Oarecum în stilul sarcastic privind birocraţia militarã din „Catch-22”, romanul „Explozia întârziatã a fructelor de mango” este o satirã parţial militarã pe marginea împrejurãrilor haotice, și încã nelãmurite, în care s-a petrecut prãbușirea în Pakistan a avionului care l-a ucis pe președintele Mohammed Zia ul-Haq în 1988, oferind o perspectivã serios de ironicã asupra începuturilor dominaţiei islamiste din zonã. Povestea este relatatã alternativ din perspectiva personajului principal, Ali Shigri, și din cea a unui autor omniscient.
"Acești comandanţi care nu au nici un escadron de comandat sunt, în general, motiv de tristeţe. Propria lor lipsã de calitãţi de conducãtor este cea care îi oprește la jumãtatea carierei, lãsându-i fãrã nici o direcţie și obligându-i sã treacã de la o unitate de instrucţie la alta, în permanenţã adjuncţi ai unui comandant sau ai altuia. Centurile îi dau de gol, slãbite și lãsate în jos, copleșite sub greutatea burdihanelor. [...] Planurile lor utopice legate de câte un masterat la seral și câte o viaţã nouã se strãduiesc din greu sã ţinã pasul cu avansãrile ratate și perspectivele de pensionare."
Ali Shigri este un pilot foarte hotãrât care vrea sã rãzbune asasinarea propriului tatã. Pe plan personal, este dezvoltatã relaţia homosexualã (definitã astfel doar prin aluzii fine) dintre Shigri și Obaid, prietenul lui din armatã.
"Obaid a devenit foarte pios timp de câteva zile, ba chiar mi-a adus de la bibliotecã o carte intitulatã Sãnãtate, avuţie și înţelepciune prin rugãciune. A început sã-și petreacã din ce în ce mai mult din timpul sãu liber în moschee. Pioșenia lui s-a terminat, însã, în ziua în care un cadet de serviciu l-a prins fãcând yoga între rugãciuni. [...] A fost lãsat în pace doar dupã ce eu l-am ameninţat pe acel cadet de serviciu cã nu-l mai invitãm niciodatã la nopţile noastre de vizionãri de casete video."
Fragmentul care mi-a atras atenţia este cel de la final când ambii sunt eliberaţi din închisoare (bineînţeles cã fusese descoperit complotul lor împotriva președintelui) dupã ce, sub torturã, fiecare îl desconspirase pe celãlalt. Se întorc la casa din copilãrie a lui Shigri unde este o livadã de copaci de mango. Iar prietenia lor rezistã pentru cã ambii își dau seama cã trãdarea din închisoare nu poate fi consideratã ca atare în acele condiţii extreme. Nu se acuzã unul pe celãlalt pentru a fi cedat sub torturã ci înţeleg și acceptã faptul cã nimeni nu poate rezista la așa ceva. Legãtura dintre ei este suficient de puternicã pentru a realiza cã pot avea încredere unul în celãlalt, dar cã existã un domeniu dincolo de limitele umanului unde nimeni nu se poate pãstra om. Iar acel domeniu nu conteazã întrucât ei nu mai sunt ei înșiși acolo, sunt anulaţi de durere și dezumanizare. Si nimic din ce se întâmplã dincolo de puterile de anduranţã a unui om nu este relevant pentru el ca persoanã.
"-Inchisoarea te-a fãcut cinic, Micuţule O. Suntem cu toţii o singurã mare familie.
-Da, a zis el, cãscând și acoperindu-și faţa cu o carte. Familie mare. Casã mare. Beciuri simpatice."
Interesantã este și descrierea generalului Zia, cu inteligenţa sa limitatã, dar cu o parania foarte bine dezvoltatã, izolat în propriul palat și dependent în totalitate de interpretãrile și prezicerile Coranului. Se amintește și de întâlnirea lui cu Ceaușescu într-o atmosferã burlescã, foarte familiarã pentru cititorul român. De altfel, realitãţile pakistaneze de la sfârșitul anilor '80 se aseamãnã uimitor de mult cu situaţia din România: filmele interzise circulã sub forma casetelor video piratate, sticluţele de colonie contrafãcutã sunt la mare preţ, blugii Levis și ochelarii de soare ca în Top Gun sunt epitoma statutului de persoanã cool etc. Cu singura diferenţã cã acolo era o dictaturã religioasã, pe când aici o dictaturã comunistã.
Deși subiectul este unul sumbru, Hanif știe sã dozeze apãsarea din roman astfel încât dramatismul cãrţii sã fie mai digerabil prin umor și detașarea relativã de realitate. Chiar dacã este situat istoric și geografic într-un context foarte precis, personajele și întâplãrile au o încãrcare de irealitate, de magie, de caricaturã care le face mai ușor de acceptat și de reflectat asupra lor fãrã un impact emoţional atât de puternic încât sã blocheze analiza raţionalã. Hanif nu abuzeazã niciodatã de ancorarea cãrţii în realitate pentru a nu închide cititorul într-o reacţie visceralã de oripilare faţã de gravitatea situaţiei luatã obiectiv. El vrea sã pãstreze flexibilitatea și detașarea necesare punerii de întrebãri, formulãrii de critici, apariţiei hazului de necaz.
Pe lângã „Catch-22”, cartea se mai înrudește literar și cu romanele lui Philip Roth, cu realismul magic al lui Rushdie, cu teatrul absurdului, dar reușește sã fie mai mult decât aceste rãdãcini. Este o experienţã literarã unicã și captivantã. Ipotezele privind explicaţia asasinatului președintelui sunt menţinute plauzibile pânã la rezolvarea de la sfârșitul cãrţii. Cea mai mare parte a romanului constã însã într-o desfãșurare savuroasã a prostiei, violenţei, absurditãţii și ipocriziei dintr-un sistem militarizat și religios. Satira politicã este unul din punctele forte ale cãrţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu