Nassim Nicholas Taleb -"Skin in the Game"

Stil: 3/5
Idei interesante: 3/5
Coerență 1/5
Bonus: ironia tipică lui Taleb

O mare dezamãgire aceastã carte. Pe cât de savuroasã, dinamicã, neaşteptatã, plinã de chestii pe care sã le aplici în cele mai diverse situaţii este "Antifragile", pe atât de lâncezândã şi plictisitoare e aceastã carte care pare sã fie scrisã ca sã-şi facã Taleb lista de oameni care-i plac şi oameni care-l scot din sãrite. Ah, şi o ocazie ca sã se ia de saudiţi (în fine, partea asta te mai rãcoreşte dacã nici ţie nu-ţi plac saudiţii pentru cã sarcasmul lui Taleb e, neîndoielnic, mişto oricât de proast ar scrie). Mã gândesc cã avea mare nevoie de bani şi de aceea a scos chestia asta dubiaosã şi fãrã nici un dumnezeu (caz în care l-am iertat pentru cã e nasol sã nu ai bani).
Cartea are douã idei mari şi late, una e cea care dã titlul cãrţii şi care nu aduce nimic nou (trebuie luaţi în serios numai oamenii care au ceva de pierdut de pe urma a ceea ce sfãtuiesc sau învaţã pe alţii sã facã) şi alta (conceptul de “ergodicity”) care este introdusã printr-un paragraph (nespectaculos) ca mai apoi sã ni se repete toatã cartea cã încã nu suntem pregãtiţi sã înţelegem conceptul, pentru ca la final (când ar trebui sã fim, totuşi, pregãtiţi pentru spectaculoasa revelaşie) sã ne mai arunce un paragraf într-o doarã (la fel de nespectaculos ca şi primul). Iar restul cãrţii este despre cum îl enerveazã pe Taleb emiţãtorii de idei de genul lui Steven Pinker.

Rezumatul cãrţii din citate:
"[…] skin in the game is about honor as an existential commitment, and risk taking (a certain class of risks) as a separation between man and machine and (some may hate it) a ranking of humans. If you do not take risks for your opinion, you are nothing."
"[…] skin in the game means that you do not pay attention to what people say, only to what they do, and to how much of their necks they are putting on the line."
"Being reviewed or assessed by others matters if and only if one is subjected to the judgement of future -not just present – others.[…] Contemporary peers are valuable collaborators, not final judges."
"The Intelectual Yet Idion (IYI) is a product of modernity […] to reach a local supremum today, to the point that we have experienced a takeover by people without skin in the game. In most countries, the government’s role is between five and ten times what it was a century ago (expressed in percentage of gross domestic product). The IYI seems ubiquitous in our lives but is still a small minority and is rarely seen outside specialized outlets, think tanks, the media, and university social science departments -most people have proper jobs and there are not many openings for the IYI, which explains how they can be so influential in spite of their low numbers. The IYI pathologizes others for doing things he doesn’t understand without ever realizing it is his understanding that may be limited. He thinks people should act according to their best interests and he knows their interests, particularly if they are "rednecks" or from the English non-crisp-vowel class who voted for Brexit. When plebeians do something that makes sense to themselves, but not to him, the IYI uses the term "uneducated.""

Observaţii specific Taleb-iene care au o legãturã vagã cu subiectul cãrţii:

"[…] my heuristic is that the more pagan, the more brilliant one’s mind, and the higher one’s ability to handle nuances and ambiguity. Purely monotheistic religions such as Protestant Christianity, Salafi Islam, or fundamentalist atheism accommodate literalist and mediocre minds that cannot handle ambiguity."
"[…] when you read material by finance professors, finance gurus, or your local bank making investment recommendations based on the long-term returns of the market, beware. Even if their forecasts were true (they aren’t), no individual can get the same returns as the market unless he has infinite pockets […]This is conflating ensemble probability and time probability."
"A bank in New York sends a married employee with his family to a foreign location, say, a tropical county with cheap labor, with perks and privileges such as country club membership, a driver, a nice company villa with a gardener, a yearly trip back home with the family in the first class, and keeps him there for a few years, enough to be addicted. He earns much more than the "locals," in a hierarchy reminiscent of colonial days. He builds a social life with other expats. He progressively wants to stay in the location longer, but he is far from the headquarters and has no idea of his minute-to-minute standing in the firm except through signals. Eventually, like a diplomat, he begs for another location when time comes for a reshuffle. Returning to the home office means loss of perks, having to revert to his base salary – a return to lower-middle-class life in the suburbs of New York City, taking the commuter train, perhaps, or, God forbid, a bus, and eating a sandwich for lunch! The person is terrified when the big boss snubs him. Ninety-five percent of the employee’s mind will be on company politics… which is exactly what the company wants. The big boss in the board room will have a supporter in the event of some intrigue."
Si preferata mea:
"I have a finite shelf life, humanity should have an infinite duration. I am renewable, not humanity or the ecosystem."

Tatiana Tîbuleac -"Grădina de sticlă"

"Cum e posibil sã-mi amintesc o discutie dupã atâtia ani si sã mã doarã la fel ca prima datã? De ce port în mine o amintire despre un copil pe care nu l-am vãzut niciodatã, dar pentru care am simtit imediat o dragoste de neexplicat? Mã pregãteam pentru Tamara mea? Stia de atunci trupul meu cã va naste un copil bolnav, la fel ca acea fetitã, pe care as fi vrut sã o tin de mânã în mijlocul acelei povesti odioase? Lunile treceau si întelegeam cã, dintr-un internat mic, ajunsesem în unul mai mare. Si tot în grupa de fete. Aceleasi discutii, aceleasi reguli, aceeasi cruzime amestecatã cu teamã si invidie. Fetele deveniserã femei. Le crescuserã sânii, dar nu si inimile.

Si unde erau bãrbatii? [...] Ce se întâmpla cu toti acei bãieti care mergeau la scoalã, se întorceau din armatã, se însurau? unde erau tatii tuturor copiilor care spuneau cã au tati?"

"Cu alte cuvinte, pentru viatã am iesit din scoalã pregãtitã beton. De restul -tac. Nimeni nu m-a pregãtit de viol. Nimeni nu m-a pregãtit de trãdare. Spãlat, mâncat, culcat: asta trebuia sã stie o femeie. N i m e n i nu mi-a spus cã va veni o zi în care bãrbatul meu -unul dintre bãietasii care la aceeasi lectie ciopleau admirabil în lemn- se va cãca în mâncarea si în curãtenia mea si va pleca. Nici mãcar la o altã femeie, nici mãcar cu un scop precis. Pur si simplu, va pleca. Cam asa a fost cu pregãtirea noastrã pentru viatã. Primesti bãtaie -freci un cârnat cu ciocolatã. Nasti un copil bolnav -cosi o batistã în cruciulitã. 

E drept, sunt rea. Injur si beau. Mai fac si altele. Fãrã licurici fermecati în groapa mea întunecoasã. N-am mai fãcut cârnat în ziua aceea si nici în altã zi. Raia îsi spãla în cazan terfele dintre picioare, asa cum erau nevoite sã facã toate femeile o datã pe lunã. Când am aflat ce avea pe plitã si am recunoscut mirosul de sânge stãtut, am iesit si am vãrsat pe scãri tot ce mâncasem."

Amanda Ripley- "Cei mai deştepți copii din lume şi modelele de învățământ care i-au format"

Stilul: 2/5
Idei interesante:3/5
Coerență: 2/5

Amanda Ripley încearcă să înțeleagă rezultatele slabe (mai ales în comparație cu banii alocați învățământului) obținute la celebrul, mai nou, test PISA de către elevii americani. Acest test PISA (care acum se dă şi la noi), deşi nu e infailibil, măsoară cât de bine se pricep elevii să gândească critic, să analizeze o situație (nu să redea comentarii literare). Autoarea ia ca termeni de comparație Finlanda, Coreea de Sud şi Polonia, uitându-se la peisajul educațional din perspectiva unor elevi americani plecați în țările respective ca parte dintr-un program internațional de schimb de elevi.
Cartea e atât de dezlânată (poate nici traducerea nu e una fericită), iar paragrafele şi sub-capitolele se termină mai mereu în aer, încât vă rezum aici punctele principale:
-cei mai importanți sunt profesorii; dacă ai profesori foarte bine pregătiți, cu salarii decente şi angajați după o selecție riguroasă, atunci şi rezultatele elevilor lor vor fi pe măsură; în loc să se bage bani în săli de clasă ultra-digitizate, mai bine se bagă bani în profesori
-contează şi valoarea pe care o comunitate sau societate în general o acordă şcolii; dacă trăieşti într-o țară unde studiile sunt importante, atunci elevii îşi vor da silința să învețe mai mult
-ce poți face ca părinte: să le citeşti copiilor de mici (copiii cărora părinții le citiseră de mici aveau la începutul liceului un avans la partea de citire de un an şi jumătate față de ceilalți) şi să le oferi laude specifice pentru realizări concrete şi cu adevărat merituoase (de exemplu, este inutil să feliciți un copil pentru că a terminat de citit o carte; este mult mai util pentru el să discuți despre cartea pe care a citit-o, să îl întrebi ce i-a plăcut, ce i s-a părut nou, dacă i s-a părut grea/uşoară, ce întrebări l-a făcut să-şi pună etc.)
-şi în general trebuie apreciat rezultatul, nu efortul (acei profesori care dau o notă mai mare pentru că elevul s-a străduit, chiar dacă nu a făcut cum trebuie, îi fac mai mult rău decât bine respectivului copil din punctul de vedere al nivelului său academic).
Iar cartea vine să ia din vinovăția pe care tind să o resimtă unii părinți din zilele noastre dacă acordă prea mare importanță rezultatelor şcolare, în timp ce tot felul de teorii de parenting vin cu bla-bla-uri despre leadership, creativitate, fericirea copilului de a fi lăsat liber etc. Dacă eşti un părinte interesat de rezultatele şcolare ale copilului tău şi îl creşti cu disciplina muncii la şcoală, copilul tău va avea, cel mai probabil, note bune, ceea ce-i va da mai târziu libertatea de a-şi alege orice profesie doreşte pentru că va fi pregătit pentru orice.