vineri, 1 iunie 2018

Piotr Bednarski -"Zapezile albastre"

Cum încearcă un copil să se bucure de propria copilarie în Siberia, unde este deportat de regimul stalinist împreună cu toată familia. Locuieşte cu mama, o ființă pe care o vede ca plină de magie, un înger, o insulă de bunătate şi umanitate pentru el, într-un satuc îndepărtat, în timp ce taică-su a fost trimis în gulag.
Dragostea pe care o emană mama (şi care îi va cauza moartea) este lucrul cel mai de preț pe care îl moşteneşte micul Petia şi care salveaza şi sufletul copilului şi romanul de cele mai sumbre trăiri omeneşti în fața unei experiențe fizice şi umane extreme.
Scurtă, sobră, solară în ciuda situației dramatice prin care trec personajele, "Zăpezile albastre" este o carte percutantă şi înduioşătoare.

"Coşmarul copilăriei mele a fost întunericul. Intunericul şi Stalin. Suportam mai uşor întunericul, pentru că începea la asfințit şi se încheia la răsăritul soarelui. Si nu era întotdeauna întuneric beznă. Dar Stalin, acest vizionar de geniu, se afla pretutindeni. La fiecare colț, pe fiecare afiş, chiar şi-n vise. Conducătorul, cârmaciul, părintele. L-am privit de multe ori cu atenție, în lumina zilei, ca să-mi înfrâng fobia, dar n-a ieşit nimic din toate astea. Frica îmi rămânea în continuare în suflet.
Nu era frumos, nu avea vreo urmă de căldură nici în ochi, nici în trăsăturile feței, dar nu-mi inspira aversiunea pe care mi-o trezea chipul respingător al lu Hitler. Aveam însă impresia că răspândeşte în jur lepra. Aşa-mi spunea instinctul. Si, cu siguranță, din cauza asta mă temeam. Stalin semăna moartea şi răspândea molima morții. Distrugea viața, iar eu îmi doream atât de mult să trăiesc; chiar şi în sărăcia aceea, în foametea aceea, numai să văd cerul albastru, păsările fără griji, iarba fără moarte. Alergam mereu spre casa în care venise pe lume un copil. Vederea unui nou-născut mă făcea să resimt o trăire intensă, aproape o revelație. Si mă lăsau să intru în fiecare casă, mi se dădea voie să ating omulețul abia născut, spunându-mi că aveam o atingere şi o privire binefăcătoare. Alergam să văd copilaşii de-abia născuți pentru că mi-era frică de Stalin. Goneam să-mi fac curaj şi să-mi găsesc alinare, căci acele ființe lipsite de apărare, atât de fragile, îmi trezeau un asemenea sentiment de siguranță, încât, preț de câteva clipe, încetam să mai cred în moarte."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu