Sebastian Barry -"Jurnalul ascuns"

O carte scrisă într-un stil prea cuminte pentru a-mi plăcea în mod deosebit. Roseanne McNulty este o bătrână uitată într-un azil de unde riscă să fie dată afară pentru că nimeni nu ştie de ce e acolo şi dacă chiar trebuie să stea într-un spital. Aşa că Roseanne încearcă să-şi pună cap la cap bucățile de amintiri care i-au mai rămas ca să-şi reconstituie viața. Memoriile ei alternează cu observațiile pe care le face psihiatrul care o are în grijă, doctorul Grene.
In principal este o poveste despre cruzimea umană, speranțe distruse, refuzul absurd al dreptului fiecăruia de a fi fericit şi iubit de un context social şi istoric complet aiurea. Moştenirea familială este o bazaconie care ne poate distruge viața în mod cu totul nedrept. Iar irlandezii se ştie că au o manie specială pentru genul acesta de tradiție toxică, de trecere a păcatelor de la o generație la alta. Cam ca la albanezi. Doar că Barry se află la ceva distanță de un Kadare unde disperarea existențială dobândeşte o dimensiune filosofică la cât e de sumbră şi atotacaparatoare, pe când la Barry o coteşte puțin spre telenovelă (bine, poate e un comentariu exagerat de acid, dar la cât nu mi-a plăcut cartea se iartă).
Lui Barry nu-i lipsesc unele finețuri la nivel de detalii, unele imagini neaşteptate în comparații şi metafore, mai ales când trebuie să contureze un personaj. Dar povestea e cam mediocră. Si nici procedeul ăsta cu un martor în care nu prea poți să ai încredere că e cam țicnit opus unui absent lucid care vine să completeze fix ce i-a scăpat martorului nu salvează situația. Barry nu este nici vreun Faulkner. Există o fărâmă drăguță de lirism în modul de a scrie şi o forță a locului pe care o simți clocotind sub firul acțiunii, dar ca un tot cartea nu mi s-a părut că are suficiente lucruri pentru a fi remarcată. Si a fost remarcată la Man Booker...