Englezul Archie se împrieteneşte în timpul celui de-al doilea război mondial cu camaradul său de arme, Samad Iqbal, iar împreună trec printr-o furtunoasă lipsă de acțiune şi de ocazii de a-şi demonstra eroismul. Iar şirul ăsta ds ocazii ratate în viață continuă după război. Totuşi, ambii rămân blocați în experiența lor din 1945, evoluția lor ca persoană oprindu-se practic în acel moment. După o căsătorie ratată, Archie se însoară cu o jamaicană frumoasă, mult mai tânără decât el, căreia îi lipsesc dinții din față (!). Ei au o fiică, Irie, cea care preia responsabilitatea narațiunii. Samad ajunge chelner într-o bodegă care serveşte curry şi se căsătoreşte (aranjat) cu apriga Aslana care îi dă doi fii gemeni, Magid şi Millat. Ambele familii trăiesc în vecinătate într-o suburbie colorată a Londrei.
"Acesta a fost secolul străinilor, negri, galbeni sau albi. Acesta a fost secolul marelui experiment cu imigranți. Abia acum, dacă intri pe un teren de joacă, îl vezi pe Isaac Leung pe malul lacului, pe Danny Rahman pe terenul de fotbal, pe Quang O'Rourke bătând mingea de baschet şi pe Irie Jones îngânând un cântecel. Copiii ale căror nume şi prenume se bat cap în cap. Nume care ascund în ele exoduri în masă, vapoare şi avioane pline, sosiri reci, controale medicale. Abia acum, şi poate numai în Willesden, le poți găsi pe Sita şi Sharon, prietene bune, pe care lumea le confundă mereu între ele pentru că Sita e albă (mamei ei i-a plăcut numele), iar Sharon e pakistaneză (aşa a crezut mama ei că e mai bine; mai puțină bătaie de cap). Da; în ciuda confuziilor, în ciuda faptului că ne-am strecurat în sfârşit unii în viețile celorlalți fără prea mare deranj [...], în ciuda tuturor acestor lucruri, e totuşi greu să recunoaştem că nimeni nu e mai englez decât indianul, nimeni nu e mai indian decât englezul.[...]
Insă imigranților le vine să râdă când aud de temerile naționaliştilor, cărora le e frică de infecții, de asalturi, de amestecarea raselor, când asta e o nimica toată, floare la ureche, în comparație cu temerile imigranților -disoluție, dispariție. [...] Este cea mai irațională, dar şi cea mai normală senzație de pe lume. [...]
Hortense nu se străduise atât de mult să se mărite cu un negru, să salveze genele de pe marginea prăpastiei, pentru ca fiica ei să aducă pe lume alți copii cu pielea deschisă la culoare.
La fel, şi în casa familiei Iqbal fronturile de bătălie erau clar stabilite. Când Millat aducea acasă o Emily sau o Lucy, Alsana plângea încetişor în bucătărie, iar Samad se ducea în grădină să atace coriandrul. A doua zi dimineață se juca un joc al aşteptării, toți îşi muşcau nervoşi limba, până când Emily sau Lucy pleca şi putea începe războiul vorbelor."
Romanul îşi ia vigoarea din dezamăgirile personajelor ale căror aşteptări sunt bulversate constant de realitate. De exemplu, Samad îl trimite pe Magid "acasă" în Bangladesh ca să-i bage mințile în cap, iar acesta se întoarce foarte fercheş, şcolit şi ateu pe deasupra, în timp ce Millat, care a rămas în Londra, devine musulman fundamentalist.
"-Pur şi simplu nu înțeleg unde am greşit. Ii înveți, dar ei nu te ascultă, fiindcă ascultă muzică cu "Public Enemy" la maximum. Tu le arăți calea, iar ei o iau pe poteca nenorocită către şcoala de drept. Tu-i călăuzeşti, şi ei îți scapă printre degete şi fug la o tabără sportivă din Chester. Incerci să planifici totul şi nimic nu se întâmplă aşa cum te aşteptai...
[...]
-Nu există cuvinte. Cel pe care-l trimit acasă devine englezoi, cu costum alb şi cu peruca aia tâmpită de avocat. Cel pe care-l țin aici este terorist fundamentalist bine plătit şi cu papion verde. Câteodată mă întreb de ce mă mai agit, spuse Samad cu amărăciune, trădându-şi accentul englezesc căpătat după douăzeci de ani de stat în țară. Chiar nu ştiu. In ziua de azi, mi se pare că în momentul când intri în țara asta faci un pact cu diavolul. Dai paşaportul la intrare, ți-l ştampilează, vrei să faci nişte bani, să pui pe picioare... dar îți doreşti să te întorci înapoi! Cine-ar vrea să rămână? Frig, umezeală, tristețe; mâncare groaznică, ziare îngrozitoare -cine-ar vrea să rămână? Intr-un loc unde nu eşti niciodată bine-venit, doar tolerat."
Deşi mai apar uneori elemente fantastice, mai ales când vorbeşte despre ascendența familiilor, stilul lui Zadie Smith este unul direct, bine conectat la realitate, lucid atunci când trebuie să analizeze diferențele şi neînțelegerile dintre generații, reuşind însă să-şi păstreze optimismul şi lejeritatea. Mi-a plăcut că diversifică tematicile adăugând personaje noi, ba chiar o întreagă nouă familie, Chlafen, de intelectuali albi, cu mari pretenții de părinți deschişi la minte, dar cu savuroase scăpări de superioritate care le relevă de fapt stereotipurile de rasă pe care tot încearcă să le ascundă sub masca liberalismului. Sunt însă foarte convingători şi o atrag destul de mult pe Irie în această iluzie a familiei perfecte.
In general, Zadie Smith dinamizează atmosfera introducând personaje noi, conturate puternic pe o singură trăsătură dominantă, dar construite cu atâta culoare locală şi umor încât nu se simte deloc deranjant această unilateralitate şi stilizare a multora din personajele secundare.
"-M-am săturat să-mi tot zică biserica asta că io-s femeie şi n-am destulă heducație. Toți încearcă să te heduce-acuma; te heducă de-aia, te heducă de-ailalată... Asta o fosf mereu problema cu femeile din familia asta. Tot timpul cineva o-ncercat să le heduce cu ceva, zicând că-i vorba de învățat, când de fapt e vorba de bătălie dintre voințe."
Zadie Smith surprinde societatea de azi unde persoanele ajung să conteze mai mult decât familia, etnia, cultura, religia din care vin, unde moştenirea părinților este sever transformată de interacțiunea cu ceilalţ şi de expunerea la probleme complet noi şi neaşteptate de la o generație la alta, pe lângă clasicele divergențe de atitudine privind viața sexuală, gusturile muzicale, şcoala, moda etc.
