Mario Vargas Llosa-"Conversaţie la Catedralã"

Dacã din titlu vã aşteptaţi la o carte despre o discuţie greoaie, de o seriozitate extremã, cu subiecte indigeste, e bine sã vã liniştiţi –catedrala asta e un bar.
"Conversaţie la Catedralã" mi-a plãcut foarte mult. Structura este complicatã, dar suficient cât sã nu devinã enervantã şi sã-ţi distragã atenţia de la conţinut sau personaje. Istoricul se îmbinã cu poveştile personale în mãsura potrivitã ca sã nu fie nevoie sã te apuci sã citeşti în detaliu despre dictatura lui Odria din Peru (deşi o cunoştinţã minimã a contextului istoric din carte e clar de ajutor), dar îndeajuns pentru destinele individuale sã dobândeascã o semnificaţie abstractã, un sens filosofic.

La Catedralã se întâlnesc douã dintre personajele principale, cumva contrapunctice, Santiago Zavala, provenind dintr-o familie înstãritã, dar care se revoltã, alegând o viaţã pe cont propriu (digresiune: e o chestie complicatã, devine comunist, dar într-o perioadã în care comunismul are o pronunţatã tentã stalinistã, aşa cã ajunge sã aleagã sã fie mediocru; aceasta mi-a plãcut cel mai mult dintre toate personajele din carte –alegerea conştientã a lui Santiago de a deveni mediocru, deşi avea toate condiţiile pentru o viaţã strãlucitã, orice şi-ar fi ales sã facã; el este strãlucit în mediocritate), departe de confortul banilor lui taicã-su (membru al poliţiei secrete şi susţinãtor al regimului) şi Ambrosio, un negru sãrac, cu o viaţã încãrcatã de secrete, care a lucrat ca şofer pentru familia Zavala. Inceputul este unul convenţional cu ãştia doi care se apucã de vorbit (şi de bãut). Dar imediat dupã introducere începe dezmãţul stilistic.
Eu am avut cartea în format audiobook, ceea ce a amplificat efectul procedeului stilistic prin care vocile personajelor irup din text fãrã nici un avertisment. Acum ai povestea cuiva, brusc intervine vocea altcuiva cu povestea lui, aparent separatã de cealaltã, dar totuşi îmbinându-se subtil într-un întreg, într-o imagine cuprinzãtoare a societãţii peruane din anii '50. Este un dinamism al vocilor povestitoare care mie mi-a plãcut foarte mult. E o gãselniţã bine aplicatã care te menţine alert ca cititor. Este genul acela de lucru dintr-o carte care îţi aratã cã scriitorul te respectã ca cititor, cã te trateazã ca pe cineva inteligent şi deschis la tot felul de jocuri care sã-ţi punã mintea la contribuţie.

Cred cã a fost mai greu sã fie scrisã cartea asta, decât cititã, ceea ce mã face sã-l apreciez mult pe Llosa. Este un roman elegant unde gãseşti practic de toate, fãrã a-ţi lãsa impresia unui ghiveci scriitoricesc: crimã, politicã, dragoste, roman de formare şi cãutare a identitãţii, lumea delincvenţilor, violenţa asupra animalelor etc.

Marin Malaicu-Hondrari -"Lunetistul"

Cum te urmãresc lucrurile lãsate în aer în tinereţe. Am citit cartea acum vreo trei ani (da, sunt încã în urmã cu postãrile) şi între timp am şi dat-o, aşa cã am rãmas fãrã citate (este clar, pe de altã parte, cât mi-a plãcut...).
O poveste de dragoste între doi oameni care par sã fie fãcuţi unul pentru celãlalt şi cum te distruge atracţia faţã de ceva foarte diferit de ceea ce eşti tu, de pasiunile tale etc. Este una din puţinele cãrţi româneşti care nu trateazã un subiect puternic marcat local. Lucru care poate fi apreciat de unii cititori (sãtui sã tot citeascã despre România şi problemele ei), dar, în cazul meu, i-a dat cãrţii un aer artificial (mie oricum nu-mi plac cãrţile cu acţiune, cu ucigaşi plãtiţi şi mafie; poate dacã este scrisã de Bolaño...; iar quest-uri nu mai joc de când nu mai am sesiuni la facultate).
Trebuie sã recunosc cã mi-a plãcut atmosfera tandrã din carte. Si cam atât.

Ngugi wa Thiong'o -"Râul care ne desparte"

O carte despre colonizarea Africii de Est şi impactul specific al acesteia asupra unei comunitãţi rurale odatã cu apariţia ideilor creştine promovate, în mod insidios şi nedrept, de legãtura dintre creştinism şi accesul la educaţie. Tânãrul Waiyaki din tribul Kikuyu vine în comunitate sã promoveze importanţa acestei educaţii pentru viitorul lor. Dar infiltrarea acestor influenţe externe, în principal occidentale, submineazã convieţuirea cât de cât liniştitã a diverselor facţiuni din satul kenyan, iar când Waiyaki îşi dã seama cã pãstrarea acestei armonii este mai importantã decât educarea copiilor, idee care îi este atât de dragã, s-ar putea sã fie prea târziu...
Este o carte simplã la nivel stilistic, dar cu resurse interesante pentru a iniţia discuţii privind pãstrarea tradiţiilor în faţa invaziei unei culturi care se impune prin nivelul de educaţie, de dezvoltare tehnicã, de putere financiarã.

"-Nu vã lãsaţi conduşi de un tânãr. A condus coada vreodatã capul, copilul pe tatã şi puii de leu pe leu?
Câţiva aplaudarã. Pe urmã se lãsã tãcerea. (Kabonyi stârnise şi el ceva în inimile lor.) In curând începurã sã vorbeascã. Unii vedeau mult adevãr în spusele lui Kabonyi. Stiau cã nu sunt laşi. Si cu siguranţã era mai uşor sã-l alunge pe omul alb şi sã revinã la vechile obiceiuri! Insã alţii, mai ales cei tineri, erau de partea lui Waiyaki. Waiyaki se simţi jignit. Kabonyi atinsese un punct sensibil, chestiunea tinereţii. Când Waiyaki se ridicã din nou în picioare, vechea nesupunere îi reveni. Curajul care-l fãcuse cândva faimos printre bãieţii din riika lui era acum din nou cu el. La început se mulţumi sã se uite la oameni, ţintuindu-i cu privirea. Apoi deschise gura şi începu sã vorbeascã. Iar vocea lui semãna cu cea a tatãlui sãu –nu- semãna cu glasul mãreţilor Gikuyu din vechime. Se afla din nou acolo salvatorul, cel ale cãrui cuvinte emoţionau sufletul oamenilor. Il ascultau şi inimile lor bãteau mai tare datoritã virbaţiei din glasul lui. Iar el, precum un pãstor care vorbeşte turmei, se feri de cuvinte care ar fi putut fi jignitoare. In orice caz, cum putea sã respingã argumentul lui Kabonyi? Waiyaki le spuse cã el era fiul lor. Ei toţi îi erau pãrinţi. Nu voia sã-i conducã. Bãtrânii înţelepţi se aflau acolo pentru a-i cãlãuzi şi conduce pe tineri. Iar tinerii trebuiau sã asculte. Trebuiau sã fie conduşi pe cãrãrile înţelepciunii. El, Waiyaki, avea sã asculte. Tot ce voia era sã slujeascã dealurile. Nu puteau sã stea deoparte. Nu mai puteau sã rãmãnã izolaţi. Dacã oamenii nu dãdeau ascultare cuvintelor şi planurilor lui, coamele aveau sã-şi piardã demnitatea de dinainte şi sã rãmânã mult în urma restului ţãrii..."

Alex Leo Serban -"De ce vedem filme"

Dacã vreţi sã citiţi o singurã carte despre cinema (şi nu numai) scrisã de un român, atunci aceasta este alegerea perfectã. Puteţi sã nu fiţi de acord cu toate alegerile stilistice ale lui Alex Leo Serban, dar modul în care îşi argumenteazã alegerile, profunzimea observaţiilor prin care plaseazã cinematograful în contextul celorlalte arte, paralele cu literatura pe care le face pentru a evidenţia poziţionãri stilistice similare nu te pot face decât sã te înclini în faţa unui asemenea tur de forţã de analizã, a unei gândiri riguroase şi cuprinzãtoare, surprinzãtoare şi finã.
Deşi sunt multe pasaje pe care trebuie sã le rumeg (în special partea despre Bergman –acolo am fost compleşitã de complexitatea ideilor şi de erudiţia referinţelor), cartea m-a impresionat prin ritmul susţinut al ideilor şi prin dificultatea de a face faţã tiradei rapide de perspective neobişnuite asupra lumii filmului (cu digresiunile care mãturã practic tot universul artistic).

Câteva fragmente ca sã vã faceţi o idee:

-cinemaul şi teatrul
"Pot exista "accidente tehnice" –un film se poate rupe, de pildã-, dar, în principiu, nimic din ceea ce vedem pe ecran nu poate fi schimbat: filmul s-a sfârşit încã dinainte de-a se termina, ceea ce apare pe ecran [...] fiind ca un fel de amintire a gesturilor şi cuvintelor spuse atunci şi acolo, în alt timp, în alt loc. Nu poţi interveni în substanţa unui film aşa cum nu poţi interveni în substanţa Trecutului. In Teatru, dimpotrivã, Trecutul (textul scris) este reconstituit odatã cu fiecare reprezentaţie, este remodelat, reaşezat; orice accident (un actor care şi-a uitat replica etc.) are efect asupra acelui Trecut, îl modificã într-o oarecare (cât de micã) mãsurã: ceea ce vedem / auzim nu este Trecutul însuşi, ci versiunea noastrã asupra lui. In Teatru, "întoarcerea în trecut" este iluzorie."
"Cinemaul îşi creeazã propriul prezent, cã fiecare generaţie de cineaşti schimbã acel prezent şi cã, inevitabil, fiecare dintre aceste „prezenturi” este mai puţin prezent decât urmãtorul... Este o îmbãtrânire fireascã, precum îmbãtrânirea fiecãruia dintre noi. Dar Filmul ne pune în faţã acest adevãr fãrã anestezie la fiecare proiecţie: îmbãtrânirea noastrã, ca spectatori, însoţeşte îmbãtrânirea pelicului şi a poveştilor stocate în ea. Orice film este o melancolie; orice proiecţie, propria ei elegie."

-despre literaturã (şi doamne cum mi-a mers la suflet...atât m-am sãturat de oameni care cautã acţiunea sau morala în cãrţi)
"Pentru Nabokov, singura moralã admisibilã, în artã, tine de Stil. Un roman nu-şi propune (nu trebuie sã-şi propunã!) sã "schimbe Lumea"; el trebuie doar sã o contrarieze. Spaţiul unui roman este o lume autoconţinutã, ce rãspunde comandamentelor pur literare –nicidecum acelora, dubioase, ale „Realitãţii”. Este o operã de ficţiune, nu un manifest social, confesional sau ideologic. Fiind Literaturã, scopul sãu este, dimpotrivã, acela de a dezagrega stereotipiile de orice fel [...]: putem lesne deduce de aici cã, pentru Nabokov (estetul absolut, deşi ascuns), Literatura este deasupra Filosofiei pentru simplul motiv cã travaliul sãu este mai complex –deloc demonstrativ şi, deci, mai puţin direct."

-dacã vreţi sugestii privind filmele româneşti care meritã vãzute, în caz cã sunteţi reticenţi faţã de cinemaul autohton care nu poate fi uşor digerat
"Dacã vom enumera cele câteva filme româneşti pe care le putem considera, fãrã recurs la îngãduinţã, demne de a reprezenta arta noastrã regizoralã în circuitul european sau mondial, vom observa cã ele nu ating nici mãcar fatidica cifrã de zece (fatidicã în sensul în care revine frecvent atunci când se pune elementara problemã a întocmirii unui "top"); ele ar fi, în ordine: Pãdurea spânzuraţilor, Duminicã la ora 6, Reconstituirea, Nunta de piatrã, Proba de microfon, Faleze de nisip, Adela, Iacob."

David Sedaris -Dress Your Family in Corduroy and Denim

David Sedaris este un tip super savuros, atât ca scriitor, cât şi ca om (a venit de vreo douã ori în România pânã acum; dacã mai apare, sã nu-l rataţi; e cel mai bun act de stand up gratuit şi neintenţionat ca atare).
"Dress Your Family in Corduroy and Denim" este o carte, cu tentã autobiograficã, despre familii, evident, unele dintre cele mai ciudate, neaşteptate, sincere în disfuncţionalitatea lor familii din literaturã. Cartea este alcãtuitã din povestiri relativ autonome care suprind diverse episoade care l-au marcat din copilãria, tinereţea şi maturitatea scriitorului asupra cãrora ţicneala pãrinţilor şi-au lãsat inevitabil amprenta, incluzând descoperirea propriei homosexualitãţi.
Deşi umorul specific Sedaris apare peste tot, unele fragmente mustesc în spate de o tristeţe şi un sentiment de "this is so so wrong".

Mama este personajul cel mai puternic conturat, contrastant, relatat cu o duioşie subtilã deşi tipa e dusã clar cu capu’.

"At two A.M. on a school night, my mother would not say, "Go to sleep", but rather, "Shouldn’t you be tired?" It wasn’t a command, but a sincere question, the answer provoking little more than a shrug. "Suit yourself," she’d say, pouring what was likely to be her thirtieth or forty-second cup of coffee. "I’m not sleepy, either. Don’t know why, but I’m not.""

"The suits she wore, the delicate bridges holding her teeth in place – it was all an invention. "You live in bad neighborhoods so you can feel superior," she’d say, the introduction, always, to a fight. "The point is to move up in the world. Even sideways will do in a pinch, but what’s the point in moving down?" As a relative newcomer to the middle class, she worried that her children might slip back into the world of public assistance and bad teeth. The finer things were not yet in our blood, or at least that was the way she saw it. My thrift-shop clothing drove her up the wall, as did the secondhand mattress lying without benefit of box springs upon my hardwood floor. "It’s not ironic," she’d say. "It’s not ethnic. It’s filthy.""

Si ca sã aveţi o idee despre întorsãturile de frazã ale lui Sedaris: 
"The only thing worse than a twenty-five-year-old with a Vietnam flashback was a fourteen-year-old with a Vietnam flash-forward."

Alina Nedelea -"Soseaua Catelu 42"

Una din marile curiozitãţi ale vieţii mele este cum aş fi fost eu dacã aş fi prins mai mult din comunism. Imi place sã cred cã aş fi fost ca personajul din cartea Alinei Nedelea. Când am citit faimoasa "Exuvii" nu am fost deloc impresionatã şi am spus cã e o carte pe care aş putea sã o scriu şi eu. Ei bine, "Soseaua Cãţelu 42" este o carte pe care mi-ar fi plãcut sã o pot scrie eu.
Autobiografia ficţionalã este scindatã de momentul Revoluţiei, cu inocenţa perceperii sordidului comunism, urmatã de cinismul unei adolescente şi tinere care se încãpãţâneazã parcã sã treacã prin toate chestiile nasoale venite cu o libertate nesperatã pe care nu ştie sã o gestioneze.
Deşi cartea face exces de naraţiune, de acţiune, de anecdoticã, faptul cã am rezonat personal cu povestea a însemnat mult pentru mine şi am putut trece peste necioplirile punctuale ale textului. Este o carte cu impact mai mult sentimental decât literar, dar şi ãsta e un mare mare merit.

"Mama mea iubitã are aceastã problemã: râde tare şi tot timpul cu gura larg deschisã, iar eu nu am înţeles niciodatã dacã ea ştie sau pur şi simplu o doare în cot cã are o gaurã mare, mai lungã de partea stângã din pricina a trei mãsele cãzute. Iar eu nu am avut niciodatã curajul sã-i mãrturisesc cã ãsta e motivul pentru care râsul ei e aşa de molipsitor. Pentru cã, de câte ori râde, vãd doi ochi trişti, un nãsuc obraznic, o gurã mare, deschisã, iar eu fixez gura aia cu interesul dentistului. Când râde, mama mea aratã ca un clovn şi, privind-o, nu reuşesc sã rãmân serioasã mai mult de douã secunde, pentru cã hohotele ei mã molipsesc şi pe mine."