Roberto Bolaño –"Târfe asasine"

Ca să înţelegi măreţia lui Bolano trebuie să îi citeşti cărţile faimoase, ca „2666” sau „Detectivii sălbatici”. Dar când ţi-e dor de stilul lui, şi cum ştim cu toţii că nu va apărea nimic nou, îi iei povestirile, ca cele din „Târfe asasine”.
Regăsim aici acea îmbinare de elemente autobiografice şi ficţiune care creează o senzaţie de irealitate. Aceste surprize paradoxale, presărate cu referinţe literare din America Latină, apar în toate cele 13 povestiri. Chiar titlul aparent cu tentă pornografică este explicat într-un pasaj liric:

„Femeile sunt târfe asasine, Max, sunt maimuţe rebegite de frig care se uitã în zare dintr-un copac bolnav, sunt prinţese care te cautã în noapte, plângând, cercetând cuvinte pe care nu le vor putea rosti niciodatã. In acest echivoc trãim și ne plãnuim ciclurile vieţii. Pentru prietenii tãi, Max, în acest stadiu care acum se comprimã în amintirea ta ca un simbol al coșmarului, eu am fost singura cãutãtoare stranie, un stadiu al unui alt stadiu, la care unii ajung dupã ce au dansat conga cu tricoul legat de mijloc sau de gât. Pentru tine eu am fost prinţesa de pe marele bulevard fragmentat acum de vânt și de fricã (în așa fel încât acum în mintea ta bulevardul e tunelul timpului), trofeul particular de dupã o magicã noapte colectivã. Pentru poliţie voi fi o paginã albã. Nimeni nu va înţelege vreodatã cuvintele mele de dragoste. Tu, Max, îţi amintești ceva din ce ţi-am spus când mi-o trãgeai?”

Povestirile surprind întâmplări minore, dar de o violenţă dezarmantă, prin care ar putea trece oricine dintre noi, însă care ne dezvăluie vulnerabilitatea în acea atmosferă străvezie de senzaţii de alteritate, de stranietate, de mister.

"Reîntâlnirea cu el fusese o întâmplare fericitã. Ochiul rãmãsese o persoanã ciudatã, dar totuși frecventabilã, un ins care nu-și impunea prezenţa, cãruia îi puteai spune la revedere în miez de noapte și care sã îţi rãspundã doar cu un la revedere, fãrã nici un reproș, fãrã nici o jignire, o specie aparte de chilian ideal, stoic și amabil, un exemplar nu foarte întâlnit în Chile, dar pe care numai acolo îl puteai întâlni."

"Fãrã sã fie surprins (sau fãrã sã lase sã se vadã asta) se uitã cum își dã jos peruca și o pune pe capacul de la veceu. E rasã pe cap și pe gât i se vãd douã cusãturi relativ proaspete. B își aprinde ţigara și o întreabã de unde s-a ales cu asta. Târfa e sub duș și nu aude nimic. B nu repetã întrebarea. Dar nici nu iese din baie. Dimpotrivã, se lungește pe gresia albã din baie și se uitã la aburul care iese de dincolo de perdea cu o senzaţie de abandon și liniște, pânã nu mai distinge nici peruca, nici veceul, nici mâna cu care ţine ţigara."

"Pe urmã am crescut și aventurile noastre de tinereţe ni se pãreau mai curând detestabile. Noi, tinerii mexicani din clasa medie bogatã, eram condamnaţi sã-l imitãm pe Salvador Elizondo care la rândul sãu îl imita le Klossowski sau sã ne îngrãșãm încet fãcând comerţ sau fãcând pe birocraţii sau pierzând vremea pe la organizaţii vag de stânga, vag caritabile. Intre Elizondo, a cãrui operã nu o recitisem, și pictorul Cavernas, ne astâmpãram foamea nepotolitã și, cu fiecare îmbucãturã pe care o înghiţeam, eram mai slabi, mai urâţi și mai ridicoli. Apoi prietenul meu s-a întors la Irapuato, iar eu am rãmas în DF și într-un fel amândoi încercam sã nu ne interesãm de lenta naufragiere a vieţilor noastre, lenta naufragiere a esteticii, a eticii Mexicului și a rahaturilor noastre de vise."

Marguerite Yourcenar –"Memoriile lui Hadrian"

Eu cred că sunt cărţi pe care le savurezi doar într-o anumită perioadă a vieţii şi, o dată trecut momentul, deşi recunoşti calitatea scrisului, cartea nu îţi mai provoacă aceeaşi plăcere, nu mai are aceeaşi relevanţă pentru tine. Asta s-a întâmplat cu „Memoriile lui Hadrian” în cazul meu. Personajul mi s-a părut prea „perfect”, cu o evoluţie minimă de-a lungul cărţii. Cel mai mult din carte mi-au plăcut carnetele de note adiţionale unde Yourcenar a povestit cum s-a documentat şi cum s-a copt această carte în viaţa ei. Dacă aş fi citit-o în liceu sau în facultate, sunt sigură că ar fi devenit una din cărţile mele preferate. Aşa însă, mi-a rămas doar respectul pentru un scriitor serios şi dedicat ca Marguerite Yourcenar.

Romanul istoric are o formă epistolară, Hadrian, una dintre personalităţile cele mai progresiste din istoria romanilor, scriindu-i nepotului său adoptiv, Marcus Aurelius, pentru a-l pregăti cu propriul exemplu şi cu sfaturi pentru a prelua puterea Imperiului Roman. Hadrian face un bilanţ al propriei vieţi, în căutarea unui sens existenţial, trecând în revistă persoanele care l-au influenţat, cele pe care le-a iubit sau le-a admirat, războaiele, lecturile preferate, menţionând la tot pasul admiraţia sa faţă de cultura elenă, şi descrie eforturile lui de a menţine pacea şi a spori prosperitatea supuşilor.
Este remarcabil talentul lui Marguerite Yourcenar de a struni într-un discurs impasibil, egal, solid, pasiunile care l-au mistuit pe împărat de-a lungul tumultoasei lui vieţi. Hadrian se conturează ca o personalitate monumentală, entuziasmat de toate locurile pe unde a trecut, care a învăţat de la toate culturile cu care a intrat în contact, curios pentru lucruri noi fără a se închide în pretinsa superioritate romană, mereu neobosit în dorinţa de a nu pierde nimic din posibilităţile de cunoaştere şi simţire pe care i le oferă viaţa.

Rui Zink –"Cititorul din peşteră"

O carte căreia nu-i poţi reproşa nici o idee. Este cadoul perfect pentru un adolescent. Imbină didacticismul (probabil o deformare profesională a autorului) privind nevoia de a găsi un stil personal pentru a citi cărţi cu replicile adolescentine formate din părţi egale de cruzime cu pretenţii de umor şi absurd. Pentru cei care citesc mult, ideile lui Rui Zink nu sunt surprinzătoare, dar pentru cineva nu foarte interesat de lectură cartea propune o pledoarie jucăuşă şi directă, dar digerabilă, pentru beneficiile cititului.

„Timp şi răbdare. Două lucruri care, împreună, fac aproape cât inteligenţa.”

Un tânăr, fără o viaţă ieşită din comun, cu obişnuitul non-conformism adolescentin şi cu neînţelegerea problemelor adulte, trece printr-o perioadă forţată de iniţiere în tainele lecturii de către monstrul Anibalector care ţinteşte cu succes la goliciunea de sens şi tembelizarea obiceiurilor moderne de pierdere a timpului (ar fi inclus şi smartphone-urile dacă la data apariţiei cărţii străzile ar fi fost pline de aceeaşi zombi mesmerizaţi de o cutiuţă cu ecran).

„Când i se scot cătuşele, primul lucru pe care-l face deţinutul e să se plângă că îi este frig la încheieturi.”

Rui Zink ne propune o carte plină de metafore şi observaţii fine şi relevante privind îndepărtarea noastră de lectură în faţa altor atracţii superficiale care ne opresc din evoluţia noastră spirituală şi psihologică firească. O carte pentru cei care nu citesc.

Rămâi cu bine, 2014!

Dacă tot este moda aceasta cu bilanţurile pentru anul care tocmai s-a încheiat, voi face şi eu o mică listă, deşi volumul meu de cărţi citite nu este unul impresionant. 

Revelaţia anului : Shalom Auslander –"Speranţa : o tragedie"

Cea mai relevantă pentru mine : Lena Constante –"Evadarea imposibilă"
Cea mai plăcută descoperire : Kyung-Sook Shin –"Te rog, ai grijă de mama"
Cea mai agreabilă lectură : Alina Nedelea –"Soseaua Căţelu 42"
Cartea la care am râs cel mai mult : David Sedaris –"Dress Your Family in Corduroy and Denim"
Cea mai ciudată carte : Halldor Laxness –"Sub gheţar"

Cel mai frumos stil : A.D. Miller -"Snowdrops"
Cea mai traumatizantă : Emma Donoghue –"Room"
Cea mai bună non-beletristică : Adelin Petrişor –"Tara cu un singur gras"
Cel mai bun roman de debut: Adina Rosetti –"Deadline"
Cea mai fină ironie: Arundhati Roy –"The God of Small Things"

Cea mai mare dezamăgire : Lucian Boia –"De ce e România altfel ?"