Meeting the brilliant David Sedaris

Profit de zilele libere de Crăciun ca să mai recuperez din postările cu care am rămas mult în urmă. Pe 12 decembrie David Sedaris a fost invitat la Librăria Bastilia. Mi-am făcut neapărat timp să îl văd pentru că "Dress Your Family in Corduroy and Denim" este de o ironie absolut fabuloasă şi trece cu fineţe amară peste unele experienţe dramatice din viaţa personală (bineînţeles că îi voi dedica o postare specială, dar va mai dura niţel până îi vine rândul).

Să revenim la David. E la fel de spumos de amuzant în realitate pe cât e în cărţile lui. A fost mai bine decât orice stand-up comedy show posibil.
A fost drăguţ că s-a jucat niţel cu limba română. Mi s-a părut un semn de respect şi de deschidere din partea lui. Pe lângă faptul că învăţase unele proproziţii mai neobinşnuite (cum ar fi "Aş dori să beau nişte apă.") pe care le strecura pe neaşteptate în discuţie, a făcut un întreg tărăboi de râsete pe tema înjurăturilor româneşti (care sunt, trebuie să recunoaştem, destul de inventive –„f... your mother’s Easters”?!).
Pe lângă aventura nefericită cu taximetristul care l-a adus de la aeroport (nici nu mai ştiu când vom scăpa de aceste specimene nefericite care abuzează de turişti din acea revoltătoare tendinţă românească de a te crede superior pentru că "fraiereşti" pe un străin –o speculare a situaţiei care îţi provoacă vomă, dar să trecem peste revolta mea...), observaţiile lui David Sedaris privind România au fost simpatice –mereu este folositor ca şi "reality check" să ai perspectiva cuiva din exterior. După ce a povestit cu mare haz cum româncele sunt exagerat de machiate, şi asta ca şi cum tocmai urmează să joace în rolul Cruella Deville, o săptămână întreagă m-am holbat la tipe în metrou ca să ajung să-i dau dreptate.

Mi-a plăcut modestia cu care a vorbit despre debutul lui ca scriitor. A scris zilnic timp de 15 ani înainte de a-şi publica prima carte. "Nothing big happens to me, but I write every day." Iar când a avut prima lectură publică, publicului i-a plăcut ce a auzit. Aşa a mai fost invitat la alte evenimente şi a avut confirmarea că este suficient de bun pentru a fi publicat. De aceea i-am şi înţeles consternarea faţă de manuscrisele primite de la persoane care scriu doar de câteva săptămâni. Si răspunsul lui savuros că recomandă ca scriitorii aspiranţi să ceară sfatul unor persoane care nu le sunt prieteni.
Cititorii recunosc valoarea, ştiu când o carte le place cu adevărat şi te răsplătesc cu aprecierea lor. In plus, un scriitor are nevoie să-şi acorde suficient timp pentru a se dezvolta, pentru a evolua, pentru a-şi maturiza stilul. Iar evaluările celorlalţi sunt foarte importante: "It is stupid not to listen to smart people and put your ego first."

Orice poate deveni subiect de scris, cu acelaşi umor inconfundabil marca David Sedaris. Cum ar fi povestea unei tumori (benigne, din fericire) pe care să o dai de mâncare broaştelor ţestoase. Asta dacă nu ai nimerit pe plajă în perioada când ele hibernează, fiind nevoit să o păstrezi până la sezonul următor în congelator.
Chiar şi cele mai jenante întâmplări pot deveni amuzante dacă le vezi din unghiul potrivit. Până la urmă, nu suntem foarte diferiţi unii de ceilalţi, aşa că sentimentul de jenă este relativ nejustificat.
Oricum, David Sedaris consideră că are mai mult farmec să scrii despre lucruri care nu îţi ies foarte bine. "You do not write about things you do well. I make myself more inapt in a story than I am in real life."
Iar despre francezi a spus un lucru simpatic, care mi-a mers la inimă: "Making friends in France is like getting married. It is hard to break up."