Muriel Barbery -"Eleganţa ariciului"

"Eleganţa ariciului" este una din acele cărţi recomandate de toată lumea, despre care simţi că nu va fi complet pe gustul tău, dar pe care o citeşti totuşi ca să o bifezi de pe listă şi să închei orice discuţie pe această temă.

"Ce alt motiv aș putea avea pentru a scrie toate acestea, acest derizoriu jurnal al unei portãrese care îmbãtrânește, dacã scrisul n-ar avea și el ceva din arta cositului? Când rândurile devin proprii lor demiurgi, când asist ca la ceva în chip miraculos neștiut, la nașterea pe hârtie a unor fraze ce scapã voinţei mele și, așternându-se pe paginã fãrã voia mea, îmi spun ce nu știam și nici nu credeam cã vreau, mã bucur de aceastã naștere fãrã dureri, de aceastã evidenţã nepusã la cale, de a urmãri fãrã trudã, fãrã vreo certitudine, cu fericirea uimirilor sincere, o panã ce mã cãlãuzește și ma poartã. Atunci, ajung, în deplina cunoaștere și texturã a fiinţei mele, la o uitare de sine ce se învecineazã cu extazul și gust sublima tihnã a unei conștiinţe spectatoare."

Imbinarea mizantropiei unei portărese în vârstă, un nazist cultural şi literar, un observator acid şi nesentimental al vieţii locatarilor, în care se regăsesc probabil mulţi dintre cei care citesc intensiv (aş pune pariu că doamnei Michel nu i-ar plăcea cartea aceasta), cu prospeţimea şi vioiciunea unei adolescente, alături de o critică (savuroasă, e drept) a metehnelor francezilor (partea asta mi-a mers la suflet, recunosc) este reţeta de succes a romanului.

"Pânã atunci atribuisem condiţiei de autodidactã proletarã motivele eclectismului meu cultural. Dupã cum am amintit deja, am folosit fiecare secundã a existenţei mele pe care puteam s-o rup de la muncã pentru a citi, a vedea filme sau a asculta muzicã. Dar aceastã frenezie în devorarea obiectelor culturale mi se pãrea a suferi de o greșealã majorã în materie de gust: cea a amestecului brutal dintre opere respectabile și altele care erau mai puţin așa.
Nu încape îndoialã cã în domeniul lecturii este cel mai puţin pregnant eclectismul meu, deși aici diversitatea intereselor mele e cea mai mare. Am citit lucrãri de istorie, de filozofie, de economie politicã, de sociologie, de psihologie, de pdagogie, de psihanalizã și, bineînţeles și mai cu seamã, de literaturã. Primele m-au interesat; ultima este toatã viaţa mea. Motanul meu, Léon, poartã acest nume din motive de Tolstoi. Cel dinaintea lui se numea Dongo din motive de Fabrice del. Pe prima mea pisicã o chema Karenina din motive de Anna, dar n-o strigam decât Karé, de teamã sã nu fiu demascatã. In afarã de infidelitatea stendhalianã, preferinţele mele se situeazã foarte categoric în Rusia dinainte de 1910, însã am și satisfacţia de-a fi devorat o parte, în definitiv apreciabilã, din literatura mondialã, dacã ţinem cont de faptul cã sunt o fatã de la ţarã, ale cãrei speranţe de carierã au întrecut toate așteptãrile ducând pânã la statutul de portãreasã la numãrul 7 de pe rue de Grenelle."

Prima jumătate a cărţii e atractivă prin mişto-ul pe care îl face de snobismul francezilor. Sfârşitul, însă, este mai curând dezumflat şi lipsit de originalitate. Sunt unele cărţi unde apăsarea primei părţi cere un final relativ stereotip pentru că cititorul a primit deja o încărcătură mult prea grea pentru cât ar fi el dispus să asimileze. Mă gândesc aici la „Room” al lui Donoghue sau la mai cunoscutul "Eseu despre orbire" al lui Saramago. Pentru romanul uşurel (deşi nu mai puţin agreabil) de faţă sfârşitul răsuflat nu se justifică.

"Doamna Michel are eleganţa ariciului: pe dinafarã e plinã de ţepi, o adevãratã fortãreaţã, dar am senzaţia cã pe dinãuntru este la fel de rafinatã ca și aricii, care sunt niște fãpturi în chip înșelãtor indolente, cumplit de singuratice și teribil de elegante."

"Nu putem înceta sã dorim, iar asta ne glorificã și ne ucide. Dorinţa! Ea ne poartã și ne crucificã, conducându-ne în fiecare zi pe câmpul de luptã unde în ajun am pierdut bãtãlia, dar care, în lumina soarelui, ni se pare din nou un teren de cuceriri, ne face sã construim, chiar dacã mâine vom muri, imperii sortite sã ajungã praf și pulbere, ca și cum cunoașterea cãderii lor viitoare n-ar conta cât conteazã setea de-a le edifica acum, ne insuflã forţa de a vrea din nou ceea ce nu putem avea și ne aruncã dimineaţa în iarba presãratã cu cadavre, furnizându-ne pânã la moarte proiecte de îndatã împlinite și de îndatã renãscând. Dar e atât de extenuant sã dorim neîncetat... Curând, aspirãm la o plãcere fãrã cãutare, visãm la o stare preafericitã fãrã de început și fãrã de sfârșit, când frumuseţea n-ar mai fi nãzuinţã, nici proiect, ci ar deveni evidenţa însãși a naturii noastre. Or, aceastã stare este Arta. Cãci aceastã masã, eu va fi trebuit s-o aștern? Iar aceste merinde, trebuie oare sã jinduiesc la ele pentru a le vedea? Undeva, altundeva, cineva a dorit aceastã masã, a aspirat la aceastã transparenţã mineralã și a cãutat plãcerea de a mângâia cu limba miezul mãtãsos și sãrat al unei stridii cu lãmâie. A trebuit sã existe acest proiect, unul printre o sutã altele, fãcând sã se iveascã mii, aceastã intenţie de a pregãti și de a savura o gustare cu fructe de mare –acest proiect al celuilalt, în realitate, pentru ca tabloul sã prindã formã.
Dar când privim o naturã moartã, când ne delectãm, fãrã a fi cãutat-o, cu aceastã frumuseţe ce poartã cu ea reprezentarea glorificatã și imobilã a lucrurilor, ne bucurãm de ceva la care n-a trebuit sã jinduim, contemplãm ceva ce n-a trebuit sã vrem, preţuim ceva pentru care nu a trebuit sã nutrim dorinţa. Si atunci natura moartã, pentru cã materializeazã o frumuseţe ce se adreseazã dorinţei noastre, dar este zãmislitã de cea a altcuiva, pentru cã e pe potriva plãcerii noastre fãrã a intra în nici un plan de-al nostru, pentru cã ni se dãruiește fãrã a ne cere efortul de-a o dori, reprezintã chintesenţa Artei, acea certitudine a atemporalului. In scena mutã, fãrã viaţã, nici mișcare, se materializeazã un timp lipsit de proiecte, o perfecţiune smulsã duratei și obositei sale aviditãţi –o plãcere fãrã dorinţã, o existenţã fãrã duratã, o frumuseţe fãrã vrere.
Cãci Arta este emoţia fãrã dorinţã."

"Ceea ce nu-i în regulã este cã toţi copiii cred în vorbele adulţilor și, deveniţi adulţi, se rãzbunã înșelându-și proprii copii. „Viaţa are un sens pe care-l cunosc doar oamenii mari” este minciuna universalã în care toatã lumea e obligatã sã creadã. Când, la vârsta adultã, înţelegi cã nu-i adevãrat, e prea târziu. Misterul rãmâne intact, dar toatã energia disponibilã a fost de mult irositã în activitãţi stupide. Nu mai rãmâne decât sã te anesteziezi cum poţi, încercând sã maschezi faptul cã nu gãsești nici un sens vieţii tale și-ţi amãgești propriii copii pentru a încerca sã te convingi mai bine pe tine însuţi."

"Cei bogaţi au datoria sã respecte Frumosul. Dacã nu, meritã sã moarã."

Jeet Thayil -"Narcopolis"

Incerc să-mi diversific cât mai mult lecturile, dar, deşi consider că am citit suficient de mulţi autori indieni, mă dau bătută de fiecare dată în faţa promisiunilor lor literare. Aşa am ajuns la Jeet Thayil (recomandat, de altfel, şi de nominalizările la Man Booker/Asian Prize). Dacă v-a pasionat tema narcoticelor în literatură cu de Quincey sau Nerval, e bine de încercat şi Jeet Thayil pentru a vă extinde geografic, cultural şi temporal interesul.

Structura romanului este suficient de clară, cu puţină răbdare, iar enigma naratorului se rezolvă după ce acceptaţi că mintea nu vă joacă feste şi că la un moment dat povestitorul chiar este o pipă de opium (nu vă stric plăcerea lecturii prin această desconspirare, ba chiar vă scutesc de unele momente frustrante).
Sunt 4 părţi: "The Story of O" –cu naratorul Dom care ajunge la Bombay prin anii '70 şi devine dependent de opium, fiind un client fidel al "vizuinilor" de fumat unde îi întâlneşte pe Rashid, proprietarul unui asemenea stabiliment, şi pe Dimple, o frumoasă "hijra" (băiat vândut de o mamă săracă unui bordel unde a fost castrat pentru a avea un avantaj competitiv pe piaţa prostituţiei) care lucrează acolo part-time (îşi păstrează, desigur, şi locul la bordel). Intr-o societate puternic divizată social şi etnic, opiumul uneşte oameni dintre cei mai diferiţi.
La un moment dat, se schimbă naratorii din Dom la vechea pipă de opium (care foloseşte persoana întâi) şi care ne spune povestea lui Dimple care devine dependentă de droguri după ce un chinez, Mr. Lee, i le oferă pentru a-i diminua durerile.
Este o Indie căreia i se potriveşte imaginea lui Ghandi, unde hipioţii găsesc simplitatea, liniştea, naturaleţea pierdute în lumea vestică.
In partea a doua, construită într-un mod aşezat şi fără majore artificii temporale sau stilistice, "The Story of the Pipe" aflăm cum a ajuns Mr. Lee să-şi părăsească China natală pentru a se refugia în India şi a-i lăsa moştenire lui Dimple pipa faimoasă cu care să-şi câştige existenţa în "vizuina" lui Rashid.
In partea a treia, "The Intoxicated", lumea dependenţilor de opium începe să se prăbuşească, alături de întreaga Indie. Suntem deja în anii '90 când pe piaţă pătrunde heroina produsă chimic numită "garad" nemilos de accesibilă (inclusiv financiar) pentru mai multe categorii de indieni, iar Bombay-ul, acum numit Mumbai, este devastat de repetate acte de violenţă etnică care răspândesc o panică generală. Dom revine şi adoptă noua modă narcotică, iar înainte să părăsească Bombay-ul (din nou) o lasă pe Dimple la un fel de clinică de dezintoxicare.
In a patra parte, "Some Uses of Reincarnation", Dom revine în Bombay pentru a descoperi un oraş complet schimbat, polişat, sclipicios, dar la fel de corupt în esenţă, doar că de data aceasta cu ecstasy şi cocaină.
Romanul se încheie frumos, ciclic, rotund, atunci când Dom găseşte printre lucrurile lăsate de Dimple vechea pipă a lui Mr. Lee. Astfel se completează o lume închisă din care nimeni nu poate scăpa decât, poate, în amăgirile drogurilor.

"The sea was swollen with waves and rain. There were no birds in the sky, or there were fluorescent birds that piped harsh melodies, birds that revealed themselves to be kites, and moments later revealed themselves to be not fluorescent at all but transparent, and not kites but crows, transparent albino crows barking dissonance, not melody, and Dimple crouched under the terrible sky wheeling with luminous birds and asked me if I could see the lights of a ship where the horizon was. I followed where her finger pointed but saw nothing, because the sea was full of chop and rain. I don’t remember what I said in reply, or whether I replied at all, but just then I experienced a moment of clairsentience, a feeling of longing and anxiety, Dimple’s, and for a moment I saw what she saw, a lost junk with tattered sails that seemed to have travelled a great distance of time, from the past into the future, with too few stops for refuelling and repairs. And I knew that she wanted the ship to send a boat to collect her and take her away, take her somewhere calm and clean, where she could rest and repair her own wounds, and just then, just as I felt her sadness settle in my chest, she got up and went back to the taxi."

Pe această structură, devenită clară mai ales după ce termini cartea, Thayil îmbină ca într-o stare halucinogenă poveştile, sentimentele şi identităţile personajelor, amestecuri care se infiltrează natural într-o realitate suficient de ciudată şi haotică pentru a le estompa bizareriile fumului de opium.

"Dreams leak from head to head; they travel between those who face in the same direction, that is to say lovers, and those who share the bonds of intoxication and death. That’s why the old Chini’s head is in mine. I’m dreaming Dimple’s dream and I want to stop but I don’t know how. The beggar woman is dead and Dimple too is dead and I deserve to die for fucking the dead. He smelled the smoke from the burning warehouse as the sweat broke on his face and the room turned red. I deserve to be here in hell, he thought, as he reached down and squeezed his dick with his hand, squeezed as hard as he could, squeezed until he was shouting and he saw a vision of himself in the future, sitting in a room while the evening gathered, still dreaming her dream, except the dream was not of Mr Lee but of himself, years after Dimple’s death, when he was old and pious and waiting for her ghost, and he heard her future words, the lovely words with which she would greet him: dreams leak and the dead return, but only if you love us. Of the dozen words she would speak in the future, he’d be struck by the word love, because it had never before been uttered between them, not in all their time together. By then, Rashid would know the truth of the words, though he’d be glad to hear them from her; and by then he’d be grateful, bewildered but grateful that she’d come back to pay him this compliment."

Personajul care dă esenţă cărţii nu este naratorul Dom, ci Dimple, cea/cel care îşi adaptează masculinitatea sau feminitatea la propriile interese sau senzaţii (nu invers cum suntem cu toţii educaţi), nefiind niciodată cu adevărat nici una dintre cele două, pentru care drogul cuvintelor este mai puternic decât cel chimic, care devine un junkie al lecturilor (mai ales după ce învaţă engelza care îi dă o libertate literară mult mai mare), pentru care identitatea e ceva fluid, ceva aflat în continuă construcţie şi adaptare.

"I thought: For every happiness there is an equal and opposite unhappiness. Then I took a drag of charas and the room filled with light. Everything was transparent. The skin on my arms was as thin as paper. I looked into my flesh and saw the moving bones wrapped in pink translucent sheets; and all the while the rain fell in great washes against the roof, sheets of water that streamed from the windows and gathered in the corners of the room. We smoked that dirty hash, Bombay black charas with the colour and texture of goat shit, and we chased heroin on strips of foil. We spoke those words, the beautiful ones without meaning or consequence. We laughed for no reason and interrupted our laughter with silence. Pepsi spread a prayer mat and prayed and we waited in the room where the television flickered like firelight and the rain gurgled and crashed. We smoked. People came and went. We spoke the beautiful words and we called heroin by its joyful name. I didn’t sleep but I was full of dreams and when I made my way outside it was dawn. The rain had thinned. Everything was lit with meaning. Water lapped against the city’s ruined buildings, dirty water strewn with petals and garbage and smelling of attar. People waded on the street, soaked to the skin, their faces ecstatic in the charcoal light. I knew them as my brothers as I stood in the rain. I spread my pitiful, deluded arms wide. I wanted to hold the city, each woman and child and animal and man. I wanted to save them. And then I saw Dimple on the balcony reading a book, squinting as if her life depended on the words. When she saw me she stood up. There was a piece of sticking plaster on her chin and she said something I didn’t understand, or maybe I did understand but I don’t remember. I went to say goodbye and she whispered something in my ear, repeated what she’d said earlier or said something else, though I still didn’t understand until I saw the Air India carry case in her hands. She had packed her belongings and she’d been waiting for me on the balcony. It was still raining and below us the floodwater suddenly seemed very deep, though I knew it wasn’t. Dimple watched a puddle form on the balcony. She said, Take me with you. I’ll die if I stay here."

O predispoziţie la schimbare identitară pe care o are însuşi oraşul aflat în centrul cărţii, construit paradoxal pe o bază absurdă şi nedreaptă de inegalitate imuabilă, stabilită prin naştere.

Meeting the brilliant David Sedaris

Profit de zilele libere de Crăciun ca să mai recuperez din postările cu care am rămas mult în urmă. Pe 12 decembrie David Sedaris a fost invitat la Librăria Bastilia. Mi-am făcut neapărat timp să îl văd pentru că "Dress Your Family in Corduroy and Denim" este de o ironie absolut fabuloasă şi trece cu fineţe amară peste unele experienţe dramatice din viaţa personală (bineînţeles că îi voi dedica o postare specială, dar va mai dura niţel până îi vine rândul).

Să revenim la David. E la fel de spumos de amuzant în realitate pe cât e în cărţile lui. A fost mai bine decât orice stand-up comedy show posibil.
A fost drăguţ că s-a jucat niţel cu limba română. Mi s-a părut un semn de respect şi de deschidere din partea lui. Pe lângă faptul că învăţase unele proproziţii mai neobinşnuite (cum ar fi "Aş dori să beau nişte apă.") pe care le strecura pe neaşteptate în discuţie, a făcut un întreg tărăboi de râsete pe tema înjurăturilor româneşti (care sunt, trebuie să recunoaştem, destul de inventive –„f... your mother’s Easters”?!).
Pe lângă aventura nefericită cu taximetristul care l-a adus de la aeroport (nici nu mai ştiu când vom scăpa de aceste specimene nefericite care abuzează de turişti din acea revoltătoare tendinţă românească de a te crede superior pentru că "fraiereşti" pe un străin –o speculare a situaţiei care îţi provoacă vomă, dar să trecem peste revolta mea...), observaţiile lui David Sedaris privind România au fost simpatice –mereu este folositor ca şi "reality check" să ai perspectiva cuiva din exterior. După ce a povestit cu mare haz cum româncele sunt exagerat de machiate, şi asta ca şi cum tocmai urmează să joace în rolul Cruella Deville, o săptămână întreagă m-am holbat la tipe în metrou ca să ajung să-i dau dreptate.

Mi-a plăcut modestia cu care a vorbit despre debutul lui ca scriitor. A scris zilnic timp de 15 ani înainte de a-şi publica prima carte. "Nothing big happens to me, but I write every day." Iar când a avut prima lectură publică, publicului i-a plăcut ce a auzit. Aşa a mai fost invitat la alte evenimente şi a avut confirmarea că este suficient de bun pentru a fi publicat. De aceea i-am şi înţeles consternarea faţă de manuscrisele primite de la persoane care scriu doar de câteva săptămâni. Si răspunsul lui savuros că recomandă ca scriitorii aspiranţi să ceară sfatul unor persoane care nu le sunt prieteni.
Cititorii recunosc valoarea, ştiu când o carte le place cu adevărat şi te răsplătesc cu aprecierea lor. In plus, un scriitor are nevoie să-şi acorde suficient timp pentru a se dezvolta, pentru a evolua, pentru a-şi maturiza stilul. Iar evaluările celorlalţi sunt foarte importante: "It is stupid not to listen to smart people and put your ego first."

Orice poate deveni subiect de scris, cu acelaşi umor inconfundabil marca David Sedaris. Cum ar fi povestea unei tumori (benigne, din fericire) pe care să o dai de mâncare broaştelor ţestoase. Asta dacă nu ai nimerit pe plajă în perioada când ele hibernează, fiind nevoit să o păstrezi până la sezonul următor în congelator.
Chiar şi cele mai jenante întâmplări pot deveni amuzante dacă le vezi din unghiul potrivit. Până la urmă, nu suntem foarte diferiţi unii de ceilalţi, aşa că sentimentul de jenă este relativ nejustificat.
Oricum, David Sedaris consideră că are mai mult farmec să scrii despre lucruri care nu îţi ies foarte bine. "You do not write about things you do well. I make myself more inapt in a story than I am in real life."
Iar despre francezi a spus un lucru simpatic, care mi-a mers la inimă: "Making friends in France is like getting married. It is hard to break up."