Sadegh Hedayat –„Bufniţa oarbă”

„In viaţă sunt răni care, precum lepra, rod încet în singurătate sufletul şi-l distrug.” Si distrugerea asta ţine 150 de pagini.
„Bufniţa oarbă” este bântuită din scoarţă în scoarţă de viziunile de coşmar ale naratorului, într-o lume halucinantă şi absurdă, deşi poate coerentă la nivel psihologic pentru personajul care se afundă în nebunie.

Pe lângă elementele cu iz autobiografic (refugiul în opium pentru a regăsi liniştea în faţa realităţii haotice, incomprehensibile; referinţele la cultura indiană de care Hedayat era fascinat), povestea izolării, a imposibilităţii de comunicare, se construieşte labirintic, printr-o reţea de simboluri, imagini recurente, reflecţii asupra vieţii, societăţii, religiei, artei, literaturii şi a orice altceva mai bântuie prin fumul opiumului.
Personajul este abulic, nu poate iniţia nici o acţiune, deşi resimte în mod dureros această incapacitate de a atinge acea frumuseţe la care visează.

Romanul e structurat în două părţi, deşi lipsa de coerenţă face relativă orice încercare de a-i impune o structură. Chiar dacă totul este povestit la persoana întâi, naratorul apare la fel de de-structurat, de alienat de logică şi realitate ca şi cartea.
In prima parte, personajul-narator este un artist, iar în cea de-a doua, scriitorul care îşi spune povestea. Este o ciudată reflexie a celor două părţi: la început, naratorul desenează învelitori pentru truse de scris, iar mai apoi, scriitorul pare să îşi amintească ca în vis de prima parte. Dacă la început povestitorul are o fascinaţie bizară faţă de apariţia feminină care nu se va materializa nicidoată într-o relaţie carnală (ba chiar se va termina în moarte), în partea a doua personajul nostru este devastat de atracţia senzuală faţă de soţia lui pe care o bănuieşte de infidelitate, paranoia care pare să îi macine complet sănătatea psihică.

Intreaga carte este o pendulare şi o reflecţie asupra dublului: scriitor-narator, realitate-halucinaţie, spiritualitate-senzualitate.
Cu siguranţă mi-au scăpat multe nuanţe ale cărţii (pe care va trebui neapărat să o recitesc cândva), aşa că voi rămâne la pasiunea mea veche (din facultate) pentru Gérard de Nerval. „Aurélia” e scrisă în acelaşi stil ca şi „Bufniţa oarbă”, numai că Nerval a fost mai pe înţelesul/sentimentul meu. Poate e şi o preferinţă dată de limitele mele culturale. C’est à voir. Oricum, mi-ar plăcea să citesc un studiu comparativ între cele două cărţi. Dacă nu găsesc, mă voi apuca să-l scriu eu la pensie. In 30 de ani, blogul meu va deveni cel mai consistent material literar de pe internet, cu siguranţă.

Cum a fost la FILIT 2014

Am fost şi eu la FILIT, doar că la mine e mai greu cu scrisul impresiilor la timp. Sunt foarte încântată că Dan Lungu a depus eforturile şi şi-a sacrificat timpul de scris pentru a organiza un asemenea festival impresionant ca să mai scoată Iaşiul din anonimat. Pentru că este oraşul meu, eu am simţit mereu agitaţia intelectuală, nu neapărat literară, dar e greu să o transmiţi altora, să-i convingi să vină ei înşişi să guste o săptămână de Iaşi. De aceea mă bucur că acum s-a reuşit aşa ceva, chiar şi dincolo de limitele României.

Ca impresie generală de la FILIT-ul de anul acesta, am rămas în principal cu dezamăgirea că scriitorii români încă nu au înţeles că o carte este un produs. In contextul actual, trebuie să-ţi promovezi cartea, trebuie să fii conştient că tu îţi formezi o imagine care să-ţi promoveze scrisul. Si asta mai ales dacă nu ai talentul unei Herta Müller sau al unui Cărtărescu sau al unui Vişniec.

Nici scriitorii străini invitaţi nu erau neapărat o savoare spontană, se cunoştea pe alocuri că au un discurs învăţat, repetat, că aveau pregătite replici, povestiri etc. Dar aceasta arăta că cel puţin îşi respectă cititorii, înţeleg că trebuie să vină cu ceva atractiv, că acesta este un moment pentru a umaniza puţin cărţile de pe tejghea şi pentru a îmbogăţi actul cumpărării unei cărţi cu amintiri personalizate. Din păcate, unii dintre scriitorii români mai au până să scape de complexul superiorităţii, de ideea că noi, mizerii de cititori, ar trebui să fim pur şi simplu orbiţi de genialitatea lor şi să îi lăsăm să ne facă favorul de a le cumpăra cărţile. Din fericire, perioada în care cărţile erau un bun de mare preţ (şi nu din punct de vedere financiar) s-a cam terminat de ani buni. Acum, avem de unde alege. Noi, cititorii, alegem, nu ne milogim către scriitori să ne binecuvânteze cu creaţiile lor divine. Atât timp cât scriitorii români nu înţeleg că nu trăiesc în sfere înalte, inaccesibile nouă, ci că suntem aici cu toţii ca să ne bucurăm de experienţa lecturii, iar din această bucurie să se nască şi bucuria scrisului, vor rămâne în încrâncenarea lor că nu se simt suficient de valorizaţi într-o societate care îşi ignoră talentele.

Atât despre dezamăgirea mea cu unii scriitori români şi modul în care se prezintă în faţa cititorilor. Voi continua cu momentele care mi-au plăcut mie din serile FILIT.

Fabio Stassi, autorul cărţii „Ultimul dans al lui Charlot”. A povestit cum bunicii lui puneau la masa de Crăciun un scaun pentru Charlie Chaplin. Intrucât bunica lui venise în Italia din Argentina, iar bunicul, din Tunisia (nu mai ţin minte exact ţările, dar continentele sunt bune), se regăseau şi se alinau în filmele lui Chaplin care vorbeau despre migrare, dezrădăcinare, singurătate.

Matei Vişniec. Glumele lui despre Rădăuţi sunt molipsitoare. A încheiat subiectul motivând că nu vrea ca acest mic oraş moldovenesc să ajungă atât de faimos încât hoardele de turiştisi asiatici să dea năvală şi să-i strice tot farmecul. A vorbit despre lipsa de atractivitate televizionistică a unei suferinţe normale (doar tragediile fac audienţă), despre şocul formator al primului poem apărut în revista şcolii, despre mondializarea prin imagine şi multe altele. Inainte de a pleca, a insistat să rămânem cu o idee – cuvântul este forma de rezistenţă culturală eficientă în faţa manipulării actuale preponderent vizuale.

Patrick McGuinness, autorul cărţii „Ultimele o sută de zile”. Umorul britanic a dat toată savoarea discursului său. Despre paradoxul de a fi scris o carte despre comunism şi România, a spus hâtru: am făcut ceea ce fac toţi scriitorii cu ceva ce nu ştiu – am scris despre el. Despre cum a fost primită cartea în Anglia: „your reality was someone else’s exoticism”. Si o replică pe care mi-o păstrez printre motto-urile mele preferate: „It is better to be criticized for the good reasons than to be praised for the wrong ones”.

Adrian Schiop, autorul cărţii „Soldaţii. Poveste din Ferentari”. Este o apariţie non-conformistă şi a fost delicios să-l vezi pe moderator prins pe picior greşit. Mi-a plăcut sinceritatea lui când a afirmat că „gayciunea” l-a ajutat să parvină literar. Sper să rescrie la un nivel mai comercial şi să-şi publice teza de doctorat despre fenomenul manelelor.

Herta şi Cărtărescu au fost, bineînţeles, punctele forte ale festivalului (mă rog, preferaţii mei, să spunem).

Herta „pe viu” este o personalitate fabuloasă, de o spontaneitate şi un umor care te cuceresc dincolo de toată deprimarea din romanele ei.
Ce m-a impresionat pe mine: povestea poeziilor foarte dificile şi profunde pe care le recitau muncitoarele întrucât doar un asemenea text dens le ajuta să facă faţă situaţiei îngrozitoare de zi cu zi. Modestia amară a Hertei care spune că descoperirea literaturii a fost un hazard. Dacă nu ar fi început să scrie şi să o facă bine, probabil că s-ar fi refugiat într-o muncă grea, care să o epuizeze până la a uita de tot ce este în jurul ei. „Tot ce am băgat eu într-un text, aş fi băgat într-un ciorap. Doar că nu s-ar fi văzut.” Si tehnica obsesiv-compulsivă de a număra aluniţele oamenilor de pe stradă vara pentru a evita gândurile negre şi a nu cădea pradă panicii este o altă lecţie pentru cei care au nostalgii comuniste.
Cât despre criteriile ei de a fi mulţumită de ce scrie: „O carte trebuie să mă bucure pe atât de mult pe cât mă doare. Dacă nu se păstrează această ecuaţie, nu-mi place cartea”.

Si supranaturalul Cărtărescul. „Literatura face parte din mine, la fel cum termitiera este o prelungire în exterior a corpului termitei, deşi aceasta nu este vreun arhitect. Este ceva genetic.” Iar criteriile lui pentru a aprecia o carte – îi plac cărţile unde se simte bucuria minţii.
Mi-a potolit de tot supărarea din timpul „Orbitorului” când a publicat diverse cărţulii meschine între volume. A recunoscut că acele scriituri care m-au iritat atât sunt într-un registru minor, ceea ce nu înseamnă mediocru, ci doar într-o altă tonalitate. L-am declarat iertat.
A povestit despre noua carte la care lucrează şi care pare să fi atins nişte dimensiuni apreciabile, deşi e departe de a fi terminată, „o carte în care mi-am privit viaţa onirică cu o luciditate care pe mine mă înspăimântă”. A făcut o paralelă între această nouă carte şi ce a însemnat „Finnegans Wake” pentru Joyce. Sper totuşi să nu ajungă la ceva atât de abscons şi dificil încât să bată în toate topurile de cărţi imposibil de citit. Oricum, a spus şi el că a ieşit altceva, nu chiar Finnegans. Slavă Domnului! Si concluzionează: „această întrunire cu tine însuţi este lucrul cel mai teribil care ţi se poate întâmpla”.
Si replica de mi-a mers mie la inimă: „nu folosesc niciodată adjectivul mare în legătură cu mine decât în această sintagmă: sunt un mare visător”.