luni, 26 iunie 2017

Robert Musil -"Omul fãrã însuşiri"

Dupã Joyce, aceasta este cea mai dificilã lecturã prin care am trecut. Este un Thomas Mann la puterea Thomas Mann. Atâtea idei sunt dezbãtute în cartea aceasta încât îţi explodeazã capul (pe alocuri chiar crezi cã la propriu). Este un roman fãcut din multe, extrem de multe idei, arid de abstract. Tot respectul pentru un scriitor care a putut concepe un asemenea roman. Când mã gândesc la toate variantele la care a lucrat (manuscrisul romanului se pare cã bate la 100.000 de pagini) mã ia cu ameţealã. Am muncit ca un sclav la ultimele 200 de pagini pentru cã deja nu mai intrau (cele douã volume au la un loc cam 1400 de pagini –şi nu neapãrat dimensiunea conteazã, cât faptul cã sunt foarte dense, compacte, aglomerate, solicitante). Iar romanul mai este şi neterminat...

Omul fãrã însuşiri, Ulrich pe numele sãu, este un tânãr celibatar, cu lipici la femei, trãindu-şi criza existenţialã în minunata Vienã a începutului de secol 20 şi a cãrui minte foarte logicã, de precizie matematicã rumegã contextul ideologic, economic, politic şi analizeazã persoanele (multe!) din jurul sãu. Aaaa, şi se mai cerceteazã şi pe sine, bineînţeles. Lui Musil îi reuşeşte foarte bine urmãrirea aceasta a firului gândirii unui personaj riguros ca raţiune, iar când terminã de disecat o idee trece imediat la alta, abia lãsându-i cititorului un timp minim de a digera cele analizate. Iar dacã pauza constã în trecerea la unul din personajele (în general feminine) sentimentale, dominate de emoţii, începe sã ţi se facã dor de Ulrich pe care mãcar îl puteai înţelege, chiar dacã gândurile lui se mişcau într-un ritm alert.
Ulrich este omul fãrã însuşiri pentru cã, deşi recunoaşte utilitatea folosirii raţiunii, nu are convingeri foarte puternice de nici o naturã (nici mãcar nu insistã cã rãspunsurile logice la problemele existenţei sunt cele mai adecvate), nu este înregimentat dogmatic în nici o direcţie, nu are idei fixe şi tinde sã analizeze dintr-o poziţie relativ neutrã orice aspect al vieţii cu care se confruntã.
Ulrich ia o pauzã de la viaţã, de la orice formã de activitate cu rezultate imediate, vizibile, care impun o schimbare lucrurilor, oamenilor, care iniţiazã evenimente transformatoare, şi trece la contemplarea şi analizarea celor din jur pentru a-şi defini direcţia în care sã i se îndrepte viaţa, sã gãseascã o cauzã, o idee cãreia sã i se dedice. Ulrich îşi aplicã în mod constant o privire auto-scrutãtoare. Este foarte atent la propriile idei, sentimente, atitudini, o atenţie atât de detaliatã încât devine sterilã. Inabilitatea de a alege o direcţie devine şi mai fãrã soluţionare dupã moartea tatãlui, reprezentant al legii, moarte care îl aruncã într-o libertate deplinã, libertate care nu face decât sã-l afunde în împrãştierea între opinii, idei, discuţii, posibilitãţi.

"Astãzi [...] responsabilitatea nu-şi mai are centrul de greutate în oameni, ci în raporturile dintre lucruri. Nu s-a remarcat faptul cã experienţele au devenit independente de oameni? Au urcat pe scenele teatrelor; au intrat în cãrţi, în rapoartele institutelor de cercetare şi al expediţiilor ştiinţifice, în comunitãţile religioase sau de alte feluri, care favorizeazã anumite experienţe în detrimentul altora ca într-o cercetare socialã experimentalã; în mãsura în care experienţele nu se regãsesc în acea activitate, plutesc pur şi simplu în aer. Cine mai poate sã afirme astãzi cã mânia lui e într-adevãr mânia lui, când atât de mulţi vin sã lanseze comentarii şi pretenţia de a o înţelege mai bine decât el însuşi?! A apãrut o lume de însuşiri fãrã om, de experienţe fãrã cel care le trãieşte, aproape cã s-ar zice cã într-un caz ideal omul nici n-ar mai trãi vreo experienţã la modul privat şi povara agreabilã a responsabilitãţii personale s-ar dizolva într-un sistem de formule ale semnificaţiilor posibile. Probabil cã dezagregarea concepţiei antropocentrice, cate atât de multã vreme l-a considerat pe om drept centrul universului, dar care de secole se tot estompeazã, a atins în cele din urmã sinele, cãci credinţa conform cãreia aspectul cel mai important al unei trãiri este acela de a fi trãitã şi al unei fapte de a fi fãptuitã începe sã li se parã celor mai mulţi o naivitate."

Cartea nu este nici foarte serioasã, dar nici amuzantã (deşi sunt capitole de un umor foarte rafinat). Totuşi Musil se joacã adesea frumos cu tot felul de remarci hoaţe, originale şi percutante (de ex. "îi rãspunse Agathei cu un surâs la fel de astringent ca un vin bun netratat cu zahãr"). Iar unele personaje sunt construite astfel încât prin contrast relevã ironia existenţei: capitolele în care pãtrundem în mintea criminalului Moosbrugger (ucisese o prostituatã) dezvãluie o percepţie sensibilã, justã, criticã, profundã asupra vieţii, chiar dacã ciudatã, accentueazã confuzia din capitolele în care contele Leinsdorf încearcã în zadar sã înţeleagã ce se petrece în ţara unde el ocupã o poziţie de decizie importantã.
Cred cã e clar pânã acum cã acest roman nu are vreo intrigã, el susţinându-se în principal din idei, personaje şi ironia finã cu care Musil observã societatea.

"Tot atunci se întâmpla ca Diotima, care stãpânea calitatea femeilor de spirit de a o alege din instinct dintre mai multe posibilitãţi pe cea mai proastã, calitate ce asigura succesul de public, fãcu o mişcare prin care Ulrich şi Agathe îşi dobândirã locul permanent în amintirea lumii bune, datoritã faptului cã protectoarea lor gãsi deodatã încântãtor faptul, transmiţându-l de îndatã mai departe ca atare, cã vãrul şi vara ei, reuniţi în mod romantic dupã o despãrţire de aproape o viaţã, se intitulaserã de atunci înainte gemeni siamezi, deşi, prin voinţa oarbã a destinului, fuseserã pânã atunci tocmai contrariul."

Cartea (neterminatã dupã cum am spus) are potenţial sã te arunce în depresie. Alãturi de Ulrich şi de Musil ajungi şi tu sã te întrebi: ce rost are? unde sã te îndrepţi? ce cale sã urmezi? ce soluţie sã alegi? care sã fie deznodãmântul?
Se remarcã, de asemenea, minunata traducere fãcutã de Mircea Ivãnescu. O muncã excepţionalã.

Un comentariu: