Mo Yan -"Sorgul rosu"

Am pus „Sorgul roşu” pe lista mea de lectură după ce, evident, Mo Yan a luat premiul Nobel pentru literatură. Romanul, care are, de fapt, forma unei colecţii de povestiri (nici nu sunt sigură dacă este clasat ca roman), este o succesiune de perindări temporare centrate pe perioada invaziei japoneze din 1945 şi ocuparea zonei Shandong pe urma filonului personal al destinului propriei familii, pornind de la tinereţea figurii dominante şi puternice a bunicii. Instituţiile care să reflecte o autoritate ce poate reglementa lucrurile dispar şi, în faţa acestui eşec cultural şi organizaţional, nu mai există nici o barieră în faţa distrugerii umane în cele mai diverse (şi pe alocuri dezgustător de inventive) moduri.

Este o poveste de trădări, invidii, violenţe (uneori extreme) şi atrocităţi care par să epuizeze toate posibilităţile naturii umane (devenită, inevitabil, inumane în acest context). Viaţa, oricum nu foarte uşoară şi plăcută, dar destul de paşnică, suficient de liniştită pentru a aborda cu umor perioadele dificile, a satului natal e răvăşită de ocupaţia japoneză. Pasajele cu câini pe care sătenii abia reuşesc să îi îndepărteze de cadavrele în putrefacţie din care animalele, pe jumătate sălbăticite, se înfruptă cu voluptate sunt unele dintre scenele cele mai dure din carte (dar nu cele mai dure, aşa că nu v-am stricat „plăcerea” lecturii).

„All’inizio era stato un posto selvaggio e desolato, coperto di rovi e canne, un paradiso per volpi e lepri. In seguito c’erano state alcune capanne di pastori; poi assassini evasi, ubriaconi e giocatori d’azzardo avevano costruito case e coltivato la terra, trasformando il luogo in un paradiso umano. Le volpi e le lepri erano migrate gettando grida di acusa contro il genere umano. Ora il vilaggio era una distesa di rovine, ciò che l’uomo aveva costruito era stato distrutto dall’uomo. In quel preciso momento il luogo era un triste paradiso di gioia e dolore edificato sulle rovine. Nel 1960 una tenebrosa carestia avvolse le terre dello Shandong, e sebbene avessi quattro anni percepii confusamente che il vilaggio di Gaomi nel nordest non era mai stato altro che un mucchio di rovine. I suoi abitati non riuscirono mai a liberare i loro cuori da tutte quelle tegole e mattoni rotti che vi si erano accumulati, forse non era neanche possibile farlo.” [da, am citit cartea în italiană pentru că la momentul respectiv era singura versiune pe care o puteai găsi pe net]

Deşi cartea, per total, este foarte brutală, te surprind unele fragmente lirice deosebite, mai ales atunci când sunt descrise câmpiile de sorg. Sorgul pare pe alocuri să devină un personaj de sine stătător. Este tăinuitorul iubirilor interzise, protectorul bandiţilor şi al revoltaţilor, sursă de hrană şi, mai ales, de alcool. Alături de imaginea bunicii, sorgul este acel element matern, feminin, natural, ca rezistenţă în faţa unei lumi dure, dominate de bărbaţi şi de acţiunile lor. Este sursa de energie pentru ţăranii din zonă, matricea în care se formează şi se confruntă ideile, pasiunile, deciziile, temperamentele personajelor.

„La nonna si alzò fluttando nell’aria e li seguì, spiegando le sue nuove ali, planando leggera. Sotto di lei la terra bruna e il sorgo. Guardava con affetto il villaggio distrutto, il corso sinuoso del fiume, i sentieri che si intersecavano, guardava lo spazio caotico squarciato dai proiettili roventi e l’umanità esitante e indecisa al bivio tra la vita e la morte. Respirò per l’ultima volta l’aroma del vino di sorgo e l’odore dolce e rancido del sangue caldo. Vide in un lampo una scena mai vista: sotto l’incalzare dei colpi, centinaia di compaesani con gli abiti stracciati giacevano scomposti nei campi di sorgo. L’ultimo filo che la teneva legata al mondo stava per essere reciso. Tutte le angustie, le sofferenze, le tensioni, le pene sarebbero precipitate nel campo di sorgo, colpendo come grandine le cime dei fusti, avrebbero messo radice della terra bruna, ne sarebbero sbocciati i fiori e i loro amari frutti sarebbero stati raccolti dalle generazioni a venire. La sua liberazione si era compiuta. Volava dietro ai colombi. Lo spazio del pensiero, ridotto alla grandezza di un pugno, traboccava di gioia, pace, tepore, benessere e armonia. Felice, esclamò riverente: Cielo! Cielo mio...”

Mo Yan are talentul povestirii. In pendulările temporale din carte, el prevesteşte cu multe pagini înainte destinul personajelor. Nu suspansul este punctul forte al cărţii, ci plăcerea detaliilor, a dozării ritmului naraţiunii, a privirii prelungi asupra dramelor prin care trec sătenii. Atrocităţile ocupaţiei japoneze sunt contrabalansate de dragostea puternică care îi leagă pe bunici, de loialitatea filială a tatălui naratorului, Douguan, şi de determinarea sătenilor. Doar că, la sfârşit, după moartea bunicii, dispare şi sorgul roşu care rămăsese singurul companion în rezistenţa demnă împotriva unui destin absurd şi violent. El este înlocuit cu un hibrid care seamănă cu cozile de câine. Acei câini bucuroşi să se hrănească din leşurile combatanţilor chinezi.

„Il sorgo che cresce oggi intorno alla tomba della seconda nonna è di una specie prodotta dall’innesto con piante dell’isola di Hainan e così anche il sorgo che ricopre la terra bruna di Gaomi è un ibrido. Il sorgo rosso come un mare di sangue, da me tante volte cantato, è stato sommerso dall’onda rivoluzionaria, non esiste più, lo ha rimpiazzato questo ibrido dai fusti bassi e tozzi, dal fogliame fitto e coperto di polvere bianca, le cime lunghe come code di cani. Viene coltivato in grandi quantità, ha un sapore allappante e amaro e provoca la costipazione. In passato gli abitanti del mio villaggio, a eccezione del segretario di sezione e degli altri quadri, avevano tutti il viso color ruggine. Odio il sorgo ibrido. Questa varietà sembra che non maturi mai. Tiene siempre chiusi i suoi occhi grigioverdi. In piedi davanti alla tomba della seconda nonna guardo i mostruosi fusti che hanno preso il posto del sorgo rosso. Portano il nome di sorgo, ma non sono alti e diritti; portano il nome di sorgo ma non hanno un colore splendente. Mancano dello spirito e dell’aspetto del sorgo. Quei loro volti cupi, ambigui e sottili inquinano l’aria pura della regione di Gaomi.”