"Nu existã chestiuni filosofice la care sã se poatã cugeta în acest peisaj nou si oarecum steril al secolului XXI. E vorba doar despre putere; despre echilibrul puterii, mai exact. In timp ce limbajul folosit la întâlnirile la nivel înalt din Asia rãmâne unul soft, desfãsurarea de nave de rãzboi în mãrile aflate în disputã rãmâne una hard. Angajãrile militare terestre presupun ocuparea unor zone cu populatie civilã, iar acest lucru conduce adeseori la violãri ale drepturilor omului, drept care politica externã devine o ramurã a studiilor despre Holocaust. Dar utilizarea fortei navale este o problemã strict militarã. Dacã nu se bombardeazã tãrmuri, atunci mortii sunt, de regulã, numai în uniforme militare, drept care nu existã victime per se. In prima parte a secolului XXI, Marea Chinei de Sud va continua sã se afle în miezul geopoliticii, reamintind de Europa Centralã din secolul XX. Dar, spre deosebire de Europa Centralã, ea nu va stârni pasiunile intelectualilor sau ale jurnalistilor.
Separarea geopoliticii de chestiunile care tin de drepturile omului, îmbinate în Europa secolului XX, plus gradul de abstractizare care înconjoarã domeniul naval în orice situatie vor contribui la a face din Marea Chinei de Sud un tãrâm al analistilor politici si al celor din domeniul apãrãrii, mai degrabã decât al elitelor intelectuale si jurnalistice. Realismul va triumfa, prin urmare, fiindcã el este în mod constient amoral si concentrat pe interese, mai degrabã decât pe valori. Iatã cum va ajunge Marea Chinei de Sud sã simbolizeze o dilemã umanistã."
"Un oficial de rang înalt al unui stat de coastã la Marea Chinei de Sud mi-a spus de-a dreptul, fãrã menajamente, într-o discutie neoficialã pe care am purtat-o cu el în 2011: "Chinezii nu oferã niciodatã justificãri pentru pretentiile cu care vin. Au o mentalitate ca de Regat de Mijloc si nici nu vor s-audã cã asemenea chestiuni ar putea fi rezolvate la tribunal. China [...] nu ne recunoaste dreptul de a avea propriul nostru platou continental. [...]" Acelasi oficial mai spunea despre China cã se poartã la fel de dur cu o tarã ca Filipinele cum se poartã cu Vietnamul, fiindcã acesta din urmã este angrenat, din punct de vedere istoric si geografic, într-o competitie acerbã cu China, pe când Filipinele nu sunt altceva decât un stat slab, care poate fi intimidat. "[...] China nu face altceva decât sã astepte sã devinã si mai puternicã. Din punct de vedere economic, toate aceste tãri vor ajunge sã fie dominate de China" -sublinia oficialul respectiv-, cu exceptia, bineînteles, a cazului în care însãsi economia chinezã ar da gres."
"Exceptie fãcând Rãzboiul Rece, în Marea Chinei de Sud se prevede o formã de conflict cu totul diferitã fatã de cele cu care ne-am obisnuit, de la Primul Rãzboi Mondial pânã la rãzboaiele din Irak si Siria. De la începutul secolului XX, cu totii am fost traumatizati de angajãri terestre masive si conventionale, pe de-o parte, si de rãzboaie mai mici, neregulate, murdare, pe de altã parte. De vreme ce ambele situatii au produs pierderi de vieti omenesti civile colosale, rãzboiul [...] a devenit subiectul de discutie al umanistilor la fel de mult cum era si al generalilor. In viitor însã, este foarte posibil sã vedem o formã de conflict mai purã (în Asia de Est, cel putin), limitatã la domeniul naval, despre care gazetele intelectuale, formulatoare de opinie, vor avea prea putin de rumegat -cum ar fi lupta dintre Statele Unite si Uniunea Sovieticã, dar fãrã perspectiva unui rãzboi terestru. Acesta este un scenadiu pozitiv. Pentru cã starea de conflict nu poate fi eliminatã din conditia umanã. O tezã expusã de Machiavelli [...] este aceea cã strea de conflict, dacã este controlatã corespunzãtor, este mai susceptibilã sã genereze un progres uman, decât o stabilitate rigidã. O mare ticsitã de nave de rãzboi nu e de naturã sã împiedice o epocã de mare progres uman în Asia."
"Hanoiul [...] rãmâne un oras al calculelor politice nervoase; acestea sunt riscurile din ziua de astãzi ale unei puteri potentiale de nivel mediu [...], cu o linie lungã de coastã, la întretãierea cãilor maritime cele mai importante si în apropierea unor depozite energetice aflate în largul mãrii. Vietnamul este "principalul protagonist" al disputei în jurul Mãrii Chinei de Sud si-si afirmã asupra celor douã arhipelaguri, Paracel si Spratly, suveranitatea "bazatã pe o realitate istoricã datând cel putin din secolul XVII" [...] "Dacã reusesc sã înfrângã rezistenta Vietnamului, chinezii au câstigat Marea Chinei de Sud", mi-a spus un oficial american. "Malaezia stã cuminte, Bruneiul si-a rezolvat problema cu China, Indonezia nu are o politicã externã bine definitã în aceastã chestiune, Filipinele au prea putine cãrti de jucat, în ciuda unei turbulente ingenioase si a unor asertiuni incendiare, Singapore e capabil, dar nu-i destul de mare."
Altfel spus, numai de Vietnam depinde."
"David Lamb, care a fost corespondent de rãzboi în deceniul 1960 si a revenit în anii 1990, în calitate de corespondent al ziarului Los Angeles Times la Hanoi, scria: "Vietnamezii îi plãceau, pur si simplu, pe americani [...] Pierduserã trei milioane de cetãteni [unul din zece omorât sau rãnit], fuseserã potopiti cu 15 milioane de tone de munitie -de douã ori mai multã decât tot ce a fost lansat asupra Europei si Asiei în al Doilea Rãzboi Mondial -si avuseserã de suportat un rãzboi care a lãsat în urmã sapte milioane de refugiati în Vietnamul de Sud si a distrus industria si infrastructura Vietnamului de Nord. Si totusi -continua el- iatã cã trecuserã peste rãzboi într-un mod în care multi americani nu reusiserã de treacã. Spitalele lor nu erau pline de veterani cu traume post-combat si la ei nu se gãseau monumente nationale de comemorare [...] Scolarii învãtau despre rãzboi numai ca fiind o paginã scurtã în istoria de 2500 de ani a tãrii lor".
Mai mult decât atât, cinismul si exasperarea cu care multi europeni si reprezentanti ai stângii americane privesc dintotdeauna Statele Unite lipsesc în Vietnam cu desãvârsire. Punând în câteva cuvinte atitudinea generalã din tara sa, Nguyen Duc Hung, fost ambasador în Canada, mi-a spus: "La fel cum vietnamezii s-au rãspândit spre sud în decursul secolelor, pentru a se autodefini canatiune, si americanii s-au rãspândit spre vest -si asta nu pentru aurul din California, ci pentru libertate."
Cu toate acestea, în timp ce America s-a dovedit cel mult marginalã în trecutul Vietnamului, China s-a dovedit crucialã. [...] "Accentul coplesitor al istoriei oficiale vietnameze cade pe rezistentã, aproape fãrã exceptie împotriva Chinei", scrie Robert Templer [...] Teama lor de China este profundã, tocmai pentru cã Vietnamul nu are cum sã scape de îmbrãtisarea vecinului sãu gargantuesc de la nord, a cãrui populatie numãrã de cincisprezece ori mai multi locuitori. Vietnamezii stiu cã geografia dicteazã termenii relatiei dintre ei si China: pot sã câstige câte o bãtãlie, dar apoi trebuie sã dea mereu fuga la Beijing, sã-si plãteascã tributul. Este o situatie strãinã unei natiuni practic insulare, cum este cea americanã."
"Ceea ce nu înseamnã câtusi de putin cã Vietnamul s-a înstrãinat cu totul de China si s-a refugiat în bratele Statelor Unite. Vietnamul este mult prea dependent de China (si, de asemenea, interconectat cu ea), ca sã procedeze astfel. Expertul australian Carlyle Thayer afirmã cã legãturile militare dintre vietnamezi si chinezi s-au dezvoltat în paralel cu cele dintre vietnamezi si americani. In vreme ce Statele Unite sunt cea mai mare piatã de export pentru produsele vietnameze, Vietnamul importã din China mai multe bunuri decât din oricare altã tarã -bumbac, masini, îngrãsaminte, pesticide, aparaturã electronicã, piele, o multime de bunuri de consum de tot felul. Economia vietnamezã, pur si simplu, n-ar putea functiona fãrã China, chiar dacã, inundând Vietnamul cu produse ieftine, aceasta împiedicã, propriu-zis, dezvoltarea productiei locale. [...] Proximitatea Chinei si faptul cã Statele Unite se gãsesc de partea cealaltã a planetei obligã Vietnamul sã accepte o umilintã de genul distrugerii mediului înconjurãtor provocate de exploatãrile chinezesti de bauxitã din Podisul Central vietnamez luxuriant [...] "Nu putem sã ne mutãm; statistic vorbind, suntem o privincie de-a Chinei", mi-a spus Nguyan Tam Chien, fost ministru-adjunct de Externe."
"Mass-media occidentalã îsi doreste eroi pe care sã-i poatã aplauda sau ticãlosi pe care sã-i poatã demoniza. Lumea realã e diferitã. Nu existã o unitate a bunãtãtii. Un mare conducãtor poate arãta si defecte sinistre. Aceasta este lectia de învãtat de la Mahathir. El a fost cel care a pus pe hartã Malaezia dominatã de musulmani, conferindu-i acestui stat oarecum artificial conceput o identitate nationalã, mai cu seamã în interiorul lumii musulmane, si una dintre consecinte a fost aceea cã i-a pus o stavilã Occidentului. Dinamismul aparte al Malaeziei aflate sub conducerea lui a constituit o parte a povestii epice din spatele declinului relativ al Occidentului.
Stilul de conducere al lui Mahathir a demonstrat cã, asa cum se exprima savantul australian Harold Crouch, "dihotomia precisã dintre "democratie" si "autoritarism" nu pare sã fie aplicabilã". Iar acest regim în mod evident amestecat sau "ambiguu" a condus la "un grad de coerentã care a furnizat bazele unei ordini politice remarcabil de stabile", în ciuda clivajelor etnice si civilizationale din Malaezia si a tulburãrilor politice recente. Reflectând o categorie proprie numai lui, regimul lui Mahathir a devenit deopotrivã "mai represiv si mai sensibil la nevoile oamenilor, cãrora le rezolva problemele chiar în timp ce bãga pumnul în gura opozitiei. Sistemul electoral favoriza guvernul în mod brutal în dauna opozitiei, în conditiile în care alegerile erau contestate viguros si membri ai regimului aveau de purtat lupte grele, pentru a-si pãstra functiile. Mahathir a redus la jumãtate sãrãcia în timpul mandatelor sale. Dar, din cauza unor "clivaje comunitare întretãiate", care amenintau stabilitatea, evolutia unei clase de mijloc modern structurate, eliberatoare prin sine, nu a condus la o democratie deplinã. Dilema regimului a fost aceea cã noua clasã de mijloc rãmânea ferm divizatã pe criterii etnice. O datã în plus, nu exista o unitate a bunãtãtii."
"Da, existã un fel de contract social între aceste popoare si regimurile care le conduc: în schimbul ritmurilor de crestere economicã impresionante, oamenii se declarã de acord sã renunte la dorinta lor fireascã de a-si înlocui conducãtorii. Dar, dacã ritmurile de crestere se mentin la niveluri înalte -ca sã nu mai vorbim de situatia în care se prãbusesc sau mai coboarã putin, cum se întâmplã în ultima vreme-, asemenea contracte sociale nu au cum sã nu devinã caduce. Pentru cã, pe mãsurã ce oamenii ajung la nivelul de trai al clasei de mijloc, ei capãtã acces la cultura si tendintele globale, ceea ce le trezeste dorinta ca libertãtile lor politice sã meargã mânã-n mânã cu cele personale. Iatã de ce capitalismul autoritar poate fi doar o fazã, si nu o solutie viabilã alternativã la democratia occidentalã. De vreme ce Singapore este o ciudãtenie, va trebui sã asteptãm ca rata de crestere a PIB-ului Chinei sã scadã timp de mai multi ani consecutiv sau, dacã nu, sã se mentinã la nivelul la care se aflã în prezent, pânã când suficient de multi chinezi vor cãpãta acces la cultura globalã: numai atunci vom putea formula rãspunsuri la întrebarea dacã democratia reprezintã sau nu supremul triumf al ratiunii în politicã."
