Piatra Craiului

Munţii Piatra Craiului sunt deosebit de frumoși. Meritã încercaţi. Noi ne-am cazat la Cabana Curmãtura și ne-a plãcut extraordinar de mult.

Torgny Lindgren - Caltaboșul

"Caltaboșul" este o carte bizarã, la fel cum sunt, de altfel, și suedezii în carne și oase. Cel însãrcinat cu relatarea naraţiunii este un bãtrân de 107 de ani, închis într-un azil, marcat de scandalul cu editorul lui care îl acuzase cã articolele scrise timp de vreo 50 de ani pentru un ziar naţional erau rodul propriei imaginaţii. Acum este timpul rãzbunãrii așa cã, dupã ce aflã de moartea editorului, bãtrânul, învigorat, reia în mod sârguincios relatarea știrilor întreruptã în acel mod nefericit de excesul de zel și pasiunea pentru o chestie deplasatã numitã adevãr de un editor nesãrat. Aceastã problemã a realitãţii scrisului este pãstratã de-a lungul întrgului roman.

"Poţi crede, zise el, cã scrisul este un mod ușor de trecere a timpului, mã vezi stând la pupitru și socotești poate cã în felul acesta nu fac decât sã-mi treacã ziua, nu înţelegi cã de fapt mã strãduiesc pânã la limitã, cã îmi folosesc întreaga putere, pe mãsurã ce forţele mele cresc: pe de o parte, mã mișc în interiorul corpului înapoi, în timp, pe de alta, timpul mã silește sã scriu înainte, și, când ziua s-a sfârșit, nu mai am vlagã decât pentru rugãciune și somn"

Astfel, suntem introduși în povestea a doi nou veniţi într-o comunitate suedezã departe de lume, Avabäck, în anii 50. Unul este profesorul Lars Högström care vine sã îl înlocuiascã pe cel de dinainte, mort de pe urma tuberculozei. De altfel, întreaga regiune se aflã sub blestemul acestei afecţiuni care îi decimeazã pe oameni în mod constant. Dupã descrierea foarte evocatoare dintr-un fragment, femeile se obișnuiserã sã mulgã vacile în ritmul tusei animalelor bolnave. Profesorașul nostru cel viteaz crede însã cã este imun la TBC dupã ce scãpase de aceastã boalã în urma unei șederi îndelungate într-un sanatoriu de specialitate (se gândește careva la Hans Castorp, nu cred... J ). Cealaltã apariţie, Robert Maser, este un om cu un trecut întunecat, de care cautã sã scape cu disperare: criminalul de rãzboi, nazistul Martin Bormann. Maser ajunge în Suedia deghizat în vãnzãtor de materiale textile. Si el are pretenţia de imunitate, din câte am înţeles eu datoritã trecutului sãu „inexistent” (nu aș putea spune cã am prins foarte bine explicaţia aceasta).
Pe cei doi îi unește o pasiune comunã: deliciul caltaboșului. E bine cã în cultura românã avem un echivalent acceptabil a acestei delicatese scandinave. Doar cã originalul suedez este niţel mai scârbos faţã de omologul românesc (deși cred cã la noi se apropie mai curând de tobã, decât de caltaboș, dar acesta din urmã a avut câștig de cauzã în bãtãlia pentru titlu datoritã sonoritãţii mai pregnante și din dorinţa de a evita echivocul). Dupã cum ziceam, varianta suedezã a amestecului fiert de organe de diverse animale alãturi de bucãţi de cãpãţâni dezosate (în cazul de faţã inclusiv de reni) conţine și hering fermentat, rãșini de conifere și alte bazaconii. In concluzie ceva destinat oamenilor cu stomac puternic, dar absolut delicios (mai ales atât timp cât nu știi din ce e fãcut).
Prin urmare, cei doi eroi ai noștri, obsedaţi de aceastã descoperire culinarã, se hotãrãsc sã se îmbarce pe o motocicletã în diverse expediţii suedeze în cãutarea celui mai bun caltaboș, caltaboșul perfect. Si, bineînţeles, îl descoperã în final, dar cu unele consecinţe neprevãzute (voi pãstra acest secret ca sã nu vã stric plãcerea lecturãrii cãrţii de faţã). Oricum, veţi vedea la sfârșit cã imaginea caltaboșului este un fel de metaforã pentru viaţa însãși (și e clar cã Lindgren are mare dreptate aici).

"E vorba de ceva despãrţit care nu se mai lasã unit, putea sã spunã unul dintre ei. Fibre, și pieliţe, și ţesuturi care și-au gãsit forma finalã.
Si care în același timp, spunea celãlalt, sunt lipsite de formã. Care sunt terci, sau mâzgã, indiferent dacã se manifestã în formã solidã sau lichidã. Care niciodatã nu mai pot deveni ceea ce au fost.
Si în unele cazuri, continua primul, sunt așa de gustoase și ademenitoare, cã nu te mai poţi sãtura niciodatã. Ti se pare cã ghicești începutul a ceva nou, pe care nu l-ai mai trãit niciodatã.
Exact, spunea celãlalt. La caltaboș, totul este posibil. Sunt în afara societãţii ordonate și cultivate. Dacã viaţa ţi-a fost goalã și lipsitã de sens și întâlnești caltaboșul, atunci îţi spui în sinea ta: dincolo de toate, existã un temei și un sâmbure sau un punct central în ceea ce este de nemãsurat și fãrã graniţe, omul nu trebuie niciodatã sã se dea bãtut.
 Totodatã, completa cel dintâi, trebuie sã recunoști cã niciodatã nu ajunge într-o stare de neschimbat sau într-o formã fixã. Este incontrolabil și imprevizibil și pare sã arate totdeauna interes pentru ceva cu totul nou."

Romanul e construit, la rândul lui, tot pe modelul caltaboșului. Ce naiba nu gãsești în aceastã carte?! Teorii despre muzicã, despre scris, relatãri de fapte diverse încadrate în chenar separat de textul principal, oameni simpli cu vorba lor frustrã și tot felul de povești din folclor și mai câte altele. Deja, ce mai conteazã dacã e realitate sau ficţiune, povestire sau jurnalism, atât timp cât întregul este deosebit de gustos?
Per total, cartea este una amuzantã, chiar dacã nu te face sã râzi foarte mult (poate vreun hohot pe ici pe colo, dar nimic semnificativ). Presupun cã e un umor tipic suedez. Asta nu înseamnã cã este o carte ușoarã. Mi-am bãtut puţin capul cu tot felul de referinţe tipic suedeze (în afarã de Selma Lagerlöf, reperele mele culturale din zonã sunt mai curând fragile), dar m-am scos onorabil zic eu. Insã, în substraturile romanului sunt ascunse unele cugetãri metafizice, unele tentacule fantastice care te fac sã te simţi ca și cum ai citi un basm pentru adulţi. Ca și poveștile pentru copii, romanul acesta îţi dezvãluie unele aspecte dramatice ale lumii cu care trebuie sã te confrunţi, dar cumva transfigurate, atenuate pentru a nu te traumatiza, ci pentru a-ţi insinua unele cunoștinţe și a-ţi transmite unele adevãruri dure într-un mod subliminal, subconștient.

"Cãrţile nu trebuie neapãrat sã se tipãreascã, zise Lars Högström. Lucrul principal e sã fie scrise"

Cãtãlin Dorian Florescu –„Maseurul orb”

Iniţial, romanul pare sã fie despre sentimentul de dor, despre cãutarea unui loc „acasã” a unui bãrbat forţat în exil de cãtre pãrinţii lui în crunta perioadã comunistã când, pentru el, era prea devreme ca sã-și dea seama de justeţea acestei decizii. Aceastã fugã precoce l-a lãsat cu o serie de nostalgii, de visuri întrerupte brusc (chiar dacã ele s-ar fi transformat în coșmaruri, cel mai probabil, însã lucrul acesta nu este relevant pentru cineva rãmas cu greutatea speranţelor adolescentine), pe care vrea sã și le aline acum, la maturitate. Astfel Teodor se întoarce în România, cu un tatã decedat într-un accident și o mamã care se stinge treptat, fizic și mental, sub povara unei forme de Alzheimer, în cãutarea dragostei din tinereţea de acum 20 de ani, zglobia Valeria.
Intr-un Audi atrãgãtor, cu aerele lui de om de afaceri, candidul Teodor dã cu dinţii de o realitate durã încã de la intrarea în ţarã, dupã asistarea la un accident mortal, dupã contactul cu mai mulţi autostopiști învãluiţi în miros de usturoi, dupã ce refuzã de mai multe ori tinere care îi sunt puse la dispoziţie de propriile mame în speranţa cã vor fi luate în Italia, sau Elveţia, sau orice altã ţarã mai la vest unde nu poate decât sã fie mai bine ca aici.

"Dumnezeu le-a dat unor ţãri câmpii secetoase ca sã înveţe cum sã se poarte pe arșiţã”, spusese Mihai. „Altora le-a dat munţi ca sã suporte frigul, iar altele au primit marea ca sã se descurce cu furtunile. Asteia i-a dat de toate, dar fiindcã trebuia sã ia ceva în schimb, i-a luat norocul."
"In ţara asta nu puteai sã te bazezi pe timp. El fãcea salturi. El le rãpea oamenilor trupul și li-l deforma dupã placul lui. Apoi își încetinea trecerea pânã ce ajungeai sã crezi cã ai nimerit în afara timpului. Deveneai un bãtrân etern, dar nu îmbãtrâneai cum trebuie și, mai ales, îmbãtrâneai prea repede. De aceea se refugiau femeile tinere pe genunchi italieni. Ca sã nu schimbe prea curând tinereţea pe-o bãtrâneţe timpurie."

Dupã ce acest început ne face sã credem într-un alt roman despre degradarea post-1989 a ţãrii noastre, suntem busculaţi într-un cu totul alt registru. De altfel, rãsturnãrile de situaţie, deși uneori cam forţate, sunt un deliciu în aceastã carte. Teodor rãmâne naratorul care trece prin miracolul descoperirii lui Ion Palatinus, un maseur orb încã din adolescenţã, dar care are o pasiune bizarã: cãrţile.
"Mã înţepenisem la capãtul tuturor șoselelor, în faţa unui munte care nu se deschidea pentru mașini Audi și, cu bagajele pe braţ, mergeam în urma unui orb care cita din Hugo."

Ademenit de Palatinus, Teodor ajunge în staţiunea Moneasa, unde trebuie sã rezolve misterul fascinaţiei pe care maseurul orb o exercitã asupra celorlalţi. Dupã biblioteca impresionantã pe care acesta o deţine, urmeazã o altã descoperire intrigantã: maseurul are o a doua bibliotecã, oglindã a celei fizice la care nu mai are acces –înregistrãrile lecturilor a sute de oameni. Astfel, romanul devine o pledoarie pentru literaturã, pentru cãrţi, pentru citit, într-un registru oarecum paradoxal.

"Erau acolo cãrţi groase, despre care știai imediat cã erau clasici ruși sau francezi, cãrţi ale unor autori care fuseserã plãtiţi dupã numãrul de rânduri scrise și își umflaserã poveștile sau cãrţi subţiri, mai ales volume de poezii. Greutatea poeziilor nu era mãsurabilã, unele erau atât de ușoare, încât ai fi dorit sã le ancorezi, ca sã nu-și ia zborul. Erau cãrţi bine legate, care pãreau sã fie trainice și pe care doreai sã le cumperi imediat fiindcã primeai ceva în schimbul banilor, și altele care semãnau cu niște caiete de școalã, fiindcã editura nu putea sã-și permitã mai mult decât o copertã mizerã pentru cele scrise. Unele s-ar fi preschimbat în pulbere dacã le-ai fi atins."
"Ion avea pe benzi zgomotul strãzilor din Cluj, Arad sau Timișoara, din Iași sau din București. Avea pe casete voci de copii care cereau jucãrii și de soţi care întrebau ce era de mâncare. Pisici, câini și o mulţime de gãini și cocoși. Cãpãta lecturi din John Irving însoţite de gâgâieli sau din Thomas Mann cu cântece de cocoș. Când mama Lolitei alerga pe stradã și era cãlcatã de mașinã, în fundal îl auzeai pe soţul cititoarei venind acasã. Când Mr. Humbert și Lolita au plecat în cãlãtorie ca un cuplu de îndrãgostiţi, soţul își îmbrãţișa nevasta. Când Humbert și-a împușcat rivalul, soţul sforãia alãturi.
Erau parcuri cu mame care își duceau copiii la plimbare. Uneori, de emoţie cã își vedeau iubiţii, unele femei uitau sã opreascã aparatul și atunci auzeam printre rânduri șoapte de iubire "

Cititorii subjugaţi carismei lui Ion sunt dintre cei mai diverși. Amuzant este primarul care primește numai lecturi grele, de filosofi complicaţi, care condamnã și scot în evidenţã micimea existenţei lui îngropate în interese financiare și materiale, iar revelatoare este Elena, o simplã ţãrancã, dar electrizantã în lecturile ei din Dostoievski și Tolstoi.
"Ii fusese greu sã gãseascã oameni care sã ia cãrţi acasã. Le era fricã sã nu ia și durerea o datã cu ele. Unii ziceau cã simţeau dureri la citit. Mulţi nici nu mai voiau sã audã de maseur de-ndatã ce încheiau tratamentul, de aceea îi obișnuia cu cititul cât erau acolo. Mi-a zis cã nu trebuia sã mã las impresionat de scâncete, cã cei puternici n-aveau nici o putere, dar cã acasã la ei redeveneau aceiași ticãloși. Aici își îngãduiau o pauzã, la fel ca directorul. El trãia într-un lux de prost-gust și lipsit de frumuseţe"

Ion are și un grup de discipoli, Dan, Marius şi Sorin, la care se adaugã acum Teodor. Discuţiile dintre ei, de multe ori în contradictoriu, despre diverse teme din cãrţi, nu sunt tocmai interesante, ba chiar uneori dau dovadã de o neașteptatã banalitate pentru un roman de altfel foarte captivant, dar sã trecem peste, pentru cã ele nu altereazã semnificativ plãcerea lecturii.

Deși Palatinus apare ca un reacţionar înrãit, opunându-se schimbãrilor și progresului, nu ezitã ca la sfârșit sã iasã din cãrţile lui pentru a împrumuta povestea lui Teodor, în timp ce acesta se mutã în locul orbului pentru a ţine în viaţã aceastã lume fictivã, dar de o realitate net superioarã celei de care fugise iniţial.

Romanul se desfãșoarã într-un ritm pasionant pentru cei cãrora le plac poveștile, și eu sunt una dintre aceștia. Pentru mine, „Maseurul orb” este una dintre cele mai bune cãrţi românești contemporane.
Mi-a plãcut foarte mult modul în care sunt exploatate detaliile. Preferatul meu este destinul costumului englezesc de cea mai bunã calitate și croit special pe mãsura lui Teodor pe care acesta îl poartã la întoarcerea în ţarã.

"Ascultam ecoul din niște sãli mari, înalte și Ion știa cã profesorul se ferea sã se întoarcã prea devreme în locuinţa lui goalã. Rãmânea la universitate cât putea de mult și își fãcea de lucru cu aparatul de înregistrat și cartea, într-un amfiteatru, pânã când oboseala nu-i mai dãdea pace și era nevoit sã se ducã acasã. Soţia lui murise cu ani în urmã. Când Ion îl întâlnise pentru prima oarã, omul acela nu mai gãsea nici un motiv sã trãiascã. Acum avea cãrţile și Ion se îngrijea sã nu i se mai termine niciodatã"

Mohammed Hanif –Explozia întârziatã a fructelor de mango

 Recent am hotãrât sã-mi fac și eu o listã (idee împrumutatã de pe alt blog) cu cel puţin o carte cititã din toate ţãrile. Așa am ajuns la Pakistan și l-am gãsit la promoţie de 7 lei în Real pe Mohammed Hanif. Ce-mi place mie cel mai mult la lista aceasta e cã te ajutã sã faci niște descoperiri literare uimitoare. Cum a fost pentru mine Hanif.

Oarecum în stilul sarcastic privind birocraţia militarã din „Catch-22”, romanul „Explozia întârziatã a fructelor de mango” este o satirã parţial militarã pe marginea împrejurãrilor haotice, și încã nelãmurite, în care s-a petrecut prãbușirea în Pakistan a avionului care l-a ucis pe președintele Mohammed Zia ul-Haq în 1988, oferind o perspectivã serios de ironicã asupra începuturilor dominaţiei islamiste din zonã. Povestea este relatatã alternativ din perspectiva personajului principal, Ali Shigri, și din cea a unui autor omniscient.

"Acești comandanţi care nu au nici un escadron de comandat sunt, în general, motiv de tristeţe. Propria lor lipsã de calitãţi de conducãtor este cea care îi oprește la jumãtatea carierei, lãsându-i fãrã nici o direcţie și obligându-i sã treacã de la o unitate de instrucţie la alta, în permanenţã adjuncţi ai unui comandant sau ai altuia. Centurile îi dau de gol, slãbite și lãsate în jos, copleșite sub greutatea burdihanelor. [...] Planurile lor utopice legate de câte un masterat la seral și câte o viaţã nouã se strãduiesc din greu sã ţinã pasul cu avansãrile ratate și perspectivele de pensionare."

Ali Shigri este un pilot foarte hotãrât care vrea sã rãzbune asasinarea propriului tatã. Pe plan personal, este dezvoltatã relaţia homosexualã (definitã astfel doar prin aluzii fine) dintre Shigri și Obaid, prietenul lui din armatã.

"Obaid a devenit foarte pios timp de câteva zile, ba chiar mi-a adus de la bibliotecã o carte intitulatã Sãnãtate, avuţie și înţelepciune prin rugãciune. A început sã-și petreacã din ce în ce mai mult din timpul sãu liber în moschee. Pioșenia lui s-a terminat, însã, în ziua în care un cadet de serviciu l-a prins fãcând yoga între rugãciuni. [...] A fost lãsat în pace doar dupã ce eu l-am ameninţat pe acel cadet de serviciu cã nu-l mai invitãm niciodatã la nopţile noastre de vizionãri de casete video."

Fragmentul care mi-a atras atenţia este cel de la final când ambii sunt eliberaţi din închisoare (bineînţeles cã fusese descoperit complotul lor împotriva președintelui) dupã ce, sub torturã, fiecare îl desconspirase pe celãlalt. Se întorc la casa din copilãrie a lui Shigri unde este o livadã de copaci de mango. Iar prietenia lor rezistã pentru cã ambii își dau seama cã trãdarea din închisoare nu poate fi consideratã ca atare în acele condiţii extreme. Nu se acuzã unul pe celãlalt pentru a fi cedat sub torturã ci înţeleg și acceptã faptul cã nimeni nu poate rezista la așa ceva. Legãtura dintre ei este suficient de puternicã pentru a realiza cã pot avea încredere unul în celãlalt, dar cã existã un domeniu dincolo de limitele umanului unde nimeni nu se poate pãstra om. Iar acel domeniu nu conteazã întrucât ei nu mai sunt ei înșiși acolo, sunt anulaţi de durere și dezumanizare. Si nimic din ce se întâmplã dincolo de puterile de anduranţã a unui om nu este relevant pentru el ca persoanã.

"-Inchisoarea te-a fãcut cinic, Micuţule O. Suntem cu toţii o singurã mare familie.
-Da, a zis el, cãscând și acoperindu-și faţa cu o carte. Familie mare. Casã mare. Beciuri simpatice."

Interesantã este și descrierea generalului Zia, cu inteligenţa sa limitatã, dar cu o parania foarte bine dezvoltatã, izolat în propriul palat și dependent în totalitate de interpretãrile și prezicerile Coranului. Se amintește și de întâlnirea lui cu Ceaușescu într-o atmosferã burlescã, foarte familiarã pentru cititorul român. De altfel, realitãţile pakistaneze de la sfârșitul anilor '80 se aseamãnã uimitor de mult cu situaţia din România: filmele interzise circulã sub forma casetelor video piratate, sticluţele de colonie contrafãcutã sunt la mare preţ, blugii Levis și ochelarii de soare ca în Top Gun sunt epitoma statutului de persoanã cool etc. Cu singura diferenţã cã acolo era o dictaturã religioasã, pe când aici o dictaturã comunistã.

Deși subiectul este unul sumbru, Hanif știe sã dozeze apãsarea din roman astfel încât dramatismul cãrţii sã fie mai digerabil prin umor și detașarea relativã de realitate. Chiar dacã este situat istoric și geografic într-un context foarte precis, personajele și întâplãrile au o încãrcare de irealitate, de magie, de caricaturã care le face mai ușor de acceptat și de reflectat asupra lor fãrã un impact emoţional atât de puternic încât sã blocheze analiza raţionalã. Hanif nu abuzeazã niciodatã de ancorarea cãrţii în realitate pentru a nu închide cititorul într-o reacţie visceralã de oripilare faţã de gravitatea situaţiei luatã obiectiv. El vrea sã pãstreze flexibilitatea și detașarea necesare punerii de întrebãri, formulãrii de critici, apariţiei hazului de necaz.

Pe lângã „Catch-22”, cartea se mai înrudește literar și cu romanele lui Philip Roth, cu realismul magic al lui Rushdie, cu teatrul absurdului, dar reușește sã fie mai mult decât aceste rãdãcini. Este o experienţã literarã unicã și captivantã. Ipotezele privind explicaţia asasinatului președintelui sunt menţinute plauzibile pânã la rezolvarea de la sfârșitul cãrţii. Cea mai mare parte a romanului constã însã într-o desfãșurare savuroasã a prostiei, violenţei, absurditãţii și ipocriziei dintr-un sistem militarizat și religios. Satira politicã este unul din punctele forte ale cãrţii.