu, in care toate conventiile sunt destructurate (subiect, timp, limbaj etc.) Si cum e clara influenta decisiva a operei lui Joyce si a altor experimentalisti asemenea lui asupra evolutiei romanului modern, critica lui Rand asupra noilor tendinte literare este complet neconvingatoare.

Succesul lui Roark reprezinta o amenintare pentru Toohey. Independenta lui spirituala il face intangibil fata de dorinta de control a lui Toohey. Pentru inceput, acesta refuza sa mentioneze numele lui Roark in articolele sale. O convinge si pe Dominique sa adopte aceasta tehnica, refuzand sa ii faca publicitate gratuita. Impreuna duc o campanie de convingere a potentialilor clienti sa refuze proiectele lui Roark in favoarea lui Keating. Atunci cand Toohey isi da seama ca aceste metode nu au dat rezultat, pune la cale capcana templului Stoddard. Il convinge pe Hopton Stoddard sa il angajeze pe Roark pentru a construi un templu, stiind foarte bine ca vizionarismul arhitectural al cladirii finale nu se va incadra deloc in gusturile sale mediocre. Il convinge pe Stoddard sa semneze contractul fara a vedea planurile, garantand pentru succesul templului. Cand constructia este gata, Toohey isi marturiseste vina in fata unui Stoddard consternat care intenteaza un proces contra lui Roark cerandu-i acestuia despagubiri pentru refacerea constructiei intr-un stil acceptabil. In plus, i se construieste o imagine de dusman al religiei menita sa ii distruga pentru totdeauna orice speranta de prestigiu public.
In ciuda acestui succes, Toohey nu este convins de infrangerea lui Roark. Are nevoie de a primi o confirmare personala a puterii sale. Il asteapta pe Roark sa vina sa isi vada creatia (se astepta ca Roark sa fie iremediabil atras de cladirile sale, chiar si de cele aflate in proces de pierdere a identitatii cum e templul Soddard) ca sa il abordeze. Insa aceasta intalnire nu ii va da satisfactia asteptata. Roark ii marturiseste simplu ca pentru el Toohey nu exista, nu ocupa nici macar o secunda din gandurile sale. In acest moment devine clar pentru Toohey ca nu are nici o putere asupra independentei spirituale a lui Roark.