Dan Lungu -"Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu"

E o carte care le are pe toate foarte bine construite, teme contemporane, personaje, acţiune, umor; este vorba de Dan Lungu, na! Dar mie mi s-a pãrut cea mai puţin expresivã la nivel de stil şi personaje dintre cãrţile lui. E ca şi cum bifeazã tot ce se poate şi iese o chestie perfectã, dar cam fãrã suflet aşa. Celelalte cãrţi de la el "pãcãtuiau" prin ceva excesiv, o parte din carte se impunea şi lãsa restu în fundal. Aici fiecare bucãţicã este lucratã egal la un nivel excelent.
Dacã eşti un cititor care cautã acel "ceva" care iese din norme, atunci cartea aceasta bunã nu-ţi va spune mare lucru pentru cã duce bine toate liniile dar pânã la punctul în care riscã sã fie prea mult. Insã este o carte perfectã pentru a fi recomandatã de un librar unui cumpãrãtor care cautã un cadou pentru cineva despre ale cãrui gusturi literare habar nu are, dar despre care ştie cã mai citeşte cu drag din când în când.

Dan Lungu a ales un subiect "fierbinte" –pãrinţii care pleacã sã munceascã în strãinãtate pentru cã nu mai pot face faţã nevoilor financiare ale familiei şi care intrã astfel într-un cerc vicios unde cei rãmaşi acasã vin cu cerinţe tot mai mari, prelugind astfel nedeterminat o şedere care se dorea de scurtã duratã, ignorându-se suferinţele copiilor pentru care "mama" devine o amintire tot mai fragilã. Tema este foarte bine studiatã, departe de clişee, cu detalii autentice (de exemplu, ritualurile obsesiv-compulsive prin care copiii încearcã sã controleze o realitate neplãcutã), cu îndrãzneala de a arãta toate implicaţiile separãrii într-o familie, de la înstrãinarea sentimentalã dintre soţi pânã la afundarea compensatorie a copiilor într-o lume imaginarã. Si aici Dan Lungu face o treabã exemplarã. Finalul, chiar dacã e puţin de cancan, cade potrivit pentru a încheia într-o notã culminantã cartea. In ciuda acestor merite clare, poate şi pentru cã îi lipseşte stropul acela de viaţã personalã strecurat în ea, cartea mi s-a pãrut mai puţin spumoasã decât celelalte scrise de el.

"O învãluie într-o privire caldã şi amuzatã pe Ortansa şi îi ureazã noapte bunã. Nu-i rãspunde, dar el nu se supãrã, ştie cã ea chiar nu aude. Brunetul, cuţitul, fata în alb şi tot ceea ce mai e pe acolo o absorb printr-un tub, catodic, cum altfel, într-o lume a chiuvetelor şic, a draperiilor şi cuverturilor nemaipomenite, lucruri la care în comunism nici nu visau, fiindcã nu ştiau cã existã, iar acum nu şi le permit. Nu-şi repetã urarea. Intre enervarea abia disimulatã cã îi distrage atenţia de la film şi reproşul calm cã nici mãcar noapte bunã nu i-a spus, îl preferã pe cel de-al doilea. Aşa e, în viaţã nu înving cei care fac alegerea cea mai bunã, ci cei care o evitã pe cea mai proastã. Numai cã el a învãţat asta prea târziu."

Deşi subiectul are un potenţial depresiv destul de mare, personaje haioase vin sã mai detensioneze atmosfera, astfel încât sã nu fie totul exagerat de sumbru. In plus, copiii şi metodele lor de a face faţã problemelor ajutã, prin ineditul şi hazul lor, sã contrabalanseze dramatismul situaţiei paralele în care şi adulţii sunt prinşi într-o lume pe care trebuie s-o descâlceascã, dar numai dupã ce au o înţelegere brutalã cã realitatea româneascã cu care s-au obişnuit nu este realitatea întregii lumi, cã existã o diferenţã uriaşã între aşteptãrile cu care au plecat din ţarã şi situaţia lor odatã ajunşi în strãinãtate şi cã existã consecinţe neaşteptate pentru deciziile luate. Este o "coming of age story" nu numai pentru fetiţa care se joacã de-a Dumnezeu, ci şi pentru pãrinţii ademeniţi de promisiunile lui "în afarã".

"Dacã ar fi avut bani de cãlãtorii, vacanţe şi petreceri, poate cã filmele acestea nu i-ar mai fi spus nimic. Dar, cum lucrurile stau taman pe dos, acesta e felul ei de a cãlãtori, a merge în vacanţã şi a se distra. Aşa cã îi respectã tabietul, chiar îl înţelege, iar micile lui ironii erau mai degrabã semne de afecţiune. Cel puţin aşa îi plãcea sã creadã. Poate cã undeva, bine ascunsã în textura tachineriilor lui, în adeneul micilor înţepãturi, era şi un reflex de autoapãrare, fiindcã uneori gãsea în pasiunea ei pentru filme de duzinã o acuzã finã, un reproş niciodatã formulat, cã viaţa alãturi de el nu-i oferã decât atât. Poate nu era decât închipuirea sa la mijloc, suspiciunea vigilentã a orgoliului masculin. Aşa perdea o sã ne cumpãrãm şi noi, spunea ea uneori, îndreptând degetul cãtre ecran. [...] Iar el nu ştie decât sã zâmbeascã cu îngãduinţã, sã-i dea orbeşte dreptate sau sã se lase pradã unui gust amãrui, care în ultimii ani i s-a impregnat în piele. E drept, niciodatã n-a vrut, nici mãcar în glumã, un castel, coline cu livezi şi nici mãcar o maşinã bunã pe care poate, cu chibzuinţã, şi-ar fi permis-o. Atunci poate şi-ar fi pierdut cumpãtul. Din fericire, întotdeauna exclamaţiile sale erau cu mãsurã, una pe care o bãnuia cã vine din bun-simţ, ca asumare inconştientã a limitelor, sau poate dintr-o culturã a exprimãrii emoţiilor care bãrbaţilor cel mai adesea le scapã. In ce îl priveşte, simte cã de ani buni nu mai poate fi decât critic şi dezamãgit. I-ar fi plãcut sã spunã realist, dar e un cuvânt de care se fereşte, fiindcã are o dozã mare de viclenie."