Cãtãlin Dorian Florescu –„Maseurul orb”

Iniţial, romanul pare sã fie despre sentimentul de dor, despre cãutarea unui loc „acasã” a unui bãrbat forţat în exil de cãtre pãrinţii lui în crunta perioadã comunistã când, pentru el, era prea devreme ca sã-și dea seama de justeţea acestei decizii. Aceastã fugã precoce l-a lãsat cu o serie de nostalgii, de visuri întrerupte brusc (chiar dacã ele s-ar fi transformat în coșmaruri, cel mai probabil, însã lucrul acesta nu este relevant pentru cineva rãmas cu greutatea speranţelor adolescentine), pe care vrea sã și le aline acum, la maturitate. Astfel Teodor se întoarce în România, cu un tatã decedat într-un accident și o mamã care se stinge treptat, fizic și mental, sub povara unei forme de Alzheimer, în cãutarea dragostei din tinereţea de acum 20 de ani, zglobia Valeria.
Intr-un Audi atrãgãtor, cu aerele lui de om de afaceri, candidul Teodor dã cu dinţii de o realitate durã încã de la intrarea în ţarã, dupã asistarea la un accident mortal, dupã contactul cu mai mulţi autostopiști învãluiţi în miros de usturoi, dupã ce refuzã de mai multe ori tinere care îi sunt puse la dispoziţie de propriile mame în speranţa cã vor fi luate în Italia, sau Elveţia, sau orice altã ţarã mai la vest unde nu poate decât sã fie mai bine ca aici.

"Dumnezeu le-a dat unor ţãri câmpii secetoase ca sã înveţe cum sã se poarte pe arșiţã”, spusese Mihai. „Altora le-a dat munţi ca sã suporte frigul, iar altele au primit marea ca sã se descurce cu furtunile. Asteia i-a dat de toate, dar fiindcã trebuia sã ia ceva în schimb, i-a luat norocul."
"In ţara asta nu puteai sã te bazezi pe timp. El fãcea salturi. El le rãpea oamenilor trupul și li-l deforma dupã placul lui. Apoi își încetinea trecerea pânã ce ajungeai sã crezi cã ai nimerit în afara timpului. Deveneai un bãtrân etern, dar nu îmbãtrâneai cum trebuie și, mai ales, îmbãtrâneai prea repede. De aceea se refugiau femeile tinere pe genunchi italieni. Ca sã nu schimbe prea curând tinereţea pe-o bãtrâneţe timpurie."

Dupã ce acest început ne face sã credem într-un alt roman despre degradarea post-1989 a ţãrii noastre, suntem busculaţi într-un cu totul alt registru. De altfel, rãsturnãrile de situaţie, deși uneori cam forţate, sunt un deliciu în aceastã carte. Teodor rãmâne naratorul care trece prin miracolul descoperirii lui Ion Palatinus, un maseur orb încã din adolescenţã, dar care are o pasiune bizarã: cãrţile.
"Mã înţepenisem la capãtul tuturor șoselelor, în faţa unui munte care nu se deschidea pentru mașini Audi și, cu bagajele pe braţ, mergeam în urma unui orb care cita din Hugo."

Ademenit de Palatinus, Teodor ajunge în staţiunea Moneasa, unde trebuie sã rezolve misterul fascinaţiei pe care maseurul orb o exercitã asupra celorlalţi. Dupã biblioteca impresionantã pe care acesta o deţine, urmeazã o altã descoperire intrigantã: maseurul are o a doua bibliotecã, oglindã a celei fizice la care nu mai are acces –înregistrãrile lecturilor a sute de oameni. Astfel, romanul devine o pledoarie pentru literaturã, pentru cãrţi, pentru citit, într-un registru oarecum paradoxal.

"Erau acolo cãrţi groase, despre care știai imediat cã erau clasici ruși sau francezi, cãrţi ale unor autori care fuseserã plãtiţi dupã numãrul de rânduri scrise și își umflaserã poveștile sau cãrţi subţiri, mai ales volume de poezii. Greutatea poeziilor nu era mãsurabilã, unele erau atât de ușoare, încât ai fi dorit sã le ancorezi, ca sã nu-și ia zborul. Erau cãrţi bine legate, care pãreau sã fie trainice și pe care doreai sã le cumperi imediat fiindcã primeai ceva în schimbul banilor, și altele care semãnau cu niște caiete de școalã, fiindcã editura nu putea sã-și permitã mai mult decât o copertã mizerã pentru cele scrise. Unele s-ar fi preschimbat în pulbere dacã le-ai fi atins."
"Ion avea pe benzi zgomotul strãzilor din Cluj, Arad sau Timișoara, din Iași sau din București. Avea pe casete voci de copii care cereau jucãrii și de soţi care întrebau ce era de mâncare. Pisici, câini și o mulţime de gãini și cocoși. Cãpãta lecturi din John Irving însoţite de gâgâieli sau din Thomas Mann cu cântece de cocoș. Când mama Lolitei alerga pe stradã și era cãlcatã de mașinã, în fundal îl auzeai pe soţul cititoarei venind acasã. Când Mr. Humbert și Lolita au plecat în cãlãtorie ca un cuplu de îndrãgostiţi, soţul își îmbrãţișa nevasta. Când Humbert și-a împușcat rivalul, soţul sforãia alãturi.
Erau parcuri cu mame care își duceau copiii la plimbare. Uneori, de emoţie cã își vedeau iubiţii, unele femei uitau sã opreascã aparatul și atunci auzeam printre rânduri șoapte de iubire "

Cititorii subjugaţi carismei lui Ion sunt dintre cei mai diverși. Amuzant este primarul care primește numai lecturi grele, de filosofi complicaţi, care condamnã și scot în evidenţã micimea existenţei lui îngropate în interese financiare și materiale, iar revelatoare este Elena, o simplã ţãrancã, dar electrizantã în lecturile ei din Dostoievski și Tolstoi.
"Ii fusese greu sã gãseascã oameni care sã ia cãrţi acasã. Le era fricã sã nu ia și durerea o datã cu ele. Unii ziceau cã simţeau dureri la citit. Mulţi nici nu mai voiau sã audã de maseur de-ndatã ce încheiau tratamentul, de aceea îi obișnuia cu cititul cât erau acolo. Mi-a zis cã nu trebuia sã mã las impresionat de scâncete, cã cei puternici n-aveau nici o putere, dar cã acasã la ei redeveneau aceiași ticãloși. Aici își îngãduiau o pauzã, la fel ca directorul. El trãia într-un lux de prost-gust și lipsit de frumuseţe"

Ion are și un grup de discipoli, Dan, Marius şi Sorin, la care se adaugã acum Teodor. Discuţiile dintre ei, de multe ori în contradictoriu, despre diverse teme din cãrţi, nu sunt tocmai interesante, ba chiar uneori dau dovadã de o neașteptatã banalitate pentru un roman de altfel foarte captivant, dar sã trecem peste, pentru cã ele nu altereazã semnificativ plãcerea lecturii.

Deși Palatinus apare ca un reacţionar înrãit, opunându-se schimbãrilor și progresului, nu ezitã ca la sfârșit sã iasã din cãrţile lui pentru a împrumuta povestea lui Teodor, în timp ce acesta se mutã în locul orbului pentru a ţine în viaţã aceastã lume fictivã, dar de o realitate net superioarã celei de care fugise iniţial.

Romanul se desfãșoarã într-un ritm pasionant pentru cei cãrora le plac poveștile, și eu sunt una dintre aceștia. Pentru mine, „Maseurul orb” este una dintre cele mai bune cãrţi românești contemporane.
Mi-a plãcut foarte mult modul în care sunt exploatate detaliile. Preferatul meu este destinul costumului englezesc de cea mai bunã calitate și croit special pe mãsura lui Teodor pe care acesta îl poartã la întoarcerea în ţarã.

"Ascultam ecoul din niște sãli mari, înalte și Ion știa cã profesorul se ferea sã se întoarcã prea devreme în locuinţa lui goalã. Rãmânea la universitate cât putea de mult și își fãcea de lucru cu aparatul de înregistrat și cartea, într-un amfiteatru, pânã când oboseala nu-i mai dãdea pace și era nevoit sã se ducã acasã. Soţia lui murise cu ani în urmã. Când Ion îl întâlnise pentru prima oarã, omul acela nu mai gãsea nici un motiv sã trãiascã. Acum avea cãrţile și Ion se îngrijea sã nu i se mai termine niciodatã"