Sadegh Hedayat –„Bufniţa oarbă”

„In viaţă sunt răni care, precum lepra, rod încet în singurătate sufletul şi-l distrug.” Si distrugerea asta ţine 150 de pagini.
„Bufniţa oarbă” este bântuită din scoarţă în scoarţă de viziunile de coşmar ale naratorului, într-o lume halucinantă şi absurdă, deşi poate coerentă la nivel psihologic pentru personajul care se afundă în nebunie.

Pe lângă elementele cu iz autobiografic (refugiul în opium pentru a regăsi liniştea în faţa realităţii haotice, incomprehensibile; referinţele la cultura indiană de care Hedayat era fascinat), povestea izolării, a imposibilităţii de comunicare, se construieşte labirintic, printr-o reţea de simboluri, imagini recurente, reflecţii asupra vieţii, societăţii, religiei, artei, literaturii şi a orice altceva mai bântuie prin fumul opiumului.
Personajul este abulic, nu poate iniţia nici o acţiune, deşi resimte în mod dureros această incapacitate de a atinge acea frumuseţe la care visează.

Romanul e structurat în două părţi, deşi lipsa de coerenţă face relativă orice încercare de a-i impune o structură. Chiar dacă totul este povestit la persoana întâi, naratorul apare la fel de de-structurat, de alienat de logică şi realitate ca şi cartea.
In prima parte, personajul-narator este un artist, iar în cea de-a doua, scriitorul care îşi spune povestea. Este o ciudată reflexie a celor două părţi: la început, naratorul desenează învelitori pentru truse de scris, iar mai apoi, scriitorul pare să îşi amintească ca în vis de prima parte. Dacă la început povestitorul are o fascinaţie bizară faţă de apariţia feminină care nu se va materializa nicidoată într-o relaţie carnală (ba chiar se va termina în moarte), în partea a doua personajul nostru este devastat de atracţia senzuală faţă de soţia lui pe care o bănuieşte de infidelitate, paranoia care pare să îi macine complet sănătatea psihică.

Intreaga carte este o pendulare şi o reflecţie asupra dublului: scriitor-narator, realitate-halucinaţie, spiritualitate-senzualitate.
Cu siguranţă mi-au scăpat multe nuanţe ale cărţii (pe care va trebui neapărat să o recitesc cândva), aşa că voi rămâne la pasiunea mea veche (din facultate) pentru Gérard de Nerval. „Aurélia” e scrisă în acelaşi stil ca şi „Bufniţa oarbă”, numai că Nerval a fost mai pe înţelesul/sentimentul meu. Poate e şi o preferinţă dată de limitele mele culturale. C’est à voir. Oricum, mi-ar plăcea să citesc un studiu comparativ între cele două cărţi. Dacă nu găsesc, mă voi apuca să-l scriu eu la pensie. In 30 de ani, blogul meu va deveni cel mai consistent material literar de pe internet, cu siguranţă.