Andreea Rãsuceanu –"Bucureștiul literar. Sase lecturi posibile ale orașului."

O carte minunatã cu o perspectivã interesantã de criticã literarã care analizeazã relaţiile dintre geografia ficţionalã și cea realã la 6 scriitori care au ales sã-și plaseze romanele în București. Cartea trece de la Mircea Cãrtãrescu, unde spaţiul urban este modelat dupã propria percepţie, inundat de trãirile personale, fãrã referinţe rigide la o realitate georgraficã exterioarã la Stelian Tãnase care recunoaște cã este iremediabil marcat de copilãria sa în Obor și de povestea rebelã de dragoste din Mântuleasa, experienţe ale cãror farmec încearcã sã-l eternizeze în cãrţile lui pentru a pãstra vii amintirile unui trecut care l-a vrãjit, la Gabriela Adameșteanu unde lumea Bucureștiului stã sub semnul sumbru al Clãdirii, la Simona Sora unde dimensiunea temporalã este cel mai bine încorporatã în clãdirea-mutant a Hotelului Universal care ascunde secretele și dramele unui trecut misterios, la Filip Florian care aduce în "Zilele Regelui" o perspectivã strãinã, exterioarã Bucureștiului secolului al XIX-lea pentru a surprinde mai bine dezacordurile acestui spaţiu, cu o privire panoramicã unicã asupra orașului din trecut, la Ioana Pârvulescu unde orașul graviteazã în jurul punctului central al Teatrului Naţional, tot de acum mai bine de un secol, iar unde personajele descoperã ineditul orașului printr-o cãlãtorie temporalã, nu printr-una geograficã, așa cum se întâmplã la Filip Florian.
Orașul, pe lângã îmbinarea de geografic-temporal-ficţional, este redat prin toate simţurile, inclusiv cel olfactiv unde experienţa exteriorului este deosebit de intimã. Andreea Rãsuceanu dezvãluie diversitatea resurselor imaginare și creative pe care le poate avea alegerea aceluiași punct geografic, mai ales atunci când este vorba de acest oraș intrigant care este Bucureștiul.
Sunt interesante și interviurile cu fiecare scriitor analizat de la sfârșitul fiecãrui capitol. Ele dezvãluie cât de variate pot fi abordãrile realului adoptate de scriitori, cât de flexibilã poate fi doza de real asimilatã într-o creaţie literarã.
 Bineînţeles, Bucureștiul fantastic al lui Mircea Cãrtãrescu este preferatul meu. Gãsesc fascinant potenţialul imaginar gãsit în clãdiri vechi, decãzute, unde semnele trecutului nu sunt șterse, "reparate", care lasã impresia de a face parte din altã dimensiune a realului (spre deosebire de toate aceste clãdiri noi care au înghiţit orașul) și care par sã ascundã un secret salvator.

Aravind Adiga -"Tigrul alb"

Confesiunea (și sfaturile) lui Balram Halwai, un indian care a urcat cu dificultate pe scara socialã, numindu-se acum "antreprenor", cãtre prim-ministrul Chinei care se pregãtește sã viziteze India. Este o poveste despre diviziunea clarã dintre lumea celor sãraci și cea a bogaţilor, o prãpastie despre care muncitorul și ambiţiosul Barlam aflã pe pielea lui cã nu poate fi trecutã decât prin infracţionalitate, corupţie, imposturã. Deși aventurile au unele tușe îngroșate, grotești sau de un sarcasm foarte dur, realitãţile pe care le descoperã te revoltã, te întristeazã, te înfurie contra unui sistem economic, social, cultural unde evoluţia cãtre mai bine a întregii comunitãţi este posibilã, dar pe care oamenii preferã sã-l pãstreze neschimbat. Este mai simplu sã profiţi de privilegiile acordate de nașterea într-o familie înstãritã decât sã dobândești același statut prin propriile eforturi și dezvoltarea unor aptitudini valoroase.
Pentru o carte care a câștigat Man Booker-ul, nu este tocmai o lecturã spectaculoasã. Dar prin privirea criticã pe care o aruncã asupra societãţii indiene, de la corupţia faimoasã a poliţiei dispuse sã închidã ochii chiar și în faţa crimelor pentru suma potrivitã de bani pânã la aspecte mai delicate, cum ar fi presiunea familialã de a primi susţinere financiarã de la membrii ei care muncesc și de a fi prins în cercul vicios al cãsãtoriilor aranjate de unde este imposibil sã scapi o datã cu apariţia inevitabilã a copiilor. Te afli astfel într-o dependenţã moralã și eticã totalã faţã de relaţiile de rudenie pe care nu ţi le-ai ales și care, mai ales dacã ești sãrac, au grijã sã nu ai nici o iniţiativã individualã de a scãpa din mediul familial fãrã a-i târî dupã tine pe toţi, chiar dacã ei nu contribuie decât cu perpetuarea unor datorii culturale pe care le-ai contractat din oficiu la naștere.
Cartea este scrisã într-un ritm alert, nepretenţios, cu o potrivitã dozã de umor, cu suficientã profunzime pentru a da naștere la discuţii serioase despre inechitatea economicã și socialã ca factor negativ în dezvoltarea unei comunitãţi, cu elemente de culoare localã foarte bine alese pentru a-l face pe cititor sã recunoascã o experienţã autenticã.

Adrian Schiop -"Soldaţii. O poveste din Ferentari"

O carte scrisã într-un mod sincer, cu o vulnerabilitate relaţionalã pe care rareori și-o aratã deschis oamenii, cu acea combinaţie de "știu cã nu ar trebui sã fac asta" și "o fac pentru cã e mai important pentru ceilalţi decât pentru mine" prin care trecem cu toţii, lucizi, dar neputincioși sentimental, cu detașarea pe care ţi-o dã libertatea de a ieși oricând dintr-o situaţie limitã, lux pe care cei din jurul tãu nu și-l permit.

Este o aventurã amoroasã între un homosexual, ziarist, doctorand cu o lucrare despre manele, și un tânãr din Ferentari, fost pușcãriaș juvenil, labil emoţional, care nu poate supravieţui financiar decât dependent de cineva.

"Am luat douã șaorme și am rãmas sã plãtesc. El a luat-o în faţã și, cum mergea așa, greoi, cu botul înfundat în șaorma și pântecul scos înainte, cu braţele alea disproporţionat de lungi, am avut senzaţia cã înainte de a fi om era un fel de animal greoi cum sunt urșii, o bucatã de carne oarbã care nu înţelege ce se întâmplã nici dedesubtul, nici deasupra ei, în lumea vastã în care trãiește –și tot ce-i rãmâne de fãcut e sã-și caute un stãpân sã-i dea sã mãnânce. Cã fix chestia asta mã atrage, animalitatea aia oarbã, el sã mã f[...] și eu sã-l hrãnesc."

In fundal este lumea Ferentariului, cu prãpastia ei între cei foarte bogaţi și cei foarte sãraci, unde toţi sperã sã mai ciuguleascã ceva din câte-o șmecherie. Personajul-narator alege sã stea aici, înţelege cum se leagã relaţiile în acest univers, își însușește cu luciditate și auto-ironie poziţia de intrus pe care fiecare sperã sã-l fraiereascã de un pet de bere și se bucurã de aceastã lume pestriţã, dar de un umanism crud specific, dificil de gãsit în altã parte.

Spre deosebire de "Cimitirul" lui Teleșpan, nu mi s-a pãrut o carte despre homosexualitate, ci despre cum ne lãsãm atrași în situaţii și relaţii despre care știm de la început cã sunt destructive, despre cum ne poate face plãcere alãturarea cu oameni cu care știm cã nu ne potrivim, despre care știm cã ne pot face rãu, în ochii cãrora știm cã nu valorãm mai mult decât profitul pe care îl pot trage de pe urma noastrã, dar oameni în care gãsim lucruri care ne ating și pe care nu le-am putea afla în altã parte.
Deși existã umor în carte, nu este unul care sã te facã sã râzi cu lacrimi ca la Teleșpan. Este o ironie care subliniazã luciditatea naratorului și care contrasteazã într-un mod percutant cu dispoziţia lui de a se lãsa pãcãlit de ceilalţi, de a le confirma cu bunã știinţã pãrerile greșite pe care le au despre el și despre naivitatea lui, lãsându-i sã se simtã superiori, chiar dacã ei sunt adevãratele victime ale unei lumi dure care îi ţine prizonieri fãrã speranţã.

Thomas Pynchon - "V."

Când a luat Bob Dylan Nobelul de anul acesta, mulţi au început sã deplângã amarnic viitorul sumbru al literaturii, luându-l, printre alţii, ca exemplu și pe Pynchon care ar fi meritat premiul mai mult decât repudiatul bard. Eu cred cã Nobelul este mai puţin un premiu de valoare literarã, cât unul de valoare umanã, iar scriitorii laureaţi trebuie sã fie accesibili publicului larg pentru ca mesajul lor sã ajungã la cât mai mulţi oameni. Or, Pynchon este la galaxii distanţã de un a fi un scriitor accesibil. Eu nu-i vãd pe oameni înghesuindu-se sã citeascã pânã la capãt o carte de-a lui.

"V." nu are o poveste, un subiect în înţelesul tradiţional. Am putea sã-l luãm ca punct central pe Herbert Stencil, îngropat în dovezi istorice și texte academice, care se aflã în cãutarea lui V., mai mult un concept nedefinit decât un loc sau o persoanã anume (chiar dacã în roman apare și Vheissu, Valetta, Venus, Veronica, Vera, chiar și femeia numitã direct V.). Dar asta este doar o aparenţã.
In paralel se desfac o multitudine de alte linii narative. Avem o înșiruire de evenimente istorice legate cumva de cãutarea lui Stencil. Apoi este Benny Profane (un personaj mult mai prezent decât Stencil), un veteran de Marinã, care trece prin tot felul de peripeţii profesionale (la un moment dat vâneazã crocodili prin canalizarea din New York), sexuale, infracţionale.
Dacã Stencil e preocupat sã dea sens vieţii, sã caute tot felul de înţelesuri pentru ce i se întâmplã, Profane nu-și pune întrebãri despre propria existenţã, se aruncã cu capul înainte în tot felul de trãsnãi, se împrãștie în experienţe diverse care nu pot alcãtui un tot oricât te-ai strãdui.

Probabil cã romanul lui Pynchon trebuie luat ca atare, fãrã sã-ţi baţi capul sã analizezi excesiv unele aspecte. Conceptul de V. pare sã aibã potenţialitãţi asociative cu atâtea elemente din carte încât își pierde orice specificitate. Chiar te întrebi pânã la urmã ce cautã Stencil? Cu cât înaintezi în carte, cu atât V. devine tot mai multe lucruri, este legat(ã) de tot felul de evenimente ciudate, scapã tot mai mult unei descoperiri pentru cã se pierde în nenumãrate posibilitãţi. E mai ușor sã mergi cu valul decât sã încerci sã înţelegi cum de-a ajuns povestea în Egipt sau cine sunt toate numele alea noi care apar brusc, într-o negare totalã a continuitãţiii spaţiale, temporale, narative.

"As spread thighs are to the libertine, flights of migratory birds to the ornithologist, the working part of his tool bit to the production machinist, so was the letter V to young Stencil. He would dream perhaps once a week that it had all been a dream, and that now he’d awakened to discover the pursuit of V. was merely a scholarly quest after all, an adventure of the mind, in the tradition of The Golden Bough or The White Goddess.
But soon enough he’d wake up the second, real time, to make again the tiresome discovery that it hadn’t really ever stopped being the same simple-minded, literal pursuit; V. ambiguously a beast of venery, chased like the hart, hind or hare, chased like an obsolete, or bizarre, or forbidden form of sexual delight. And clownish Stencil capering along her, bells ajingle, waving a wooden, toy oxgoad. For no one’s amusement but his own."

Susan Cain -"Quiet. The Power of Introverts in a World that Can't Stop Talking"

In ultimul timp sunt tot mai încântatã de promovarea ideii cã introvertiţii trebuie acceptaţi cu modul lor de a fi, fãrã a fi obligaţi la o socializare intensã și superficialã și fãrã a fi evaluaţi în funcţie de ușurinţa cu care își fac "relaţii" la locul de muncã.
Pe lângã faptul cã te unge la suflet sã afli cã sunt și alţii ca tine, introvertiţii care reușesc sã lucreze la dorinţa și modul lor de comunicare transmit și celor care nu au trãsãturi introvertite accentuate felul diferit în care un introvertit percepe lumea, cu ideea cã aceastã diferenţã este normalã, chiar dacã poate de neînţeles pentru persoanele care se simt bine sã interacţioneze cu mulţi oameni, chiar si necunoscuţi.

"We are […] inclined to empower dynamic speakers. One highly successful venture capitalist who is regularly pitched by young entrepreneurs told me how frustrated he is by his colleagues’ failure to distinguish between good presentation skills and true leadership ability. "I worry that there are people who are put in positions of authority because they’re good talkers, but they don’t have good ideas," he said. "It’s so easy to confuse schmoozing ability with talent. Someone seems like a good presenter, easy to get along with, and those traits are rewarded. Well, why is that? They’re valuable traits, but we put too much of a premium on presenting and not enough on substance and critical thinking."

Susan Cain nu vine sã-i preamãreascã pe introvertiţi și calitãţile lor excepţionale. Dar într-o lume care favorizeazã în mod clar socializarea și lucrul în echipã, este bine sã existe nuanţe care sã arate cã avem nevoie și de oameni cu un stil de muncã unde se cere detașare, liniște, reflecţie, tihnã. Diferenţa dintre introvertiţi și extrovertiţi nu este una de calitate (nici unii nu sunt mai inteligenţi, mai creativi, mai productivi, mai eficienţi decat ceilalţi), ci una de stil.

"[…] if solitude is an important key to creativity – then we might all want to develop a taste for it. We’d want to teach our kids to work independently. We’d want to give employees plenty of privacy and autonomy. Yet increasingly we do just the opposite.
We like to believe that we live in a grand age of creative individualism. […] Unlike the starched-shirted conformists of the 1950s, we hang posters of Einstein on our walls, his tongue stuck out iconoclastically. We consume indie music and films, and generate our own content. We "think different" […]
But the way we organize many of our most important institutions –our schools and our workplaces- tells a very different story. It’s the story of a contemporary phenomenon that I call the New Groupthink –a phenomenon that has the potential to stifle productivity at work and to deprive schoolchildren of the skills they’ll need to achieve excellence in an increasingly competitive world.
The New Groupthink elevates teamwork above all else. It insists that creativity and intellectual achievement come from a gregarious place."

"Introverts are not smarter than extroverts. According to IQ scores, the two types are equally intelligent. And on many kinds of tasks, particularly those performed under time or social pressure or involving multitasking, extroverts do better. […] Extroverts appear to allocate most of their cognitive capacity to the goal at hand, while introverts use up capacity by monitoring how the task is going.
But introverts seem to think more carefully than extroverts […] Extroverts are more likely to take a quick-and-dirty approach to problem-solving, trading accuracy for speed, making increasing numbers of mistakes as they go, and abandoning ship altogether when the problem seems too difficult or frustrating. Introverts think before they act, digest information thoroughly, stay on task longer, give up less easily, and work more accurately. Introverts and extroverts also direct their attention differently: if you leave them on their own devices, the introverts tend to sit around wondering about things, imagining things, recalling events from their past, and making plans for the future. The extroverts are more likely to focus on what’s happening around them. It’s as if extroverts are seeing "what is" while their introverted peers are asking "what if"."

Pentru a-și susţine ideile, Susan Cain alege și exemplele din viaţa realã, interesante și amuzante.

"Before he created the Apple PC, Woz designed calculators at Hewlett-Packard, a job he loved in part because HP made it so easy to chat with others. Every day at 10:00 am and 2:00 pm management wheeled in donuts and coffee, and people would socialize and swap ideas. What set these interactions apart was how low-key and relaxed they were. In iWoz, he recalls HP as a meritocracy where it didn’t matter what you looked like, where there was no premium on playing social games, and where no one pushed him from his beloved engineering work into management. That was what collaboration meant for Woz: the ability to share a donut and a brainwave with his laid-back, nonjudgmental, poorly dressed colleagues –who minded not a whit when he disappeared into his cubicle to get the real work done."

Soluţia propusã de Susan Cain este o înţelegere a specificului fiecãrui stil de muncã și de a forma echipe în care individul nu este obligat sã se conformeze la niște standarde și așteptãri gata stabilite, ci unde sunt puse în valoare calitãţile fiecãruia pentru a lucra împreunã în atingerea unui scop comun, pentru a obţine rezultatele necesare. Eu sunt o adeptã înfocatã a principiului cã, în loc sã ne chinuim cu toţii sã fim mediocri într-un domeniu (de ex. sã învãţãm sã fim lideri, deși nu avem nici o înclinaţie înspre a coordona și influenţa oamenii, doar pentru cã leadership-ul a devenit o valoare obligatorie în ziua de azi), mai bine investim în aptitudinile pe care le avem pentru a deveni excelenţi. O bunã repartizare a responsabilitãţilor în comunitate, societate, organizaţie, instituţie face ca aceste aptitudini sã vinã sã se completeze și sã formeze un tot armonios unde fiecare își aduce propria contribuţie, în deplin respect pentru individualitatea membrilor.

"We tend to forget that there’s nothing sacrosanct about learning in large group classrooms, and that we organize students this way not because it’s the best way to learn but because it’s cost-efficient, and what else would we do with our children while the grown-ups are at work? If your child prefers to work autonomously and socialize one-on-one, there’s nothing wrong with her; she just happens not to fit the prevailing model. The purpose of school should be to prepare kids for the rest of their lives, but too often what kids need to be prepared for is surviving the school day itself."

"The way forward, I’m suggesting, is not to stop collaborating face-to-face, but to refine the way we do it. For one thing, we should actively seek out symbiotic introvert-extrovert relationships, in which leadership and other tasks are divided according to people’s natural strengths and temperaments. The most effective teams are composed of a healthy mix of introverts and extroverts, studies show, and so are many leadership structures."

Sunt și unele gãselniţe generale interesante în carte, cum ar fi preferata mea. Management guru Peter Drucker observã: "The one and only personality trait the effective ones I have encountered did have in common was something they did not have: they had little or no ‘charisma’ and little use either for the term or what it signifies."

Iar pentru cei care se ceartã mereu cu colegii pe aerul condiţionat când lucreazã într-un birou de tip "open space" ceva care sã le meargã la suflet:
"Open-plan offices have been found to reduce productivity and impair memory. They’re associated with high staff turnover. They make people sick, hostile, unmotivated, and insecure. Open-plan workers are more likely to suffer from high blood pressure and elevated stress levels and to get the flu; they argue more with their colleagues; they worry about coworkers eavesdropping on their phone calls and spying on their computer screens. They have fewer personal and confidential conversations with colleagues. They’re often subject to loud and uncontrollable noise, which raises heart rates; releases cortisol, the body’s fight-or-flight "stress" hormone; and makes people socially distant, quick to anger, aggressive, and slow to help others."

Pentru introvertiţi, principala idee cu care ar trebui sã rãmânã dupã aceastã carte este:

"If you’re an introvert, find your flow by using your gifts. You have the power of persistence, the tenacity to solve complex problems, and the clear-sightedness to avoid pitfalls that trip others up. You enjoy relative freedom from the temptations of superficial prizes like money and status. […] So stay true to your own nature. If you like to do things in a slow and steady way, don’t let others make you feel as if you have to race. If you enjoy depth, don’t force yourself to seek breadth. If you prefer single-tasking to multitasking, stick to your guns. Being relatively unmoved by rewards gives you the incalculable power to go your own way. It’s up to you to use that independence to good effect."

Pentru cei care nu-i înţeleg pe introvertiţi, un apel la a trece dincolo de aparenţe și de a accepta faptul cã alţii pot fi foarte diferiţi.

"Whoever you are, bear in mind that appearance is not reality. Some people act like extroverts, but the effort costs them in energy, authenticity, and even physical health. Others seem aloof or self-contained, but their inner landscapes are rich and full of drama. So the next time you see a person with a composed face and a soft voice, remember that inside her mind she might be solving an equation, composing a sonnet, designing a hat. She might, that is, be deploying the powers of quiet."

Steven Pinker –"The Better Angels of Our Nature"

O carte foarte convingãtoare (și bine documentatã) care demonteazã opiniile cã trãim în una din cele mai violente perioade din istorie. Pe lângã faptul cã se uitã la statisticile care aratã clar cã avem o scãdere apreciabilã a evenimentelor violente, Steven Pinker încearcã sã identifice factorii care justificã aceastã diminuare a manifestãrilor violente pentru a evita o posibilã inversare a acestei tendinţe.
Pornind de la studii și experimente recente din psihologie, economie, sociologie, Pinker ne trece prin toatã istoria omenirii evidenţiind punctele de cotiturã care au marcat schimbãri în modul nostru de a gândi și de a ne raporta la lume, din perioada preistoricã, când apariţia formaţiunilor statale s-a asociat cu o primã scãdere importantã a manifestãrilor violente, pânã la conflictele anilor 2000. Principala idee a cãrţii constã în a arãta cã noi trãim acum într-o lume unde avem cel mai mic risc de a muri într-un incident violent, fie o agresiune personalã, fie prin implicarea într-un conflict armat naţional sau internaţional. Pentru cei pasionaţi de subiect, aceastã carte cuprinde mai toate aspectele care ar putea fi discutate în domeniu.

"After half a millennium of wars of dynasties, wars of religion, wars of sovereignty, wars of nationalism, and wars of ideology, of the many small wars in the spine of the distribution and a few horrendous ones in the tail, the data suggest that perhaps, at last, we’re learning."

Deși studiile statistice sunt prezentate (de obicei prea) detaliat, concluziile selectate aduc elemente interesante ideii centrale. De exemplu, aflãm cum actele de violenţã fãcute de bãrbaţi asupra altor bãrbaţi au fluctuaţii mai mari de-a lungul istoriei decât cele care îi implicã pe copii, neveste, pãrinţi. Sau preia un tabel cu o clasificare a celor mai sângeroase episoade istorice (iar primele locuri sunt destul de neașteptate).

Prezentându-și propria perspectivã asupra evoluţiei violenţei în istoria și gândirea omenirii, Pinker ţine sã critice o serie de mituri în care credem fãrã a avea date concrete pentru a le susţine. Cum ar fi legãtura dintre violenţã și patologie sau lipsa de moralitate.

"These observations overturn many dogmas about violence. One is that violence is caused by a deficit of morality and justice. On the contrary, violence is often caused by a surfeit of morality and justice, at least as they are conceived in the minds of the perpetrators. Another dogma, cherished among psychologists and public health researchers, is that violence is a kind of disease. But this public health theory of violence flouts the basic definition of a disease, namely a malfunction that causes suffering to the individual. Most violent people insist there is nothing wrong with them; it’s the victim and bystanders who think there’s a problem."

Oricum, eforturile de dezarmare sau de interzicere a armelor nu se asociazã în mod dramatic cu o scãdere a violenţei pe scalã largã. "Human behavior is goal-directed, not stimulus-driven, and what matters most to the incidence of violence is whether one person wants another one dead."

Pentru mulţi la baza conflictelor stã competiţia pentru resurse limitate sau valoroase. Pinker susţine cã alţi factori care ţin de natura umanã joacã un rol mult mai important în declanșarea acestor acte violente.
"While contests over resources are a vital dynamic in history, they offer little insight into grand trends in violence. The most destructive eruptions of the past half millennium were fueled not by resources but by ideologies, such as religion, revolution, nationalism, fascism, and communism."

Pe lângã punctele evidente din istorie (cum ar fi perioada Iluminismului cãreia îi acordã o importanţã aparte), Pinker se oprește și asupra unor aspecte mai puţin discutate. De exemplu, influenţa regulatorie a statului asupra pornirilor violente ale membrilor sãi este limitatã în SUA întrucât aici renunţarea la conflictele armate nu a precedat formarea ideii de naţiune, de ţarã, cetãţenii pãstrându-și dreptul de a deţine arme pentru a aplica justiţia la nivel personal.
"In America, the people took over the state before it had forced them to lay down their arms –which, as the Second Amendment famously affirms, they reserve the right to keep and bear. In other words Americans, and especially Americans in the South and West, never fully signed on to a social contract that would vest the government with a monopoly on the legitimate use of force."

Deși mulţi dintre noi nu mai regãsesc în marile scrieri filosofice o relevanţã pentru fenomenele actuale, Pinker recurge în mod repetat la filosofii secolelor 18-19 pentru substratul explicativ la evoluţia evidenţiatã în manifestãrile violente.
"The researchers concluded that Kant got it right three out of three times: democracy favors peace, trade favors peace, and membership in intergovernmental organizations favors peace. A pair of countries there are in the top tenth of the scale on all three variables are 83 percent less likely than an average pair of countries to have a militarized dispute in a given year, which means the likelihood is very close to zero."

Mi-a plãcut cum a ales sã descrie societatea actualã unde comuniunea și comunicarea dintre oameni nu mai cunosc limite culturale sau geografice.
"The communications guru Marshall McLuhan called the postwar world ‘a global village.’ In a village, the natural fortunes of other people are immediately felt. If the village is the natural size of our circle of sympathy, then perhaps when the village goes global, the villagers will experience greater concern for their fellow humans than when it embraced just the clan or tribe. A world in which a person can open the morning paper and meet the eyes of a naked, terrified little girl running toward him from a napalm attack nine thousand miles away is not a world in which a writer can opine that war is ‘the foundation of all the high virtues and faculties of man’ or that ‘it enlarges the mind of a people and raises their character.’ "

M-am regãsit în câteva dintre fixaţiile care îl deranjeazã și pe Pinker: nostalgia pentru un trecut mult mai bun decât prezentul și obsesia actualã cu empatia.

"[…] nostalgia for a peaceable past is the biggest delusion of all. We now know that native peoples, whose lives are so romanticized in today’s children’s books, had rates of death from warfare that were greater than those of our world wars. The romantic visions of medieval Europe omit the exquisitely crafted instruments of torture and are innocent of the thirtyfold greater risk of murder in those times. The centuries for which people are nostalgic were times in which the wife of an adulterer could have her nose cute off, children as young as eight could be hanged for property crimes, a prisoner’s family could be charged for easement of irons, a witch could be sawn in half, and a sailor could be flogger to a pulp."

"Now, I have nothing against empathy. I think empathy is –in general though not always- a good thing, and I have appealed to it a number of times in this book. An expansion of empathy may help explain why people today abjure cruel punishments and think more about the human costs of war. But empathy today is becoming what love was in the 1960s –a sentimental ideal, extolled in catchphrases […] but overrated as a reducer of violence. […] The decline of violence may owe something to an expansion of empathy, but it also owes much to harder-boiled faculties like prudence, reason, fairness, self-control, norms and taboos, and conceptions of human rights."

Paralel cu analiza (și nuanţarea, punerea în context a) motivelor pentru care pesimiștii evalueazã timpurile contemporane ca fiind de o violenţã ieșitã din comun, Pinker subliniazã toate lucrurile care au dus la diminuarea evidentã, probatã statistic, a violenţei la nivel personal, comunitar și internaţional: formarea statelor, tiparul care a facilitat rãspândirea cãrţilor, comerţul, democraţiile, implicarea crescutã a femeilor pe scena publicã, apelul la raţiune, auto-controlul etc.

"I am sometimes asked, ‘How do you know there won’t be a war tomorrow (or a genocide, or an act of terrorism) that will refute your whole thesis?’ The question misses the point of this book. The point is not that we have entered an Age of Aquarius in which every last earthling has been pacified forever. It is that substantial reductions in violence have taken place, and it is important to understand them. Declines in violence are caused by political, economic, and ideological conditions that take hold in particular cultures at particular times. If the conditions reverse, violence could go right back up."