E o carte despre cum gãsim sensul atunci când nu avem nici un punct de referințã. Singurul "personaj" în care poți avea încredere este cititorul. Adicã tu, cel care citești. Danielewski a creat o carte ca un test Rorschach. Acolo gãsești ceea ce pui tu, cititorul. De aceea, cartea poate fi și o poveste de groazã, și o poveste de dragoste, și orice altceva din tine este acolo. Pentru mine a fost o poveste despre eșecul de a da sens realitãții. Aceastã lipsã de repere este foarte inconfortabilã în lecturã. De aceea, mulți cititori renunțã. Este neplãcut sã citești cartea asta. Doar cã pentru unii (ca mine, de exemplu) de la un moment dat încolo devine fascinantã, dã dependențã; odatã intrat în spirala\labirintul\culoarul întunecat al efortului de a gãsi sensul nu mai poți sã abandonezi pânã nu termini. Iar la capãtul ãsta ești tu, cititorul, cu interpretarea și realitatea ta. O carte care nu poate fi scrisã de o minte umanã. E o manifestare a lui Dumnezeu în literaturã.
E vorba de o casă cu o arhitectură bizară, dar, mai ales, imposibilă, în interiorul unei case normale. Problema principală este cum interpretează fiecare personaj și (partea mișto) fiecare cititor ceea ce se întâmplă în casa ciudată și ce rol joacă acel spațiu în viața fiecăruia. Am citit moduri atât de diverse și de surprinzătoare de a înțelege această carte încât bănuiesc că (pe lângă alte merite literare, lingvistice, de construcție a textului) aceste resurse caleidoscopice de interpretare constituie partea genială a cărții.
Pe lângã aceastã idee principalã pentru care trebuie sã hãmãlești serios ca sã o absorbi și sã o transformi în tine însuți la final, cel putin Danielewski a fost destul de drãguț ca sã presare tot felul de șmecherii tehnice în text care mai pipereazã puțin procesul prin care îți bubuie (la propriu, foarte dureros) mintea (de exemplu, textul reflectã "fizic" povestea -practic, efortul mental de a înțelege mesajul este dublat de efortul fizic de a urmãri textul).
"I'm sure most women know it's bull but hey, they're entertained. I also think it's somewhat of a relief not to hear the true story. I mean you look at the horror sweeping all the way up from my wrists to my elbows, and you have to take a deep breath and ask yourself, do I really want to know what happened there? In my experience, most people don't. They usually look away. My stories actually help them look away.Maybe they even help me look away.
But I guess that's nothing new. We all create stories to protect ourselves."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu