miercuri, 3 ianuarie 2018

Simona Antonescu -"Fotograful Curtii Regale"

O carte foarte plictisitoare şi confunzantã. Ideea de pornire e interesantã: o serie de fotografii de la sfârşitul secolului al 19-lea fãcute de unul din primii fotografi bucureşteni. Pe baza acestor fotografii, scriitoarea imagineazã diverse poveşti care le stau în spate, alãturi de viaţa fotografului.
Insã stilul este extrem de tradiţional, impardonabil de tradiţional pentru secolul al 21-lea. E genul de stil din epoca victorianã. Dacã foloseşti acest stil în mod intenţionat pentru a evidenţia anumite aspecte ale cãrţii, înţeleg. Dar sã-l foloseşti pentru cã aşa poţi tu scrie, atunci deja m-ai pierdut ca cititor.
Pe lângã acest stil care mie mi se pare anost, referinţele istorice sunt varzã. Si aici înţeleg prezenţa unor licenţe istorice în cãrţi de ficţiune ca o excepţie dacã naraţiunea o cere. Dar un ghiveci ca în "Fotograful Curţii Regale" nu mi-a fost dat niciodatã sã întâlnesc. A trebuit chiar sã verific unele din cunoştinţele mele istorice pentru cã mi se pãrea destul de exagerat sã-mi fie contrazise atât de des în roman, aşa cã m-am gândit cã poate am reţinut eu greşit evenimentele istorice. Dar nu, problema nu era la mine.
 Deşi am vãzut cã aceastã carte este mult premiatã şi lãudatã, eu nu aş recomanda-o. Ba chiar dimpotrivã. Mai are şi 400+ de pagini. In afarã de douã întorsãturi ale poveştii de pe la paginile 100 şi 150 care mi-au plãcut oarecum, cartea a fost pentru mine o pierdere de vreme. Si o bãgare în ceaţã mai gravã decât rãmãşiţele vraişte de istorie pe care memoria mea a reuşit sã le salveze.

Inceputul:
"Pregãtirea cafelei de dimineaţã nu putea fi lãsatã pe mâna bucãtãresei –o moldoveancã plinuţã, trecutã de vârsta a doua, care râdea cu poftã din orice, sprijinindu-şi linguroaiele de lemn de burta care se cutremura toatã în asemenea momente. Cafeaua ar fi împrumutat din aroma de pãmânt a bucãtãresei, aromã sãnãtoasã de altfel, dar nepotrivitã cu cea a licorii simandicoase.
Nu putea fi lãsatã nici pe mâna fetei în casã, un copil de saşi dintr-un târg din rãsãritul ţãrii, primit de doamna şi stãpâna casei în serviciul dumneaei mai mult de dragul rubedeniei de naţie decât din nevoia unei fete în casã. Doamna Mayer –sãsoaicã şi dânsa- îşi închipuia cum firea uşuraticã şi nestatornicia de vrãbiuţã obraznicã a acestei slujnicuţe ar contamina preţioasa cafea, şi numai gândul acesta o fãcea sã strâmbe nasul cu tãieturã dreaptã.
Nu gãsea nicio vinã nici bucãtãresei şi nici fetei în casã cã sunt aşa cum sunt. Credea cu convingere cã fiecare este lãsat de Bunul Dumnezeu pe pãmânt conform unui plan cãruia nu avem noi a-i cãuta pricinã. [...]
Nu pãcãtuia punând la îndoialã voia Domnului, dar pregãtea singurã, cu mâna ei, cafeaua de dimineaţã. Pentru domnul Mayer o canã mare, cu adevãrat de stãpân, pentru ea însãşi o ceşcuţã mai micã din porţelan de Bavaria cu buza auritã discret."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu