"Ce alt motiv aș putea avea pentru a scrie toate acestea, acest derizoriu jurnal al unei portãrese care îmbãtrânește, dacã scrisul n-ar avea și el ceva din arta cositului? Când rândurile devin proprii lor demiurgi, când asist ca la ceva în chip miraculos neștiut, la nașterea pe hârtie a unor fraze ce scapã voinţei mele și, așternându-se pe paginã fãrã voia mea, îmi spun ce nu știam și nici nu credeam cã vreau, mã bucur de aceastã naștere fãrã dureri, de aceastã evidenţã nepusã la cale, de a urmãri fãrã trudã, fãrã vreo certitudine, cu fericirea uimirilor sincere, o panã ce mã cãlãuzește și ma poartã. Atunci, ajung, în deplina cunoaștere și texturã a fiinţei mele, la o uitare de sine ce se învecineazã cu extazul și gust sublima tihnã a unei conștiinţe spectatoare."
Imbinarea mizantropiei unei portărese în vârstă, un nazist cultural şi literar, un observator acid şi nesentimental al vieţii locatarilor, în care se regăsesc probabil mulţi dintre cei care citesc intensiv (aş pune pariu că doamnei Michel nu i-ar plăcea cartea aceasta), cu prospeţimea şi vioiciunea unei adolescente, alături de o critică (savuroasă, e drept) a metehnelor francezilor (partea asta mi-a mers la suflet, recunosc) este reţeta de succes a romanului.
"Pânã atunci atribuisem condiţiei de autodidactã proletarã motivele eclectismului meu cultural. Dupã cum am amintit deja, am folosit fiecare secundã a existenţei mele pe care puteam s-o rup de la muncã pentru a citi, a vedea filme sau a asculta muzicã. Dar aceastã frenezie în devorarea obiectelor culturale mi se pãrea a suferi de o greșealã majorã în materie de gust: cea a amestecului brutal dintre opere respectabile și altele care erau mai puţin așa.
Nu încape îndoialã cã în domeniul lecturii este cel mai puţin pregnant eclectismul meu, deși aici diversitatea intereselor mele e cea mai mare. Am citit lucrãri de istorie, de filozofie, de economie politicã, de sociologie, de psihologie, de pdagogie, de psihanalizã și, bineînţeles și mai cu seamã, de literaturã. Primele m-au interesat; ultima este toatã viaţa mea. Motanul meu, Léon, poartã acest nume din motive de Tolstoi. Cel dinaintea lui se numea Dongo din motive de Fabrice del. Pe prima mea pisicã o chema Karenina din motive de Anna, dar n-o strigam decât Karé, de teamã sã nu fiu demascatã. In afarã de infidelitatea stendhalianã, preferinţele mele se situeazã foarte categoric în Rusia dinainte de 1910, însã am și satisfacţia de-a fi devorat o parte, în definitiv apreciabilã, din literatura mondialã, dacã ţinem cont de faptul cã sunt o fatã de la ţarã, ale cãrei speranţe de carierã au întrecut toate așteptãrile ducând pânã la statutul de portãreasã la numãrul 7 de pe rue de Grenelle."
Prima jumătate a cărţii e atractivă prin mişto-ul pe care îl face de snobismul francezilor. Sfârşitul, însă, este mai curând dezumflat şi lipsit de originalitate. Sunt unele cărţi unde apăsarea primei părţi cere un final relativ stereotip pentru că cititorul a primit deja o încărcătură mult prea grea pentru cât ar fi el dispus să asimileze. Mă gândesc aici la „Room” al lui Donoghue sau la mai cunoscutul "Eseu despre orbire" al lui Saramago. Pentru romanul uşurel (deşi nu mai puţin agreabil) de faţă sfârşitul răsuflat nu se justifică.
"Doamna Michel are eleganţa ariciului: pe dinafarã e plinã de ţepi, o adevãratã fortãreaţã, dar am senzaţia cã pe dinãuntru este la fel de rafinatã ca și aricii, care sunt niște fãpturi în chip înșelãtor indolente, cumplit de singuratice și teribil de elegante."
"Nu putem înceta sã dorim, iar asta ne glorificã și ne ucide. Dorinţa! Ea ne poartã și ne crucificã, conducându-ne în fiecare zi pe câmpul de luptã unde în ajun am pierdut bãtãlia, dar care, în lumina soarelui, ni se pare din nou un teren de cuceriri, ne face sã construim, chiar dacã mâine vom muri, imperii sortite sã ajungã praf și pulbere, ca și cum cunoașterea cãderii lor viitoare n-ar conta cât conteazã setea de-a le edifica acum, ne insuflã forţa de a vrea din nou ceea ce nu putem avea și ne aruncã dimineaţa în iarba presãratã cu cadavre, furnizându-ne pânã la moarte proiecte de îndatã împlinite și de îndatã renãscând. Dar e atât de extenuant sã dorim neîncetat... Curând, aspirãm la o plãcere fãrã cãutare, visãm la o stare preafericitã fãrã de început și fãrã de sfârșit, când frumuseţea n-ar mai fi nãzuinţã, nici proiect, ci ar deveni evidenţa însãși a naturii noastre. Or, aceastã stare este Arta. Cãci aceastã masã, eu va fi trebuit s-o aștern? Iar aceste merinde, trebuie oare sã jinduiesc la ele pentru a le vedea? Undeva, altundeva, cineva a dorit aceastã masã, a aspirat la aceastã transparenţã mineralã și a cãutat plãcerea de a mângâia cu limba miezul mãtãsos și sãrat al unei stridii cu lãmâie. A trebuit sã existe acest proiect, unul printre o sutã altele, fãcând sã se iveascã mii, aceastã intenţie de a pregãti și de a savura o gustare cu fructe de mare –acest proiect al celuilalt, în realitate, pentru ca tabloul sã prindã formã.
Dar când privim o naturã moartã, când ne delectãm, fãrã a fi cãutat-o, cu aceastã frumuseţe ce poartã cu ea reprezentarea glorificatã și imobilã a lucrurilor, ne bucurãm de ceva la care n-a trebuit sã jinduim, contemplãm ceva ce n-a trebuit sã vrem, preţuim ceva pentru care nu a trebuit sã nutrim dorinţa. Si atunci natura moartã, pentru cã materializeazã o frumuseţe ce se adreseazã dorinţei noastre, dar este zãmislitã de cea a altcuiva, pentru cã e pe potriva plãcerii noastre fãrã a intra în nici un plan de-al nostru, pentru cã ni se dãruiește fãrã a ne cere efortul de-a o dori, reprezintã chintesenţa Artei, acea certitudine a atemporalului. In scena mutã, fãrã viaţã, nici mișcare, se materializeazã un timp lipsit de proiecte, o perfecţiune smulsã duratei și obositei sale aviditãţi –o plãcere fãrã dorinţã, o existenţã fãrã duratã, o frumuseţe fãrã vrere.
Cãci Arta este emoţia fãrã dorinţã."
"Ceea ce nu-i în regulã este cã toţi copiii cred în vorbele adulţilor și, deveniţi adulţi, se rãzbunã înșelându-și proprii copii. „Viaţa are un sens pe care-l cunosc doar oamenii mari” este minciuna universalã în care toatã lumea e obligatã sã creadã. Când, la vârsta adultã, înţelegi cã nu-i adevãrat, e prea târziu. Misterul rãmâne intact, dar toatã energia disponibilã a fost de mult irositã în activitãţi stupide. Nu mai rãmâne decât sã te anesteziezi cum poţi, încercând sã maschezi faptul cã nu gãsești nici un sens vieţii tale și-ţi amãgești propriii copii pentru a încerca sã te convingi mai bine pe tine însuţi."
"Cei bogaţi au datoria sã respecte Frumosul. Dacã nu, meritã sã moarã."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu