Razvan Radulescu -"Teodosie cel Mic"

Am ajuns şi eu, în sfârşit, să citesc mult lăudatul "Teodosie cel Mic". Este o carte fantastică (nu ştiu exact cum vine în română traducerea genului "fantasy"), surprinzătoare în peisajul literar românesc, cu o lume imaginară presărată cu suficiente elemente autohtone pentru a păstra plăcerea descoperirii unor locuri şi detalii familiare cititorului.
Teodosie cel Mic este moştenitorul tronului unei Valahii imaginare (cu un amestec bine dozat de plăsmuire şi realitate), aflat sub tutela unui Pisicâine de multe ori duplicitar, deşi în mod clar devotat protecţiei şi educaţiei corecte a unui viitor conducător curajos, instruit şi imparţial, şi care se străduieşte să îi clarifice hăţişul de interese teritoriale şi materiale ale mai multor adversari politici (cu nume şi apucături la fel de pitoreşti ca ale Pisicâinelui: bufniţa Kaliopi, Marele Somn, Minotaurul Samoil etc.).

Nu contest stilul dinamic în care este scris romanul, nici atractivitatea personajelor neobişnuite. Numai că eu nu prea am ştiut ce să fac cu această carte. In afară de conturarea deosebită a personajelor fantastice şi de ritmul alert în care se derulează, după partea introductivă în care suntem lăsaţi să ne obişnuim cu şi să ne localizăm în harta transformată a Tării Româneşti, acţiunile, răsturnările de situaţie, confruntările directe între rivali, capturările şi evadările, dispariţiile misterioase, mi-a scăpat direcţia în care s-a mişcat această carte.
Cel mai mult mi-a plăcut intruziunea directă a scriitorului ca el însuşi în naraţiune pentru a explica unele alegeri făcute şi unele întoarceri de condei în text. Apreciez cărţile unde atenţia îmi este deraiată de elemente meta-narative. Doar că ele sunt insuficiente pentru a contura o idee plină în acest sens. Se pierd în toată acea acţiune rapidă, în aglomeraţia de personaje-animale, de furnici de diverse culori, de monstruleţi invizibili, dar puternici.
Apoi, la început pare să fie o traducere a realităţii la nivelul unui copil, unde se văd mai bine incongruenţele, lipsa de logică, absurdul adulţilor; ca după un mic avans în carte să nu mai fie despre copilărie şi puterea revelatoare a inocenţei ei, ci despre metehnele politicii autohtone şi despre auto-subminarea noastră prin lipsa completă de talent în legarea de alianţe şi respectarea lor (abrabureala politică pe care o cunoaştem cu toţii).
 Romanul este păstrat prea mult la un nivel superficial, descriptiv (pentru gustul meu) şi se ramifică în prea multe idei insuficient explorate.
Dar finalul, nu tocmai după standardele genului (cred), a fost pe placul meu.