miercuri, 23 martie 2011

Steven D. Levitt & Stephen J. Dubner –“Freakonomics” -o trivia economico-sociala


Originea cãrţii se aflã în articolul scris de Dubner despre ideile deja inedite ale lui Levitt în ”New York Times Magazine” în 2003. Levitt pare într-adevãr un economist neconvenţional: aplicã foarte puţine formule matematice (mai mult procedee statistice) şi nu este preocupat de profeţii macroeconomice despre situaţia economicã globalã. Dar este atras de poveştile care pot însoţi datele brute şi de modul în care convingerile larg rãspândite sunt contrazise în mod spectaculos de datele statistice. Insistã asupra unor pattern-uri neaşteptate de serii de date şi cautã explicaţii pentru fluctuaţiile lor la prima vedere atipice. Cel mai mult din aceastã carte mi-a plãcut ideea promovatã de autori potrivit cãreia apelul la propria judecatã este o metodã de gãsire a explicaţiilor de multe ori mai utilã decât informaţiile primite de-a gata. Punerea întrebãrilor potrivite este esenţialã în înţelegerea fenomenelor care ne afecteazã. Nu atât rãspunsurile sunt importante cât atitudinea investigatoare care ne duce la ele.
“Freakonomics” e o carte din domeniul economiei comportamentaliste (dac-o fi existând aşa ceva) care combinã metodele clasice ale analizei economice cu dorinţa de a înţelege reacţiile umane. Cartea este scrisã ca un joc de cãutare de indicii pentru rezolvarea unui mister, un fel de roman poliţist pentru fenomene sociale cu metode de analizã economicã.
Autorii afirmã cã e o carte fãrã subiect, dar lucrurile nu stau tocmai aşa. Deşi organizatã sub forma unei trivii, cartea are o serie de linii clare de dezvoltare a argumentelor: motivaţiile, sub forma recompenselor şi a pedepselor, definesc acţiunile oamenilor, explicaţiile pe care le primim de-a gata sunt de multe ori asumpţii greşite şi experţii tind sa abuzeze în folosul propriu de monopolul de informaţie pe care îl deţin.

Explicaţiile stereotipe primite de-a gata au ca scop nu de a lãmuri fenomenele sociale, ci de a ne proteja stima de sine şi de a ne menţine într-o zonã de comfort. O datã ce o astfel de explicaţie este acceptatã de comunitate devine tot mai greu de a o combate. Asta este lupta pe care o duce Levitt în cartea de faţã. Tine sã arate ca unele fenomene au cauze la care nimeni nu s-a gândit şi pe care ne este greu sã le aceptãm (personal, nu mi s-a pãrut ca toate problemele analizate sunt interesante sau inedite, dar înţeleg cã e dificil sã gãseşti suficiente explicaţii spectaculoase pentru a scrie o carte).

Una dintre analizele care pe mine m-a surprins cel mai mult a fost cea privind scãderea ratei criminalitãţii în SUA anilor ’90. Levitt trece în revistã cauzele cel mai des invocate pentru explicarea fenomenului: evoluţia economicã, schimbarea politicii privind pedeapsa cu moartea, înãsprirea regimului deţinerii armelor etc. Explicaţia la care aderã Levitt şi care, din perspectiva datelor, pare cea mai plauzibilã este legalizarea avortului în urma procesului Roe v. Wade din anii ’70 iniţiat de o femeie care trãia pe strãzi, se droga şi care mai lãsase la orfelinat doi copii. Logica expusã de Levitt este credibilã: cea mai mare ratã a criminalitãţii este în rândul adolescenţilor care provin din familii monoparentale (mame singure), fãrã un regim de viaţã stabil, cu un nivel foarte scãzut al veniturilor şi cu un istoric de abuz de droguri. Cum în anii ’70 numai femeile din clasele sociale cu o situatie financiara peste medie îşi permiteau avorturile ilegale costisitoare, rata natalitãţii la femeile singure era mai mare decât dupã legalizarea avortului. Ceea ce explicã faptul cã aceastã mãsurã impacteazã mai mult natalitatea în clasele cu potenţial crescut de criminalitate la adolescenţã. Aceastã concluzie a cãrţii a stârnit, aşa cum era şi de aşteptat, cele mai multe controverse şi reacţii puternice. Sã spui cã legalizarea avortului este o soluţie la creşterea ratei criminalitãţii este o idee nedigerabilã cu iz de eugenie.
Cum un experiment care sã dovedeascã aceastã concluzie este, în mod evident, inacceptabil, Levitt se bazeazã pe corelaţii (metodã pe care o aplicã în majoritatea analizelor din carte), cea mai de încredere (dar, in absolut, una cu multe puncte slabe) metodã care poate fi aplicatã în studiile sociale pentru a identifica (sau mai curând specula) o cauzalitate.

Interesantã este şi povestea campaniei de denigrare a Ku Klux Klan-ului. Sunt multe detalii picante despre aceastã organizaţie: prefixau ”kl” la unele cuvinte pe care le foloseau (cum ar fi ”klonversation”), aveau o strângere de mânã specialã etc. Intrusul infiltrat în organizaţie a reuşit sã submineze într-un mod original aura de mister, de societate secretã pe care aceasta îşi fonda în parte fascinaţia exercitata asupra publicului : a introdus toate codurile pe care le aflase din KKK într-o emisiune pentru copii de la radio –“Aventurile lui Superman”- ceea ce le-a fãcut ridicole. Este primul exemplu pe care Levitt îl foloseşte pentru a arãta cum puterea constã în deţinerea exclusivã a informaţiilor potrivite. Urmeazã exemplul agenţilor imobiliari –cu o statisticã interesantã despre cuvintele dintr-un anunţ de vânzare care asigurã sau submineazã succesul acestuia la cei care îl citesc, al agenţilor de asigurãri (preţul asigurãrilor cu valoare variabilã a scãzut dupã apariţia internetului care a oferit clienţului posibilitatea de a compara foarte uşor diverse oferte) etc.

Levitt mai trece şi prin alte întrebãri: cum influenţeazã succesul în viaţã numele pe care pãrinţii îl aleg pentru copilul lor, ce au în comun tendinţele profesorilor americani de a falsifica rezultatele la testele naţionale obţinute de elevii lor şi înţelegerea tacitã pentru blaturi între luptãtorii de sumo, care sunt impulsurile rasiste ascunse identificate la concurenţii din emisiunea TV “Lanţul slãbiciunilor” etc.

Un alt fenomen analizat pe larg este cel al dealerilor de crack care, în ciuda profiturilor mari vehiculate, locuiesc, în mare parte, cu mamele lor. Gãştile de cartier au, în fond, o structurã asemãnãtoare cu McDonald’s-ul. Seful cel mare câştigã destul de bine (în cazul crack-ului aproximativ 100.000 USD pe an), însã restul iau 3,30 USD (mai puţin decât salariul minim) pe orã, deşi riscul de a fi ucis este de 1 la 4. Dar, sã fii dealer de crack este una dintre ocupaţiile “de lux” (cum e şi cazul tinerilor care se duc la Hollywood în speranţa unei cariere actoriceşti): nu poţi ajunge în vârf decât dacã porneşti de jos, altfel nu ai cum sã pãtrunzi în acest domeniu.

Insã, probabil, cea mai greu de acceptat opinie a cãrţii (cel puţin pentru mine) susţine cã nu existã nici o activitate pe care pãrinţii sã o poatã face pentru a asigura succesul în viaţã a propriilor copii. Ce conteazã pentru viitorul lor e ceea ce sunt pãrinţii lor (inteligenţi, culţi, muncitori etc.). Nu existã nici o practicã educaţionalã eficientã (nu are importanţã dacã îi citeşti copilului, nu conteazã dacã îl duci la muzeu etc.). Singura corelaţie semnificativã e între personalitatea pãrinţilor şi succesul copiilor la maturitate.

Concluziile celor doi autori pot pãrea arogante uneori. Insã mi-a plãcut demersul lor organizat de aplicare a unor metode ştiinţifice (sau aproape) şi înclinaţia spre o analizã mai riguroasã a diverselor fenomene în locul acceptãrii de-a gata a explicaţiilor vehiculate pe scarã largã de comunitate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu