Bogdan Suceavã -"Venea din timpul diez"

In Bucureştiul din ziua de azi apar ca ciupercile dupã ploaie tot felul de secte de inspiraţie ortodoxã (dar deviante fie cu tot felul de bazaconii istorice, fie cu miracole derivate din teorii dubioase) într-o rivalitate care se lasã cu agresiuni fizice destul de serioase uneori pentru a salva spiritul românesc de dupã Revoluţie (binecunoscuta isterie ortodoxistã, de care nici acum nu reuşim sã scãpãm, ce a cuprins poporul român dupã comunişti). Cum suntem noi desprinşi de realitate, de contextul internaţional, de ideea de progres, sfârşitul romanului este tot un început de o nouã sectã, în ciuda eşecurilor celor vechi de a ne da o identitate, de a ne împlini, de a ne schimba. O satirã a societãţii româneşti care nu a ştiut sã profite de momentul unic din decembrie 1989 şi nu a fãcut decât sã se întoarcã la un model religios ipocrit, stagnant, superficial, sãrãcãcios, desuet.

Punctul forte al romanului îl reprezintã multitudinea de personaje şi excentricitãţile lor (de exemplu, colecţionarul de sãruturi ale lui Nichita Stãnescu, Vespasian Moisa cu harta Bucureştiului pe piept, Stefan cel Mare "reloaded". Cei care au o slãbiciune pentru Bulgakov se vor delecta cu personajul motan din acest roman.

Inceputul:
"Povestitorul sunt eu. Tu ştiai încã de pe atunci sfârşitul istoriei şi vedeai, aşa cum o pasãre priveşte din vãzduh furnicarul şi zãreşte torentul venind cãtre muşuroi, pe când furnicile încã se bucurã de soare, tot ceea ce avea sã urmeze, din prima clipã a intrãrii sale în Bucureşti şi pânã la cea din urmã suflare a profeţiilor sale. Când a intrat în oraş, nimeni nu l-a aşteptat sã-l acopere de glorie, iar el nu a venit cãlare pe un catâr, sub ramuri de mãslin, deşi aşteptarea aceea care plutea în aer îi fusese de mult hãrãzitã. Cu toţii aşteptam o minune. Mai ţii minte anii nouãzeci, cu toate tainele lor şi cu toatã istoria lor nespusã? Iatã cã a venit acum vremea sã li se scrie adevãrata cronicã."

Robert Musil -"Omul fãrã însuşiri"

Dupã Joyce, aceasta este cea mai dificilã lecturã prin care am trecut. Este un Thomas Mann la puterea Thomas Mann. Atâtea idei sunt dezbãtute în cartea aceasta încât îţi explodeazã capul (pe alocuri chiar crezi cã la propriu). Este un roman fãcut din multe, extrem de multe idei, arid de abstract. Tot respectul pentru un scriitor care a putut concepe un asemenea roman. Când mã gândesc la toate variantele la care a lucrat (manuscrisul romanului se pare cã bate la 100.000 de pagini) mã ia cu ameţealã. Am muncit ca un sclav la ultimele 200 de pagini pentru cã deja nu mai intrau (cele douã volume au la un loc cam 1400 de pagini –şi nu neapãrat dimensiunea conteazã, cât faptul cã sunt foarte dense, compacte, aglomerate, solicitante). Iar romanul mai este şi neterminat...

Omul fãrã însuşiri, Ulrich pe numele sãu, este un tânãr celibatar, cu lipici la femei, trãindu-şi criza existenţialã în minunata Vienã a începutului de secol 20 şi a cãrui minte foarte logicã, de precizie matematicã rumegã contextul ideologic, economic, politic şi analizeazã persoanele (multe!) din jurul sãu. Aaaa, şi se mai cerceteazã şi pe sine, bineînţeles. Lui Musil îi reuşeşte foarte bine urmãrirea aceasta a firului gândirii unui personaj riguros ca raţiune, iar când terminã de disecat o idee trece imediat la alta, abia lãsându-i cititorului un timp minim de a digera cele analizate. Iar dacã pauza constã în trecerea la unul din personajele (în general feminine) sentimentale, dominate de emoţii, începe sã ţi se facã dor de Ulrich pe care mãcar îl puteai înţelege, chiar dacã gândurile lui se mişcau într-un ritm alert.
Ulrich este omul fãrã însuşiri pentru cã, deşi recunoaşte utilitatea folosirii raţiunii, nu are convingeri foarte puternice de nici o naturã (nici mãcar nu insistã cã rãspunsurile logice la problemele existenţei sunt cele mai adecvate), nu este înregimentat dogmatic în nici o direcţie, nu are idei fixe şi tinde sã analizeze dintr-o poziţie relativ neutrã orice aspect al vieţii cu care se confruntã.
Ulrich ia o pauzã de la viaţã, de la orice formã de activitate cu rezultate imediate, vizibile, care impun o schimbare lucrurilor, oamenilor, care iniţiazã evenimente transformatoare, şi trece la contemplarea şi analizarea celor din jur pentru a-şi defini direcţia în care sã i se îndrepte viaţa, sã gãseascã o cauzã, o idee cãreia sã i se dedice. Ulrich îşi aplicã în mod constant o privire auto-scrutãtoare. Este foarte atent la propriile idei, sentimente, atitudini, o atenţie atât de detaliatã încât devine sterilã. Inabilitatea de a alege o direcţie devine şi mai fãrã soluţionare dupã moartea tatãlui, reprezentant al legii, moarte care îl aruncã într-o libertate deplinã, libertate care nu face decât sã-l afunde în împrãştierea între opinii, idei, discuţii, posibilitãţi.

"Astãzi [...] responsabilitatea nu-şi mai are centrul de greutate în oameni, ci în raporturile dintre lucruri. Nu s-a remarcat faptul cã experienţele au devenit independente de oameni? Au urcat pe scenele teatrelor; au intrat în cãrţi, în rapoartele institutelor de cercetare şi al expediţiilor ştiinţifice, în comunitãţile religioase sau de alte feluri, care favorizeazã anumite experienţe în detrimentul altora ca într-o cercetare socialã experimentalã; în mãsura în care experienţele nu se regãsesc în acea activitate, plutesc pur şi simplu în aer. Cine mai poate sã afirme astãzi cã mânia lui e într-adevãr mânia lui, când atât de mulţi vin sã lanseze comentarii şi pretenţia de a o înţelege mai bine decât el însuşi?! A apãrut o lume de însuşiri fãrã om, de experienţe fãrã cel care le trãieşte, aproape cã s-ar zice cã într-un caz ideal omul nici n-ar mai trãi vreo experienţã la modul privat şi povara agreabilã a responsabilitãţii personale s-ar dizolva într-un sistem de formule ale semnificaţiilor posibile. Probabil cã dezagregarea concepţiei antropocentrice, cate atât de multã vreme l-a considerat pe om drept centrul universului, dar care de secole se tot estompeazã, a atins în cele din urmã sinele, cãci credinţa conform cãreia aspectul cel mai important al unei trãiri este acela de a fi trãitã şi al unei fapte de a fi fãptuitã începe sã li se parã celor mai mulţi o naivitate."

Cartea nu este nici foarte serioasã, dar nici amuzantã (deşi sunt capitole de un umor foarte rafinat). Totuşi Musil se joacã adesea frumos cu tot felul de remarci hoaţe, originale şi percutante (de ex. "îi rãspunse Agathei cu un surâs la fel de astringent ca un vin bun netratat cu zahãr"). Iar unele personaje sunt construite astfel încât prin contrast relevã ironia existenţei: capitolele în care pãtrundem în mintea criminalului Moosbrugger (ucisese o prostituatã) dezvãluie o percepţie sensibilã, justã, criticã, profundã asupra vieţii, chiar dacã ciudatã, accentueazã confuzia din capitolele în care contele Leinsdorf încearcã în zadar sã înţeleagã ce se petrece în ţara unde el ocupã o poziţie de decizie importantã.
Cred cã e clar pânã acum cã acest roman nu are vreo intrigã, el susţinându-se în principal din idei, personaje şi ironia finã cu care Musil observã societatea.

"Tot atunci se întâmpla ca Diotima, care stãpânea calitatea femeilor de spirit de a o alege din instinct dintre mai multe posibilitãţi pe cea mai proastã, calitate ce asigura succesul de public, fãcu o mişcare prin care Ulrich şi Agathe îşi dobândirã locul permanent în amintirea lumii bune, datoritã faptului cã protectoarea lor gãsi deodatã încântãtor faptul, transmiţându-l de îndatã mai departe ca atare, cã vãrul şi vara ei, reuniţi în mod romantic dupã o despãrţire de aproape o viaţã, se intitulaserã de atunci înainte gemeni siamezi, deşi, prin voinţa oarbã a destinului, fuseserã pânã atunci tocmai contrariul."

Cartea (neterminatã dupã cum am spus) are potenţial sã te arunce în depresie. Alãturi de Ulrich şi de Musil ajungi şi tu sã te întrebi: ce rost are? unde sã te îndrepţi? ce cale sã urmezi? ce soluţie sã alegi? care sã fie deznodãmântul?
Se remarcã, de asemenea, minunata traducere fãcutã de Mircea Ivãnescu. O muncã excepţionalã.

Ryu Murakami -Albastru nemarginit, aproape transparent

Un fel de Trainspotting japonez. Cartea se învârte în jurul discuţiilor tânãrului Ryu (hm!) cu prietena lui, Lilly, fotomodel-prostituata, în timpul experimentãrii cu droguri diverse şi cu tot felul de prieteni care intrã şi ies din peisaj (în principal o camerã jegoasã, puţind a tutun, plinã de accesorii pentru consumul de droguri, colcãind de gândaci), toate petrecându-se în principal fãrã repere temporale precise, cititorul trebuind sã fie foarte atent la detalii pentru a face legãtura dintre episoade (de exemplu, un indiciu despre timp este conţinut de imaginea unui ananas).
Pe lângã halucinaţii, atacuri de panicã, izbucniri violente, are loc şi o orgie.
Cartea e amuzantã, discuţiile din gaşcã sunt realiste, uneori prin stupizenia lor, dar de cele mai multe ori prin lipsa lor (aparentã) de relevanţã, deşi ideea centralã este cã fiecare moment este esenţial. Grupul de prieteni pare foarte unit în demersurile lor de a obţine plãcere mai presus de toate, ca un fel de apãrare faţã de lumea din jur prin exploatarea la maxim a clipei prezente.

Inceputul:
"Nu, nu era un avion. Era bâzãitul unei insecte care venea de undeva din spatele meu. Gâza, mai micã decât o muscã, mi s-a învârtit de câteva ori în dreptul ochilor, apoi a dispãrut într-un colţ întunecat al camerei."

Iuri Andruhovyci -Douasprezece inele

In anii '90 un fotograf austriac se îndrãgosteşte de farmecul haotic al Ucrainei pe care începe sã o viziteze din ce în ce mai des, fascinat de harababura ieşirii din comunism, începutul unei tranziţii slinoase, alãturi de folclorul huţul cu un primitivism şi o sãlbãticie fascinante. Evident se şi îndrãgosteşte. De translatorã. Cu care se duce într-o excursie în Carpaţi. Unde dã de naiba, normal. Dupã o petrecere jegoasã într-un hotel elitist alãturi de regizori, stripteuze, diverşi intelectuali, paznici şi un poet faimos. Oricum, totul se încheie cu un zbor de poveste peste zona noastrã de aici (apare şi Transilvania, bineînţeles).
Deşi destul de confuzant pe alocuri, romanul meritã citit pentru ironia cu care ne este surprinsã "specificitatea" (pentru cã nici noi nu suntem departe de imagina Ucrainei acelor ani).

"In scrisorile sale din Ucraina, Karl-Joseph Zumbrunnen relata: "Tot ceea ce ne dorim, la ce ne gândim şi nãzuim ni se împlineşte negreşit. Din pãcate însã, de fiecare datã mult prea târziu şi nu întocmai cum am fi dorit. Si, când acel "ceva" apare aievea înaintea noastrã, nici nu-l recunoaştem la faţã. De aceea ne e teamã mai ales de viitor, de cãlãtorii, de copii, de schimbãri. Eu nu ştiu sã mã opun la toate astea, însã mimez din rãsputeri cã o fac. Nu demult, aici au început iarãşi sã opreascã îndelung lumina."

Arthur Koestler -„Intuneric la amiazã”

Unul dintre cele mai celebre romane politice din secolul 20, "Intuneric la amiazã" este povestea unui versat bolşevic care este arestat, îşi "recunoaşte" acuzaţiile şi este condamnat la moarte. Deşi Stalin nu este menţionat clar (dar îl ghicim în portretul Numãrului 1 prezent în toate camerele), cartea se inspirã din modul în care utopia socialistã a fost brutal distrusã de regimul stalinist (Koestler însuşi confirmã aceastã legãturã în nota de la început).

Cititorul petrece câteva sãptãmâni alãturi de Rubaşov, una din figurile respectate şi reprezentative în roman pentru sistemul politic şi ideologic, în celula lui, îi aflã trecutul, descoperã loialitatea lui faţã de ideologia comunistã pervertitã acum de un regim opresiv şi ajunge sã-i aprecieze rezistenţa, puterea de a se dedica unei cauze, dar şi sã-i înţeleagã trãdãrile şi greşelile, umane la urma urmei. Pentru spaţiul foarte limitat în care se desfãşoarã, cartea nu lasã impresia de claustrare, ci este destul de dinamicã şi antrenantã în dezvãluirea evoluţiei lui Rubaşov şi a poziţionãrii lui faţã de degradarea unei idei în numele cãreia el şi-a creat întreaga existenţã. Dacã la începutul cãrţii Rubaşov este prototipul vechiului bolşevic are încredere cã argumentele, explicaţiile şi puterea sa de rezistenţã îl vor scoate din închisoare, pe mãsurã ce devin evidente contradicţiile din cadrul partidului şi al ideologiei pe care acesta se bazeazã, Rubaşov capituleazã la sfârşit şi acceptã toate acuzele care i se aduc.

"Rubaşov îşi repeta pentru a suta oarã cã Gletkin şi noii oameni de Neanderthal nu fãceau decât sã încununeze munca generaţiei cu capetele numerotate. Faptul cã aceeaşi doctrinã a devenit atât de inumanã în gura lor se datora, s-ar putea spune, unui moment de culminaţie. Când Ivanov folosise aceleaşi argumente, se mai pãstrase în glasul lui o nuanţã lãsatã de trecut, de amintirea unei lumi dispãrute. Iţi poţi renega copilãria, dar nu o poţi şterge din memorie. Ivanov îşi târâse trecutul dupã el pânã la capãt; asta dãdea tuturor spuselor lui acea nuanţã de melancolie frivolã; de aceea îl numise Gletkin cinic. Cei de teapa lui Gletkin n-aveau ce şterge; ei n-aveau nevoie sã-şi renege trecutul, pentru cã n-aveau trecut. Ei se nãscuserã fãrã cordon ombilical, fãrã frivolitate, fãrã melancolie."