Adriana Sãftoiu -"Cronicã de Cotroceni"

 

"Functia devine dominantã cu cât mai mare e surprinderea de a fi acolo, într-o ierarhie politicã ce pãrea inabordabilã pentru cel care se constatã cocotat în ea. Functia genereazã un confort financiar, dar existã o laturã si mai perversã: un confort social, o hrãnire a stimei de sine, o vitaminizare zilnicã a egoului. Sistemul te întâmpinã: personalul, masina, oportunitãtile de cãlãtorie care nu te costã nimic, tratamentul preferential care te înconjoarã oriunde circuli, accesul la informatii care îti deschid ferestrele si usile, cãtre secretele altora, atitudinea respectuos-servilã a celor care fac totul ca sã îti iasã în cale si sã îti intre în voie. Inceputul relatiei cu acest sistem dispus sã sprijine demnitarul e relativ camuflat. Trebuie sã ai o stãpânire de sine si un echilibru dobândit în procesul de formare intelectualã, deci cu mult înainte de a fi obtinut o functie, ca sã poti sã spui: "Multumesc, pot sã îmi curãt singur scamele de pe hainã." Trebuie sã te fi definit satisfãcãtor ca personalitate, în raport cu familia ta, cu mediul tãu, cu societatea, astfel încât functia sã fie doar un loc de muncã si sã poti respinge toate avantajele, care sunt de fapt capcane (eficiente altfel) si te transformã în sluga propriei functii. Nu putine sunt depresiile si depresivii, dupã ce sistemul îi lasã pe margine."

"Ca sã câstigi bãtãlii politice, cu atât mai mult când ai ca adversar PSD, e nevoie de determinare, de o capacitate de muncã remarcabilã, de o creativitate politicã debordantã, de inteligentã analiticã, practicã, emotionalã, de sânge rece si calcul matematic în strategie. Pe lângã aceste date, e nevoie de context, de oportunitãti. Iar contextul a fost în favoarea lui Traian Bãsescu.

Aspectul gregar, vestimentatia tip second-hand -purta hainele ca un umeras cu un brat rupt-, pantofii perforati, cu vârful amintind de imineii turcesti, suvita personalã, de care nu s-a atins nimeni pânã la penibilul moment din Downing Street 10, râsul dezinvolt provocând stupoare în rândul audientei, remarcile dizgratioase, vorba asprã, directã, fãrã fandoseli si politeturi, nepotrivitã adeseori în public, lipsa oricãrei culturi a protocolului diplomatic fãceau din Traian Bãsescu un intrus în lumea costumelor prezidentiale, un candidat nevandabil. Doar cã toate handicapurile de aspect si prestantã erau suplinite de o inteligentã politicã inepuizabilã din punct de vedere strategic si tactic. Domina spatiul comunicãrii mai bine decât oricine."

"Traian Bãsescu nu poate fi suspectat cã detine pe cale academicã subtilitãti de psihologie individualã. Actioneazã în relatiile umane instinctiv. Experienta de comandant de navã nu trebuie deloc subestimatã. Seful trebuie sã se pozitioneze de la bun început, iar managementul exercitãrii puterii îl stãpânea într-un mixt de intuitie si experientã. Nici un alt tip de studiu la bazã. Respectul nu era pentru el un obiectiv în sine, ci, eventual, un instrument, destul de costisitor. Supunerea însã era, iar pentru asta a recurs la cel mai eficient instrument: frica. Nu e concluzia mea, e convingerea lui exprimatã într-o discutie de final de colaborare. Respectul nu îi face pe oameni la fel de docili si ascultãtori, mi-a explicat. Frica, da. Iar respectul necesitã timp ca sã îl câstigi. De asemenea, efectele sunt prea târzii pentru cineva care vrea repede sã domine, sã controleze. Frica e mult mai usor de provocat, iar efectele sunt neîntârziate. Traian Bãsescu neglija un element important: nu era singurul care îsi construia imperiul pe aceste fundamente. Avea lângã el doritori de putere, care asteptau doar momentul prielnic sã se confrunte. Nu stiu dacã erau familiarizati cu studiile de analizã comportamentalã la nivel de public, dar confirmau concluziile. Gustave Le Bon spusese cã cea mai mare parte a sentimentelor -curajul, teama, caritatea, solidaritatea, devotamentul, instinctul rãului- sunt contagioase. Dintre diversele emotii, cea mai contagioasã este probabil teama."

"Din pãcate, comparatia dintre "un rãu mic" si "un rãu mare" are un singur efect: înrãutãtirea conditiei rãului mic pânã devine si el mare. In cel mai bun caz, se poate înregistra o stagnare în starea de "rãu mai acceptabil". E ca si cum un pãrinte si-ar scuza corigentele copilului prin comparatie cu repetentia copilului din vecini. Intr-adevãr, prin comparatie, a fi corigent, e mai bine decât a fi repetent. Dar tot despre mediocri vorbim."

"Din pãcate, statistica aratã cã folosirea unui jurnal coincide cu timpurile nefericite, proaste, deprimante. Scriem ca sã ne eliberãm. Apropiatii mã îndemnau sã notez, fiindcã voi uita. Stiam cã nu am sã uit stãri, atmosferã, chipuri, atitudini. Nici nu mã interesa sã retin amãnunte despre evenimente. Dupã ce am terminat facultatea, am intrat într-o panicã... livrescã. Aveam sentimentul cã uit cãrti pe care le citisem în facultate. Stiam sã spun dacã mi-au plãcut, îmi aminteam subiectul, scriitura, dar nu îmi aminteam nume de personaje sau locuri. M-a linistit un prieten, cititor avid. Atmosfera pe care o pãstrezi si pe care ti-o creeazã lectura, care te influenteazã si te formeazã, e mai importantã decât numele unui personaj, pe care îl poti recupera usor, redeschizând cartea. [...]

Am început mandatul la Cotroceni extrem de precautã, atentã, încordatã. Pe lângã noutatea functiei, se adãuga Bãsescu cel nou. Era "nou" prin faptul cã era permanent irascibil, nemultumit, neobosit conflictual. Reusea extrem de bine sã intimideze întreaga echipã. Dupã demisia Elenei Udrea, aerul în aceeasi încãpere cu el era greu de respirat. Si, cu toate acestea, la finele lui 2005 încã îmi pãstram convingerea cã Bãsescu va misca România în directia declaratã. Nu mã îndoiam de determinarea lui de a elimina coruptia, prin eliminarea influentei politicului din institutiile de fortã. De ce nu a reusit? Exercitiul autocontrolului si al autocenzurii îi era strãin. A stabilit limitele functiei dupã nevoile si gustul lui. Si nici nu au fost multi prin preajmã care sã îl tragã de mânecã. Ba din contrã, l-au ajutat sã creadã cã realitatea lui e adevãrul unei tãri."