Panos Karnezis -"Infamii marunte"

„Infamii mărunte” este o colecţie de povestiri (unele dintre ele foarte scurte, ca nişte schiţe) despre locuitorii unui mic sat, fără nume şi uitat de lume, din Grecia, plasat cumva în afara timpului (deşi perioada este una modernă, după cel de-al doilea război mondial). Incă de la început (în prima povestire satul este afectat de un cutremur puternic care scoate din pământ până şi sicriele din cimitir) ne este clară lipsa oricărui viitor pentru această comunitate condamnată la dispariţie prin uitare. Deşi unii săteni se mai duc pe la oraş cu diverse treburi, în principal lumea este cea care vine în satul care stă pe loc (şi la propriu, şi la figurat) –aşa ajung aici circul, o fotografă, vânzători ambulanţi etc.
Vieţile sătenilor (printre care preotul,şeful de gară, frizerul, primarul, băiatul de la bodegă, doctorul, croitoreasa, curva satului) se interesectează (cum ar putea fi altfel într-un spaţiu atât de strâmt şi izolat!) şi dezvăluie (mai ales pentru noi, cititorii) secretele care le bântuie existenţele, acele infamii mărunte din titlu, multe dintre ele nelipsite chiar de umor.

Deşi bucata de Grecie descrisă de Karnezis este destul de actuală, elementele fantastice aduc trecutul mitologic în prezent într-un mod firesc, neatrăgând în mod special atenţia nimănui ca fiind ceva ieşit din comun (apare un centaur de la circ care e cam nemulţumit de banii primiţi pentru numărul lui; un papagal este învăţat să recite din Homer). Umorul cărţii merge de la glumele hâtre (cum este remarca şefului de staţie care spune că oamenii din sat nu prea se îmbolnăvesc, poate pentru că mor tineri şi în putere, astfel că nu mai au timp să ajungă bătrâni şi să zacă de boală) până la unele destul de violente (când preotul insistă pe lângă moşier să-l dezlege pe un ţăran lăsat în soare ca pedeapsă, proprietarul de pământuri îl îndeamnă să-şi vadă de treaba lui că acum nu ar mai avea nici un dumnezeu care să-i dea un loc de muncă dacă oamenii ar fi intervenit să-l salveze pe Iisus pe cruce).

Povestirile îţi lasă impresia că Panos Karnezis a scris mai mult ca să păstreze amintirea acestei lumi faţă de care îi poţi simţi afecţiunea, deşi tonul (şi structura totală a cărţii, de altfel) este de multe ori critic şi acuzator pentru pasivitatea ei în faţa auto-distrugerii prin neimplicare, resemnare, refuz de schimbare, decât dintr-o plăcere de a scrie, de a experimenta cu frazele, de a construi un text literar sofisticat.

„Cum arată un înger păzitor, Cassandra?
-Plictisit –ca o persoană care aşteaptă autobuzul.
-Nu mă mai necăji, Cassandra.
-Mă jur că aşa e.
-Părintele Yerasimos spune că „să nu iei numele Domnului în deşert”, Cassandra.
-Părintele Yerasimos ar trebui să ştie asta. El bea sângele Domnului la micul dejun.” 
*Cassandra este femeia-sirenă de la circ, bineînţeles.