Dacă e să ne uităm la învăţământul românesc, e de înţeles că nu l-am găsit menţionat prin facultate, unde pasiunile descriptive, înclinaţia către anecdoticul afecţiunilor neurologice nu sunt considerate demne de o abordare ştiinţifică riguroasă, unde teoriile trebuie să domine totul, această onorabilă tendinţă de a trece dincolo de tabloul simptomatic pentru formularea principiilor universale ghidându-ne drumul spre culmile măreţe ale ştiinţei. Pe lângă aspectele personale, autobiografice din "On the Move", vom descoperi un practician care vede în descrierea şi analiza cazurilor particulare cu afecţiuni neurologice bizare punctul de plecare, esenţial, pentru conturarea unei abordări neurologice terapeutice şi teoretice la fel de valide ca şi cea generată de demersul invers, puternic centrat pe abstractizare, pe conturarea de modele teoretice, de structuri general explicative. Mă gândesc că poate aş fi avut şi eu o şansă în psihologie dacă aş fi întâlnit profesori la fel de curajoşi care să se desprindă de mondenitatea ştiinţifică şi să ia în considerare şi alte metode, să treacă înainte de lecturile de secol 20 în speranţa de a găsi, poate, nişte legături cu scrieri şi observaţii vechi, dar a căror actualitate să-ţi pună un semn de întrebare dacă nu cumva acolo este un aspect care merită aprofundat.
In fine, aceasta este mai mult o idee din carte care a rezonant cu experienţa mea. Dar, lăsând la o parte obsesiile şi ideile mele fixe, autobiografia lui Oliver Sacks ne dezvăluie o persoană surprinzătoare pentru un clinician neurolog, pasionată de moluşte şi de plante atavice, care s-a ambiţionat să bată un record american la ridicarea de greutăţi, mereu în mişcare (bineînţeles) în lungul şi latul mai multor ţări pe motocicletele lui mult iubite, care se simte mai bine în/sub apă decât pe pământ, pentru care scrisul este un act definitoriu, existenţial.
"I spent a few days in New York, and then the open road beckoned me. I covered thousands of miles in my slow, erratic return to California. The roads were wonderfully empty, and going across South Dakota and Wyoming, I would scarcely see another soul for hours. The silence of the bike, the effortlessness of riding, lent a magical, dreamlike quality to my motion.
There is a direct union of oneself with a motorcycle, for it is so geared to one’s proprioception, one’s movements and postures, that it responds almost like part of one’s own body. Bike and rider become a single, indivisible entity; it is very much like riding a horse."
Este o poveste de viaţă fascinantă, cu un om care, deşi nu a excelat într-un domeniu, a adus o contribuţie autentică la dezvoltarea acestuia şi (iar aceasta este una din slăbiciunile mele, după cum am spus şi la Stephen Hawking) la deschiderea lui către publicul larg.
"The act of writing is itself enough; it serves to clarify my thoughts and feelings. The act of writing is an integral part of my mental life; ideas emerge, are shaped, in the act of writing. [...]
I am a storyteller, for better and for worse. I suspect that a feeling for stories, for narrative, is a universal human disposition, going with our powers of language, consciusness of self, and autobiographical memory. The act of writing, when it goes well, gives me pleasure, a joy, unlike any other. It takes me to another pace –irrespective of my subject- where I am totally absorbed and oblivious to distracting thoughts, worries, preoccupations, or indeed the passage of time. In those rare, heavenly states of mind, I may write nonstop until I can no longer see the paper. Only then do I realize that evening has come and that I have been writing all day.
Over a lifetime, I have written millions of words, but the act of writing seems as fresh, and as much fun, as when I started it nearly seventy years ago."
Bravo.
RăspundețiȘtergereMultumesc.