V. S. Naipaul -"Măscăricii"

Am mai vorbit despre lista mea de câte o carte de citit din fiecare ţară. Pe V. S. Naipaul l-am trecut la Trinidad şi Tobago.
In "Măscăricii" îl avem pe naratorul Ralph Singh, exilat într-un hotel ieftin din Londra, care îşi scrie memoriile (ficţionale) despre copilăria, tinereţea şi mărirea politică în insula Isabella (bineînţeles că cititorul care cunoaşte locul de naştere al lui Naipaul se gândeşte imediat la Trinidad), fostă colonie britanică. 
Prima parte a cărţii are o notă personală accentuată, cu fundalul imigrantului nostalgic după autenticitatea şi căldura ţării natale. Ralph povesteşte cum, student fiind în Londra, a cunoscut-o pe viitoarea lui nevastă (o englezoaică excentrică de mahala) şi cum s-a destrămat relaţia lor o dată ce s-au mutat împreună în Isabella. Treptat, romanul devine mai puţin personal (deşi se păstrează o doză apreciabilă de subiectivitate, fiind vorba, totuşi, despre nişte memorii) şi se mută pe probleme generale (în principal căutarea identităţii) şi politice/ideologice (inevitabile într-o fostă colonie). 

O dată cu dobândirea independenţei insulei, eveniment perceput ca inautentic, văzut ca impus din exterior, devin evidente haosul şi incapacitatea populaţiei locale de a construi un sistem politic valid, funcţional şi util. De multe ori apare ideea că populaţia colonizată se simte inferioară britanicilor din punct de vedere cultural şi organizatoric, considerându-se că imitarea acestora este soluţia care le-ar putea asigura succesul. 

"Observaţi însă contradicţiile din acel vis de pe plantaţia de cacao abandonată. Era un vis al trecutului şi a venit într-un moment în care, prin dramă şi nesiguranţă, nimiciserăm trecutul. [...] Cel mai comun tip de ambiţie politică este dorinţa de a detrona şi a succeda. Insă ordinea căreia îi va succeda politicianul din colonii nu este ordinea lui. E ceva pe care el este obligat să-l distrugă; distrugerea vine o dată cu apariţia lui şi e o condiţie a puterii. Si, astfel, dorinţa legitimă de a succeda este neutralizată; şi urmează drama."

Astfel, tinerii ca Ralph se rup de tradiţiile, de modul de viaţă şi de gândire cu care au crescut, pentru a ajunge într-un punct în care, după o experienţă directă în UK unde au revelaţia hibelor societăţii şi culturii britanice, nu îşi mai găsesc nici o identitate, sunt nişte exilaţi nu doar teritorial, ci şi spiritual. Sunt acei măscărici care imită felul de a fi al colonizatorilor, lipsiţi de voinţă proprie, care se lasă în voia evenimentelor pe principiul omul potrivit la locul potrivit şi nu pe cel al competenţei şi viziunii progresiste, cu efecte nocive asupra propriei persoane şi a întregii comunităţi care începe un proces de auto-distrugere prin conflicte rasiale şi probleme economice.

"Noi, cei de-aici, din insula asta, noi, care citeam cărţi publicate în acea lume şi ne foloseam de bunurile ei, fuseserăm abandonaţi şi uitaţi. Ne prefăceam că existăm cu adevărat, că învăţăm, că ne pregătim pentru viaţă, noi, măscărici ai Lumii Noi, aruncaţi într-un colţ necunoscut al ei, care nu ne lasă nicicând să uităm de denaturarea şi falsitatea pe care cei noi le învaţă atât de repede
Ralph reuşeşte să profite de schimbările din Isabella pentru a-şi asigura o poziţie politică puternică, dar, la o auto-analiză sinceră, recunoaşte că este bulversat de schimbări şi că îi scapă mecanismul prin care a căpătat o asemenea influenţă în comunitatea locală. Dorinţa lui de succes politic are mai curând o explicaţie egocentristă decât bunele intenţii privind destinul propriei ţări. Lipsa oricărei strategii şi direcţii este cu atât mai înspăimântătoare cu cât devoţiunea oamenilor faţă de noua clasă politică este mai puternică şi aşteptările lor de a fi dirijaţi spre un viitor liber şi prosper sunt cu atât mai mari."

Ralph Singh este simbolul celor veniţi din colonii, lipsiţi de visuri, speranţe, iluzii. Si chiar dacă perioada colonială le-a anulat identitatea, independenţa nu-i ajută să şi-o redobândească, ci îi aruncă într-o dezordine şi mai mare.

Memoriile lui Ralph nu se derulează într-o ordine cronologică clasică, amintirile se leagă prin subiecte comune, naratorul preferând mai curând să urmeze firul logic şi sentimental al evenimentelor decât firul temporal. Aceasta dă o notă de autenticitate, de naturaleţe cărţii, chiar dacă pe alocuri îl pune pe cititor în dificultate. Prin însuşi faptul de a-şi povesti amintirile, Ralph Singh îşi face ordine în gânduri, în trăiri, dobândeşte o relativă coerenţă ca persoană. Poate nu suficient, dar oricum mai mult decât nimic.
In roman se simte o oarecare detaşare a scriitorului faţă de evenimentele relatate, o distanţare care pentru mine a redus din impactul cărţii. Este o carte despre care cred că se poate vorbi cu mai mult patos decât a fost de fapt scrisă. Subiectele sunt foarte interesante, dar păstrate la nivel descriptiv, chiar dacă discutate pe un ton pe alocuri brutal de sincer.

"Astfel, am adus drama în insula noastră. O voi revendica drept una dintre realizările noastre. Sentimentul dramaticului, oricât de înspăimântător, ne accentuează percepţia asupra lumii, ne conferă un sens al identităţii, ne preschimbă în actori, face ca fiecare zi să capete sens şi, câteodată, glorie. Transformă un peisaj monoton. Aşa că se întâmplă foarte frecvent –după cum au descoperit mulţi- ca în condiţii de haos, care ar părea ostile oricărei dezvoltări, personalitatea să se dovedească mult mai complexă şi mai extinsă. Iar asta înseamnă cu adevărat a crea! Poate că scriu subiectiv, dinăuntrul ordinii neclintite a acestui hotel suburban, aşezat în vuietul oraşului industrial –altădată oraş al luminilor fermecate- şi al cărui freamăt continuu nu poate ascunde faptul că e mort, un spectru care se arată de fiecare dată când afli înăuntru, unde această agitaţie se descompune în fiecare dintre particulele sale."

Razvan Radulescu -"Teodosie cel Mic"

Am ajuns şi eu, în sfârşit, să citesc mult lăudatul "Teodosie cel Mic". Este o carte fantastică (nu ştiu exact cum vine în română traducerea genului "fantasy"), surprinzătoare în peisajul literar românesc, cu o lume imaginară presărată cu suficiente elemente autohtone pentru a păstra plăcerea descoperirii unor locuri şi detalii familiare cititorului.
Teodosie cel Mic este moştenitorul tronului unei Valahii imaginare (cu un amestec bine dozat de plăsmuire şi realitate), aflat sub tutela unui Pisicâine de multe ori duplicitar, deşi în mod clar devotat protecţiei şi educaţiei corecte a unui viitor conducător curajos, instruit şi imparţial, şi care se străduieşte să îi clarifice hăţişul de interese teritoriale şi materiale ale mai multor adversari politici (cu nume şi apucături la fel de pitoreşti ca ale Pisicâinelui: bufniţa Kaliopi, Marele Somn, Minotaurul Samoil etc.).

Nu contest stilul dinamic în care este scris romanul, nici atractivitatea personajelor neobişnuite. Numai că eu nu prea am ştiut ce să fac cu această carte. In afară de conturarea deosebită a personajelor fantastice şi de ritmul alert în care se derulează, după partea introductivă în care suntem lăsaţi să ne obişnuim cu şi să ne localizăm în harta transformată a Tării Româneşti, acţiunile, răsturnările de situaţie, confruntările directe între rivali, capturările şi evadările, dispariţiile misterioase, mi-a scăpat direcţia în care s-a mişcat această carte.
Cel mai mult mi-a plăcut intruziunea directă a scriitorului ca el însuşi în naraţiune pentru a explica unele alegeri făcute şi unele întoarceri de condei în text. Apreciez cărţile unde atenţia îmi este deraiată de elemente meta-narative. Doar că ele sunt insuficiente pentru a contura o idee plină în acest sens. Se pierd în toată acea acţiune rapidă, în aglomeraţia de personaje-animale, de furnici de diverse culori, de monstruleţi invizibili, dar puternici.
Apoi, la început pare să fie o traducere a realităţii la nivelul unui copil, unde se văd mai bine incongruenţele, lipsa de logică, absurdul adulţilor; ca după un mic avans în carte să nu mai fie despre copilărie şi puterea revelatoare a inocenţei ei, ci despre metehnele politicii autohtone şi despre auto-subminarea noastră prin lipsa completă de talent în legarea de alianţe şi respectarea lor (abrabureala politică pe care o cunoaştem cu toţii).
 Romanul este păstrat prea mult la un nivel superficial, descriptiv (pentru gustul meu) şi se ramifică în prea multe idei insuficient explorate.
Dar finalul, nu tocmai după standardele genului (cred), a fost pe placul meu.

Sofi Oksanen -"Purificare"

Sunt foarte încântată când găsesc cărţi bune scrise de femei. Romanul lui Sofi Oksanen abordează unele teme feminine de actualitate, de obicei ţinute sub tăcere şi care se află la o graniţă destul de sensibilă a senzaţionalului de gen tabloid.
Pentru un cititor român, "Purificare" are şi o rezonanţă personală, întrucât se petrece în Estonia de imediat de după 1989, cu întoarceri în perioada comunistă. Pe un format de poveste, Aliide, o bătrână singuratică şi ursuză, se trezeşte într-o dimineaţă în curte cu Zara, o tânără care a reuşit să fugă de sub controlul unui grup de proxeneţi violenţi care o obligau să se prostitueze în Germania.
Deşi Zara e din Rusia, ea ajunge la casa lui Aliide după o fotografie a acesteia cu sora ei, despre care păstrează misterul, nefiind deloc încurajată de Aliide care refuză categoric să vorbească despre relaţia cu sora ei, ba chiar la început îi neagă de-a dreptul existenţa. In plus, Zara are rămăşiţele unei limbi misterioase, păstrată din negurile copilăriei, spre deosebire de fiica lui Aliide care a ales să emigreze în Finlanda, în dorinţa de a uita orice o leagă de Estonia.
Pe lângă un trecut care le urmăreşte, un trecut unde nimeni nu a rămas inocent în evenimentele brutale din timpul ocupaţiei ruseşti şi al regimului comunist, cele două femei împart şi o realitate personală, în afara istoriei, legată de abuzuri sexuale, suferind martirul unei ruşinii pe care nu o merită, dar care le leagă tocmai prin această inexplicabilitate, prin faptul că le împiedică exteriorizarea şi comuniunea cu cealaltă chiar dacă, în mod paradoxal, ar trebui să le unească.
Deşi există elemente în carte care scârţâie la nivel narativ, romanul în ansamblu este unul captivant, surprinde evoluţia unei relaţii speciale dintre cele două femei, include un subiect complex şi dificil de abordat.

"Recunoştea femeile cărora li se întâmplase ceva asemănător după miros. Fiecare mână tremurândă îi dădea de înţeles că şi aceea era una dintre ele. Fiecare tresărire la ţipătul unui soldat rus şi fiecare încercare de a sta ascunsă când se auzeau bocanci tropăind. Si aceea? Fiecare femeie care nu putea să nu traverseze strada când se apropiau miliţieni sau soldaţi. Fiecare femeie cu brâu peste rochie, semn că purta mai multe perechi de chiloţi. Fiecare femeie care nu te putea privi în ochi. Li se spusese oare şi lor, li se spusese că de câte ori te vei urca în pat cu soţul tău, îţi vei aminti de mine?"