Andrei Crăciun -"Prietenul visătorilor și al învinșilor"

 

"A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar nu s-ar mai povesti, așa cum știau oamenii dintotdeauna și de pretutindeni, un copil născut din femeie și bărbat, un an mai târziu femeia rămâne singură cu copilul ei, și e mai bine să se știe că bărbatul a fost ucis de poteră, așa e mai bine, și mai erau și doi unchi care știu povești fantastice, cu haiduci, și unchii aceia au crescut copilul până au făcut din el aproape bărbat, și mai era și o școală la Brăila, și Dunărea mai era, și copilul a intrat la stăpân și a trăit dintr-un miracol, și a muncit și a văzut ce e viața adevărată, și a legat prieteșuguri și a plecat în lume, nu ca să o cucerească, ci ca să o vadă și să o înțeleagă, să o iubească și să o ierte, ceea ce este cu totul altceva, el a fost un tânăr slab cu ochii și plămânii bolnavi, cu urechile bine deschise și inima la locul ei, cu limba ascuțită, gata să se aprindă ca un foc și să apere cu pumnul onoarea și utopia prieteniei."

"Acesta a fost prietenul meu Panaitaki, el nu a mers pe ape, el nu a vindecat leproșii și orbii, el nu l-a ridicat pe Lazăr din morți, dar și el a mângâiat văduvele și orfanii și îndrăgostiții și a avut cuvinte bune pentru toți cei nenorociți din lume, căci lumea n-a dus niciodată lipsă de cei nenorociți."

Marieke Lucas Rijneveld -"Nelinistea serii"

 

După moartea fiului cel mare într-un accident pe un lac înghețat, doi părinți nu știu cum să facă față pierderii și se lasă copleșiți și dezbinați de sentimentele de vinovăție, în timp ce ceilalți trei copii ai lor încearcă cu resursele lor limitate de înțelegere să repare familia. Narațiunea e spusă de fiica lor mijlocie care descrie la persoana I prezent, dând întregii povestiri o notă foarte agresivă de intimitate, ritualurile obsesiv-compulsive și jocurile de o cruzime neobișnuită cu care copiii familiei încearcă să invoce normalitatea înapoi în viața lor și să integreze realitatea morții. Deși teoriile și soluțiile cu care vin copiii pentru a reface coerența lumii în care trăiesc sunt de multe ori amuzante în naivitatea lor, mai ales datorită acelei tendințe copilărești de a da lucrurilor o semnificație literală, cartea este de o tristețe sfâșietoare. 

"Seara totul e rece aici: ograda, tăcerea dintre tata și mama, inimile noastre, salata de boeuf de pâine."  

"Aici, în sat, toste se întâmplă astfel: oamenii se îndrăgostesc din greșeală, cumpără din greșeală carnea care nu trebuie, își uită din greșeală cartea cu cântece bisericești, sunt taciturni din greșeală."  

"Pupatul e ceva pentru oamenii bătrâni, ăștia o fac când nu-și mai pot găsi cuvintele, atunci își astupă gurile unii altora."  

"Eu n-am probleme decât cu negrul de sub unghii. După părerea Hannei, ți se adună acolo dacă te gândești prea des la moarte."

Steven Galloway -"Violoncelistul din Sarajevo"

 

"Au venit mașini de pompieri care au încercat să stingă focul, devening ele însele ținte pentru lunetiștii nevăzuți și pentru obuzele lansate de o armată care jurase să apere orașul. Pompierii s-au luptat cât au putut până să primească ordinul de retragere de la vreun comandant care înțelesese zădărnicia situației. Kenan văzuse cum un pompier de vreo treizeci de ani stătea de unul singur, cu ochii pironiți asupra infernului dezlănțuit. Nu s-a mișcat deloc până în clipa când s-a prăbușit epuizat în genunchi. Colegii au fugit imediat către el, crezând că a fost lovit de un lunetist. Când l-au ridicat în picioare și l-au luat de acolo, Kenan a văzut că avea obrajii brăzdați de sudoare sau de lacrimi, iar buzele lui se mișcau în tăcere într-un fel care l-a făcut să creadă că se roagă. După aceea, timp de câteva zile, cenușa unui milion de cărți s-a depus peste oraș precum zăpada.

Atunci, Kenan crezuse că pompierul fusese copleșit de pierderea bibliotecii, și încă mai crede că e adevărat, însă acum are în plus impresia că ceea ce l-a îngenuncheat pe pompier a fost neputința lui de a schimba ceva. Atunci când copiii lui întreabă de ce e război, de ce sunt oamenii înfometați și împușcați, iar el nu le poate răspunde, atunci când îi vede suferind fără a putea să-i ajute în vreun fel, pompierul îi apare sub propriul chip și își dorește să fie ridicat de jos și purtat pe brațe. Nu poate totuși să se prăbușească, deoarece copiii lui au nevoie de el pentru a le spune că totul se va rezolva, că războiul se va termina, că vor supraviețui cu toții. Sunt momente când nu înțelege cum de nu se evaporă, cum de nu îi cad toate hainele pe podea, golite de bruma de materie care le însuflețea."

"O privire panoramică asupra modului în care America a devenit o super putere mondială în perioada primului război mondial. Nu este vorba de un roman tradițional, ci de un fel de colaj de flux al conștiinței format din știri, informații, evenimente, alături de întâmplările prin care trec personajele. Dos Passos știe să pună accentul, uneori cu o tentă de-a dreptul profetică, pe acele aspecte ale societății și culturii care vor marca identitatea națiunii americane pe termen foarte lung (imigranții, mass media, capitalismul, individualismul) și care vor fi atât motive de măreție, cât și de dezamăgire"

"Pe zi ce trece e din ce în ce mai puțin sigur că orașul pe care și-l amintește a existat cu adevărat. E o amintire care se pierde încetul cu încetul, la fel ca apa ținută în căușul palmelor, iar atunci când se va fi scurs toată se întreabă ce va mai rămâne. Nu știe cum va fi să trăiască fără a-și aminti cum era odată viața, cum era pe vremea când trăia într-un oraș frumos. Pe când abia începuse războiul, mai încerca să se lupte împotriva pierderii orașului, mai încerca să mențină lucrurile neschimbate, atât cât îi stătea în puteri. Când se uita la o clădire încerca să o vadă așa cum fusese odată, iar atunci când privea un om, știa bine că încearcă să ignore schimbările din aspectul și comportamentul lui. Dar odată cu trecerea timpului începuse să vadă lucrurile așa cum erau în realitate, iar într-o bună zi înțelesese că nu se mai lupta cu dispariția orașului nici măcar în mintea sa. Ceea ce vedea în jurul său era singura lui realitate."

"A încetat să mai vorbească cu prietenii, nu mai merge pe la nimeni și îi evită pe cei care îl vizitează. La slujbă vorbește cât se poate de puțin. Ar putea să se obișnuiască cu dezintegrarea clădirilor, însă dezintegrarea oamenilor este prea mult. Dacă oamenii tot o să dispară de lângă el, fie prin moarte, fie prin transformarea lor în străini, atunci preferă să se lipsească de ei."

ed Edward Denison -"30-Second Architecture"

 

Elizabeth Strout -"Oh William!"

 

Daniel Pennac -"Journal d'un corps"

 

"Le goût retrouvé du café après toutes ces années de chicorée ! Le café noir, fort, amer. Cette morsure dans la bouche, qui s’appelle, aussitôt la gorgée avalée, un petit clappement de langue satisfait. Cette brûlure derrière le sternum qui fouette et réveille, qui accélère les battements du cœur et branche les neurones. Souvent infect, au demeurant. Il me semble qu’il était bien meilleur avant-guerre. Mais pourquoi le café serait-il moins bon aujourd’hui ? Nostalgie d’un avant ?"

Ioana Parvulescu -"Viata incepe vineri"

 

Florin Lazarescu -"Noaptea plec, noaptea ma-ntorc"

 

Matila Ghyka -"Curcubeie"

 

Andre Juillard -"Apres la pluie"

 

Neagu Djuvara -"Amintiri si povesti mai deocheate"

 

Veronica D. Niculescu -"Toti copiii libraresei"

 

"Bineînțeles că am vrut să mă sinucid. Așa zic. Dar oare am vrut – chiar am vrut? Sau doar am căutat, în toate aceste plimbări, de rătăcit rătăcind, ca să le zicem plimbări, să dau și eu cumva de un capăt? De un fel de capăt măcar, dacă nu de capătul-capăt, de un capăt fals, provizoriu, unde să pot să mă așez, să descalec de pe animalul turbat, să descarc desagii înfierbântați din spinare, bolovanul din piept, și să strig, ca un om care nu poate pricepe de ce, să scot acel singur urlet prelung și apoi să revin istovită acasă, stoarsă, dar golită de rău, să intru pe ușă cuminte, cu o pâine albă în mână, o nepoată a unei mătuși cumsecade, să mă spăl pe mâini și pe față, să mă așez la masă și să mănânc ce-o fi de mâncare și viața să meargă ușor mai departe, un cățeluș pe-o cărare."

Leo Malet -"120, rue de la Gare"

 

Victor Ieronim Stoichita -"Despartirea de Bucuresti"

 

"-Ce dezastru, ce nebunie! Dezastrul, treacă-meargă; nu-l puteam controla, nici prevedea. O dată nemții, pe urmă rușii! I-am avut pe Ada și Nené (Nené era fratele mamei) înainte să putem bănui că o țară mică, așa cum e a noastră, aflată, desigur, la răscrucea marilor imperii și a marilor interese, poate fi înghițită, ba chiar nimicită atât de brutal. N-aveam cum să prevedem toate astea! Dar nebunia e să crezi că viața poate continua în asemenea condiții. Să ai copii acum chiar că e o nebunie. Și de parcă doi n-ar fi fost de-ajuns, uite-l și pe-al treilea (sora mea, Cristinel, se născuse, într-adevăr, în 1958)! Si cu un soț ca ăsta! Mă rog, are părul creț... Dar oare e de-ajuns? Si cu o familie ca a lui în cârcă, cu toți prinții și prințesele astea care trebuie hrăniți și care nu mișcă un deget, care nu știu decât să se lamenteze! Si cu iarna care bate la ușă. Și cu reînceperea cursurilor în școala asta comunistă, unde Dumnezeu știe ce învață! Și cum să-i educi, de fapt, și la ce bun? Mai ales când muncești cum muncește ea! Avea o voce așa de frumoasă! Acum, uite-o, cu trei copii și un soț cu părul creț! Și de când, mă rog, nu și-a mai cumpărat o rochie nouă?"

Christiane F. -"Noi, copiii din Bahnhof Zoo"

 

"Vorbeam despre tot soiul de lucruri care, de fapt, nu existau decât în mintea noastră. Nu mai aveam nici o relație cu realitatea. Realitatea era, pentru mine, ceva cu totul ireal. Nu mă interesa nici ziua de ieri și nici cea de mâine. Nu aveam planuri, aveam doar visuri. Cel mai mult îmi plăcea să vorbesc cu Detlef despre cum ar fi dacă am avea mulți bani. Voiam să ne cumpărăm o casă mare și o mașină mare și un mobilier trăsnet. Un singur lucru nu apărea niciodată în plăsmuirile noastre: heroina."

Anamaria Smigelschi -"mai de ieri, mai de departe..."

 

Douglas Stuart -"Shuggie Bain"

 

Shaun Tan -"Cicada"

 

Lucrurile obisnuite de la Shaun Tan: ruptura, instrainare, eliberare. Cu o grafica exceptionala, desigur

Fernanda Melchor -"Hurricane Season"

 

"[…] women tired of life, women who, from one day to the next, would realize they no longer had it in them to reinvent themselves with every man they met, women who chuckled chipped-tooth chuckles to themselves when they recalled the dreams they’d once had; incidentally, the only women who, spurred on by the whispers and tales the older women would tell down by the river where they washed their clothes, or while they waited in line for their subsidized milk, dared to visit the Witch at home, in that hovel hidden among the crops; who dared to rap on the door until the mad shrew, dressed head to toe in black, poked her head out from a half-open door. And once there they would beg for her help to cook up one of her concoctions, the stuff that the women in town harped on about: potions to pin down the men, to really knock them off their feet, and indeed potions to ward the bastards off for good; potions that wiped their own memories, or that directed every drop of their destructive potential into the seed that those bastards had left in the women’s bellies before scuttling back to their trucks; or those other tinctures, stronger still, which they say could purge hearts of the fatuous allure of suicide. Basically, those girls from the highway, not the meddlesome old bags in town, were the only ones the Witch chose to help for free, without charging a peso, which was just as well because most of them could barely earn enough to eat once a day, and plenty of them didn’t own so much as the towels they used to wipe away the bodily fluids of the men who screwed them, although maybe, in the end, she helped those girls from the highway because they weren’t ashamed to be seen going to her house […]"

Percival Everett -"The Trees"

 

Claire Keegan -"Small Things Like These"

 

Friedrick Durrenmatt -"Romulus cel Mare"

 

"Amintirile colonelului Lacusteanu"

 

"Istoria alternativa a literaturii romane in benzi desenate"

 

"One Hundred Poets, One Poem Each" -Fujiwara no Teika

 

"One Hundred Poets, One Poem Each (Hyakunin isshu) is a private compilation of poems dating to around 1230-40 and assembled by the renowned poet and scholar Fujiwara no Teika (1162-1241). The best-loved and most widely read of all Japanese poetry collections, it was also the first work of Japanese literature to be translated into English -by Frederick Victor Dickins (1838-1915) -in 1866. There are three main reasons for its popularity. Firstly, its compiler, Teika, a scholar, theoretician and philologist, was the most admired poet of his time. Secondly, as a collection of one hundred of the best poems by one hundred representative poets, it provides a convenient introduction to the finest Japanese poetry from the late seventh to the early thirteenth centuries. Finally, it has endured thanks in part to the countless paintings, illustrated editions, commentaries and even a card game that have been inspired by it."

"All of the poems [...] are waka, the most ancient and prestigious of the traditional poetry genres. Waka serves as a general term for classical Japanese poetry in all its forms -except renga (linked verse) and haiku- as opposed to foreign verse, especially Chinese poetry. However, in the more usual, restricted sense, waka designates Japanese poetic forms pre-dating renga and haiku, namely choka, sedoka and especially the thirty-one-syllable tanka. Since the Meiji period (1868-1912), the ancient term tanka has been revived and the form updated, replacing waka as the preferred term for poems in the classical thirty-one-syllable form. The poems are arranged in five lines in an alternating pattern of 5-7-5-7-7 syllables. In this volume, the majority of the translations are laid out over five lines."

"Although the exact circumstances of the compilation of the One Hundred Poets are unknown, some facts are well established. In 1235 Teika was asked by his son’s father-in-law, Utsunomiya Rensho (or Yoritsuna), to select a hundred poems to appear on the sliding doors of his country villa on Mount Ogura, west of Kyoto. […] 

In Teika’s Kindai shuka, the arrangement of the poems is marked by his predilection for love poetry, especially the darker aspects of love, such as betrayal, abandonment, bitterness and despair. The same is certainly true of the One Hundred Poets, whose treatment of love tends to focus on its more sombre, unhappy aspects, though in a sense this is true of all waka poetry, which does not celebrate happy or fulfilled love. "

"I have loved in vain 

and now my beauty fades 

like these cherry blossoms 

paling in the long rains of spring 

that I gaze out upon alone. 

Many commentators have written of it as the cri de coeur of an old woman who was in her heyday a very great beauty, blessed with exceptional talent, sensually alive, and feted and loved by many. Now her beauty has faded, her lovers are dead or gone, and her poetic talent is weakening. I do not disagree with this interpretation, but additional considerations must also be taken into account. Ono no Komachi is like many Japanese women of talent. In Japanese culture, women have traditionally taken roles subservient to men, which has meant that they have had less freedom and have had to overcome greater challenges in expressing themselves. One of the principal modes of expression employed by women was negation. When praised, the first response was (and to some extent still is) to negate. In this poem, Ono no Komachi employs the classical device of negation to produce what is ostensibly a lament for her fading beauty and talents. But it is important to see what the poem affirms. It is hard to imagine that Komachi was unaware of her achievement and stature as a poet. In other words, the poet is saying something like: “Yes, I am growing old and am less beautiful than I once was. Maybe you superficial (especially male!) readers will no longer find me attractive, but if you have a minimum of discernment, you will be able to see under my disguise and realize that the sadness of life has only sharpened my genius. Fade away, those of you who can only see the surface; and even those of you who can see beyond the surface, approach gingerly, for the profundity of my emotion has made me as formidable as ever” "

"One of the great strengths of classical Japanese waka poetry is that it can express deep emotion and refinement of sensibility in images of profound simplicity, and the “One Hundred Poets” is an exemplary work in this regard. Its poems contain rich and original images that still seem fresh a thousand years later. The collection shows how Teika defined himself in relation to the poetic tradition that he both inherited and promulgated. […] 

The primary aim in this book is to provide an enjoyable and poetic translation, and I hope that readers will find in these pages something of the depth and beauty of the original magical collection, which is notable for the great subtlety and allusiveness of the poems, their incomparable visual imagery and the profound emotion that they express. 

Haiku is widely known in the West, but it is originally developed from waka. Haiku, a relatively recent word, was originally known as hokku and was the opening stanza in Japanese linked verse, renga. Haiku came into being when the opening stanza came to exist independently from the rest of the linked verse. Formally, it is the equivalent of the upper strophe of waka, namely having seventeen syllables of 5-7-5. Though haiky developed in a completely different way to waka, a study of Japanese waka can help readers in understanding more about haiku and how to write it. […] Thus, if one wants to understand the heart of the Japanese it could be argued that it is found not only in haiku, but also -or even more- in waka."

Oshikochi no Mitsune 

To pluck a stem 

I shall have to guess, 

for I cannot tell apart 

white chrysanthemus 

from the first frost. 

Fujiwara no Sadayori 

As the dawn mist 

thins in patches 

on the Uji River, 

in the shallows appear 

glistening stakes of fishing nets. 

Inpumon-in no Taifu 

How I would like to show you – 

the fishermen’s sleeves of Ojima 

are drenched, but even so 

have not lost their colour, 

as mine have, bathed in endless tears. 

Fujiwara no Kintsune 

As if lured by the storm 

the blossoms are strewn about, 

white upon the garden floor, 

yet all this whiteness is not snow – 

it is me who withers and grows old

Cormac McCarthy -"Blood Meridian"

 

O carte lirică. Limbajul e foarte intens și, cumva, elementul structurant; e ca muzica aceea din filme care te pregătește cum să primești o anumită scenă, care potențează suspansul sau susține umorul scenelor comice etc. Cormac McCarthy creează o carte în care te cufunzi complet, chiar și auditiv, datorită limbajului. E genul acela de text hipnotic care te înghite cu totul. Chestie care e cu atât mai dificil de realizat cu cât nu ai un personaj cu care să te identifici, pe care să-l placi, de care să te agăți, care să aibă oarecum rol de ghid în interiorul cărții (poate the Kid, dar și pe el îl pierzi de multe ori).

Totuși, ești prins acolo, fără personaje proeminente, fără poveste. Iar contrastul dintre frumusețea limbajului și violența extremă a conținutului este absolut uimitor și captivant. 

"Glanton sat his horse and looked long out upon this scene. Sparse on the mesa the dry weeds lashed in the wind like the earth’s long echo of lance and spear in the old encounters forever unrecorded. All the sky seemed troubled and night came quickly over the evening land and small Gillis birds flew crying softly after the fled sun. He chucked up the horse. He passed and so passed all into the problematical destruction of darkness."

"Long past dark that night when the moon was already up a party of women that had been upriver drying fish returned to the village and wandered howling through the ruins. A few fires still smoldered on the ground and dogs slank off from among the corpses. An old woman knelt at the blackened stones before her door and poked brush into the coals and blew back a flame from the ashes and began to right the overturned pots. All about her the dead lay with their peeled skulls like polyps bluely wet or luminescent melons cooling on some mesa of the moon. In the days to come the frail black rebuses of blood in those sands would crack and break and drift away so that in the circuit of few suns all trace of the destruction of these people would be erased. The desert wind would salt their ruins and there would be nothing, not ghost not scribe, to tell to any pilgrim in his passing how it was that people had lived in this place and in this place died."

"They fought them again at Encinillas and they fought them in the dry passes going toward El Sauz and beyond in the low foothills from which they could already see the churchspires of the city to the south. On the twenty-first of July in the year eighteen forty-nine they rode into the city of Chihuahua to a hero’s welcome, driving the harlequin horses before them through the dust of the streets in a pandemonium of teeth and whited eyes. Small boys ran among the hooves an the victors in their gory rags smiled through the filth and the dust and the caked blood as they bore on poles the desiccated heads of the enemy through that fantasy of music and flowers."

"They were much reduced by their wounds and their hunger and they made a poor show as they staggered onward. By noon their water was gone and they sat studying the barrenness about. A wind blew down from the north. Their mouths were dry. The desert upon which they were entrained was desert absolute and it was devoid of feature altogether and there was nothing to mark their progress upon it. The earth fell away on every side equally in its arcature and by these limits were they circumscribed and of them were they locus. They rose and went on. The sky was luminous. There was no trace to follow other than the bits of cast-off left by travelers even to the bones of men drifted out of their graves in the scalloped sands. In the afternoon the terrain began to rise before them and at the crest of a shallow esker they stood and looked back to see the judge much as before some two miles distant on the plain. They went on. 

The approach to any watering place in that desert was marked by the carcasses of perished animals in increasing number and so it was now, as if the wells were ringed by some hazard lethal to creatures. The travelers looked back. The judge was out of sight beyond the rise. Before them lay the whitened boards of a wagon and further on the shapes of mule and ox with the hide scoured bald as canvas by the constant abrasion of the sand. 

The kid stood studying this place and then he backtracked some hundred yards and stood looking down at his shallow footprints in the sand. He looked upon the drifted slope of the esker which they had descended and he knelt and held his hand against the ground and he listened to the faint silica hiss of the wind. 

When he drifted his hand there was a thin ridge of sand that had drifted against it and he watched this ridge slowly vanish before him. 

The expriest when he returned to him prevented a grave appearance. The kid knelt and studied him where he sat."

Lavinia Braniste -"Rostogol pazeste pepenii"

 

Elif Shafak -"10 Minutes 38 Seconds in This Strange World"

 

"For the first time she was able to stand back and regard herself and her family from a mental distance; and what she found out made her uncomfortable. She had always assumed they were a normal family, like any other in the world. Now she wasn’t so sure. What if there was something different about them -something inherently wrong? Little did she yet understand that the end of childhood comes not when a child’s body changes with puberty, but when her mind is finally able to see her life through the eyes of an outsider."

"The area around the port was always so crowded that pedestrians had to move sideways like crabs. Young women in miniskirts walked arm in arm; drivers catcalled out of car windows; apprentices from coffeehouses scurried back and forth, carrying tea trays loaded with small glasses; tourists bent under the weight of their backpacks gazed around as if newly awake; shoe-shine boys rattled their brushes against their brass boxes, decorated with photos of actresses -modest ones on the front, nudes on the back. Vendors peeled salted cucumbers, squeezed fresh pickle juice, roasted chickpeas and yelled over one another while motorists blasted their horns for no reason at all. Smells of tobacco, sweat, perfume, fried food and an occasional reefer -albeit illegal- mingled with the briny sea air."

Mircea Nedelciu -"Tratament fabulatoriu"

 

"O societate de câteva zeci de membri, închisă din punct de vedere economic, cu principii de funcționare ce păreau a fi viabile, dar cu o greșită priză la timp, cu imposibilitatea de a atinge prezentul, iată ce credeam că există la numai câțiva kilometri de locul meu nou de muncă. Numai că, în timp ce mâncam, o neplăcută senzație de aer înghițit din cauza gustului de friptură condimentată pe care îl avea își făcea loc. Inconsistența acelui ospăț foarte bun la gust, foamea care îmi chinuia mai departe stomacul, amețeala pe care credeam ca mi-o producea țuica lor cu gust de fructe uscate păreau înrudite de aproape cu inconsistența imaginii despre lume în absența cuvintelor, cu starea nefirească în care mă aflam de fiecare dată când nimeream la conac." 

"Si uriașa cantitate de fantezie, își zice, pe care o consumă cu toții pentru a-și da impresia că nu le e frică de nimic, nici din afară, nici dinlăuntrul lor. Jocurile de canastă, înghițitura de coniac bun la ore fixe ale singurătății de după-amiaza, hainele de bună calitate îmbrăcate la petreceri, halatele moi, după baie, pipele de import, mustața cănită, jocul de bridge, pockerul pe sume mari și pe întâlniri tensionate, vocea îngroșată în luările de cuvânt în cadrul oficial, sportul de duminică, excursia, croșetatul, omorîtul timpului e forma cea mai disperată a încercării de a îndepărta spaimele mărunte și sâcâitoare. Dar pe mine de ce nu mă cred când încerc să le spun că marea veselie ce-i cuprinde adesea, la cererea lor, firește, nu e decât rezultatul acestei spaime provocate de un fenomen meteo cu nume necunoscut, fenomenul Luca ar trebui să i se spună? Ei îl simt în aer și, în loc să-l analizeze serios și să ia apoi măsuri de apărare, își cumpără băutură, mâncare din belșug, pun muzică, își dau întâlniri, dansează, flirtează, joacă tot felul de năzbâtii infantile, se relaxează, chipurile, neacceptând că sunt de fapt victime ale unei subtile infiltrări de lașitate în sufletul lor și că, după aceea, urmările catastrofale devin imposibil de înlăturat. De aici până la crima cea mai abjectă nu mai e decât un pas [...]"

Marina Abramovic -"Incalcand toate granitele"

 

Paul Auster -"Palatul lunii"

 

"Mă luptam să-mi controlez furia, dar îmi amintesc cel puțin un episod în care am mârâit atât de fioros către un băiețel, încât a izbucnit în plâns. In general însă am reușit să privesc aceste umilințe ca pe o parte firească a vieții pe care o duceam. In clipele de exaltare, le interpretam ca pe niște trepte ale inițierii spirituale, ca pe niște obstacole care-mi fuseseră aruncate în cale pentru a-mi testa credința în mine însumi. Dacă reușeam să le înfrâng, aveam să ating un prag superior al conștiinței de sine. In clipele mai puțin optimiste, mă priveam dintr-o perspectivă politică, sperând să-mi justific condiția ca fiind o sfidare adusă stilului de viață american. Eram un instrument de sabotaj, îmi spuneam, o piesă stricată a mașinăriei naționale, un inadaptat a cărui misiune era să încurce treburile statului. Nimeni nu se putea uita la mine fără să simtă rușine, milă sau furie. Eram dovada vie că sistemul eșuase, că superiorul tărâm binecuvântat al îmbuibării se ducea de râpă." 

"Viețile noastre sunt hotărâte de contingențe de tot felul [...] In fiecare zi ne lovim de tot felul de șocuri și accidente, încercând să ne păstrăm echilibrul. Acum doi ani, din motive atât personale, cât și filozofice, am decis să renunț la luptă. Nu fiindcă aș fi vrut să mă omor -să nu credeți asta, ci gândindu-mă că, odată ce mă voi lăsa în seama haosului acestei lumi, ea îmi va revela, poate o armonie secretă, o formă sau un tipar care mă va ajuta să mă pătrund pe mine însumi. Important era să iau lucrurile ca atare, să mă las purtat de curgerea eternă a lumii. Nu spun că am reușit să fac asta. De fapt, am eșuat lamentabil. Dar eșecul nu anulează îndrăzneala încercării. Deși am fost la un pas de moarte, cred că astfel am devenit o ființă mai bună."

"In noaptea dinaintea plecării, Byrne și cu mine am stat treji, tot vorbind. Mi-a arătat echipamentul de explorator și țin minte că eram atât de entuziasmat, încât totul îmi părea să rezoneze într-un fel nou, nemaiîntalnit. Byrne mi-a spus că nu-ți poți afla cu precizie poziția pe pământ fără să ai ca reper un punct de pe cer. Ceva în legătură cu triangulația, cu tehnica de măsurare, nu mai țin minte detaliile. Esențialul însă nu mi-a mai ieșit niciodată din minte. Un om nu-și poate afla locul pe pământ dacă nu știe unde e luna sau o stea anume. Astronomia are întâietate. Hărțile de teren îi urmează. Exact opusul a cum te-ai aștepta. Dacă te gândești suficient la asta, îți întoarce creierii pe dos. Aici nu există decât în raport cu acolo, nu invers. Există asta doar pentru că există aia. Dacă nu privești sus, nu vei ști niciodată ce e jos. [...] Ne descoperim doar privind la ceea ce nu suntem. Nu-ți poți înfinge picioarele în pământ până când nu ai atins cerul."

Adrian Tomine -"Summer Blonde"

 

Meir Shalev -"Roman rusesc"

 

Charlotte & Peter Fiell -"The Story of Design"

 

David Camus, Nick Abdzis -"The Cigar That Fell In Love With A Pipe"

 

Gheorghi Gospodinov -"Fizica tristetii"

 

"În Bulgaria nu există Dumnezeu, bunico, i-am trântit-o eu când am ajuns la ea și am văzut-o cum schimbă uleiul candelei de pe perete. Bunica și-a făcut repede cruce, fără s-o vadă nimeni. Cred că s-ar fi rățoit la mine din cauza acestor cuvinte, dar l-a zărit pe tata în ușă și a punctat: Păi, ce mai există în Bulgaria, nici boia nu-i, nici ulei nu-i. Numai ea putea să adune laolaltă deficitul fizic și metafizic al țării. Dumnezeu, boia, ulei. 

Citea Biblia pe ascuns, o învelise într-un ziar ca să nu se vadă. Citea la întâmplare, urmărea rândurile cu arătătorul strâmbat de artrită și își mișca buzele. Așa am învățat toată Apocalipsa în șoaptă, în după-amiezile târzii ale copilăriei, sub trâmbițele slabe ale Ierihonului -muștele ce bâzâiau prin cameră. 

Bunica știa că nu trebuie să vorbească în fața lumii despre asta, ca să-l protejeze pe tata, care putea să aibă neplăceri. Tata știa că nu trebuie să vorbească despre alte lucruri și se închidea cu radioul în cameră, ca să nu-mi strice viața (așa spunea mama). Eu știam că nu trebuie să vorbesc despre nimic din ce auzeam acasă, ca să nu vină milițianul și să le strice lor viața. Un lung șir de secrete și minciuni care ne făceau să fim o familie normală. Ca toate celelalte. Cea mai mare poantă a conspirației asta era – să fii ca ceilalți."

"Mama fasolei avea un corp verde și două boabe de fasole în loc de ochi. Ne era foarte frică de ea. Nu intrați în fasole, striga bunica dacă ne vedea în grădină, că vă urmărește Mama Fasolei. Nu am apucat să o vedem, dar aveam asta în minte și ocoleam de departe aracii de fasole. Însă în vie locuia Mama Viței-de-vie și își păzea și ea copiii. De aceea nu îndrăzneam să călcăm în picioare răsadurile și să culegem struguri la nesfârșit. 

O dată bunica ne-a văzut cum comitem un adevărat genocid asupra unui mușuroi de furnici roșii care traversau dalele din fața casei, și atunci am auzit pentru prima dată de Mama Furnicilor, mare și cu clești uite-așa de ascuțiți. 

Toate aveau câte o mamă, doar noi, nu. Noi aveam bunici."

"Să scriu, să scriu, să scriu, să notez și păstrez, să fiu ca o arcă a lui Noe, nu eu, ci cartea asta. Doar cartea este veșnică, doar coperțile ei vor pluti la suprafață, doar creaturile dinăuntru, dintre coperți, unde e forfotă mare, vor supraviețui. Și când vor vedea un pământ nou, vor fi roditoare și se vor înmulți. 

Și cele scrise se vor umple de sânge și vor renaște într-un mod desăvârșit. Și „leul” se va transforma în leu, și „calul” va necheza ca un cal, „cioara” își va lua zborul din foaie cu un croncănit urât... Și Minotaurul va ieși la lumină."

"Dacă deschideți ziarul european pe care-l citiți la ultimele pagini, acolo, pe harta cu prognoza meteo, veți găsi un loc gol – între Istanbul, Viena și Budapesta."

Ruxandra Ivancescu, Ana Popescu -"111 romane celebre intr-o singura carte"

 

Michio Kaku -"Viitorul omenirii"

 

O carte foarte interesantă care dezbate ce șanse avem ca să ne mutăm pe alte planete când Pământul nu va mai fi prielnic pentru viață.

"Geneticienii au observat că, în mod curios, oricare doi oameni au ADN-ul aproape identic. În schimb, între doi cimpanzei sunt mai multe diferențe genetice decât am găsi la întreaga populație umană. O explicație matematică a acestui fenomen ar fi supoziția potrivit căreia, în momentul exploziei, cei mai mulți oameni au pierit, rămânând doar câțiva -cam două mii. Într-un mod remarcabil, acești indivizi murdari și jerpeliți aveau să devină Adamii și Evele ancestrale care vor popula în cele din urmă întreaga planetă. Noi, toți, suntem aproape niște clone unii pentru alții, frați și surori coborâți dintr-un grup minuscul de oameni viguroși, care ar fi încăput lejer în sala de dans a unui hotel modern. [...] 

Mi-am amintit de asta în 1992, când am auzit știrea uluitoare potrivit căreia, pentru prima dată, s-a descoperit o planetă aflată pe orbita unei stele îndepărtate. Cu această descoperire, astronomii puteau dovedi că există planete dincolo de sistemul nostru solar. Aceasta a fost o schimbare de paradigmă importantă pentru înțelegerea universului. Dar următorul pasaj din știre m-a întristat: această planetă se afla pe orbita unei stele moarte, un pulsar, care explodase într-o supernova, omorând probabil tot ce ar fi putut să trăiască pe acea planetă. Nicio făptură vie cunoscută de știință nu poate rezista la explozia nimicitoare de energie nucleară a unei stele apropiate. Apoi mi-am imaginat o civilizație pe acea planetă, conștientă că steaua-mamă urma să moară, trudind cu febrilitate să asambleze o armada uriașă de nave spațiale care să transporte populația spre un alt sistem stelar. [...]

Este la fel de inevitabil ca legile fizicii faptul că într-o zi omenirea se va confrunta cu un tip de eveniment capabil să-i provoace extincția. Dar vom avea noi, la fel ca strămoșii noștri, ambiția și hotărârea de a supraviețui și chiar de a prospera? Dacă am trece în revistă toate formele de viață care au existat vreodată pe Pământ, de la bacteriile microscopice la pădurile impunătoare, de la dinozaurii greoi la oamenii întreprinzători, am constata că peste 99,9% dintre ele au dispărut. Aceasta înseamnă că extincția este norma, că șansele ne sunt deja exgtrem de potrivnice. [...] Milioane de specii au apărut înaintea noastră, au avut perioada lor de glorie și apoi, după o perioadă de declin, au dispărut. Asta este povestea vieții. [...] 

Istoria grandioasă a vieții pe Pământ ne arată că, în confruntarea cu un mediu ostil, organismele pot avea una din trei sorți posibile. Pot părăsi mediul, se pot adapta la acesta sau vor muri. Dar, dacă privim suficient de departe în viitor, ne vom confrunta în final cu un dezastru atât de mare, încât adaptarea va fi practic imposibilă. Ori părăsim Pământul, ori pierim. Nu există altă variantă."

"Ideea de a exploata resursele de pe asteroizi nu este chiar atât de absurdă pe cât ar putea să pară. De fapt, cunoaștem o mulțime de lucruri despre compoziția lor deoarece unii dintre ei au lovit Pământul. Ei sunt formați din fier, nichel, carbon și cobalt, dar conțin și cantități semnificative de pământuri rare și metale prețioase cum ar fi platină, paladiu, rodiu, ruteniu, iridiu și osmiu. Aceste elemente se găsesc în stare naturală și pe Pământ, dar sunt rare și foarte scumpe. Pe măsură ce rezervele de pe planeta noastră se vor epuiza în următoarele decenii, va deveni convenabil să le aducem din centura de asteroizi. Iar dacă putem devia un asteroid astfel încât să se înscrie pe orbita lunară, vom putea să-i valorificăm resursele după bunul nostru plac."

"Fizicienii cred că în momentul Big Bangului universul se afla într-o simetrie perfectă și că existau cantități egale de materie și antimaterie. Dacă așa ar fi stat lucrurile, anihilarea dintre cele două ar fi fost perfectă și completă, iar universul trebuia să fie acum alcătuit din radiație pură. Și totuși iată-ne aici, făcuți din materie, care nici n-ar mai trebui să existe. Însăși existența noastră sfidează fizica modernă.

Încă nu am reușit să aflăm de ce există mai multă materie decât antimaterie în univers. Doar zece miliardimi din materia originară a universului timpuriu a supraviețuit acestei explozii, iar noi facem parte din ea. Potrivit teoriei principale, simetria perfectă dintre materie și antimaterie din momentul Big Bangului a fost tulburată de ceva, dar nu știm ce-a fost. Un Premiu Nobel îl așteaptă pe cel care va rezolva această problemă."

Sarah Surgey -"Ghiozdanul cel greu"

 

"Cartea oraselor" (coord. Andreea Rasuceanu)

 

Milan Kundera -"L'ignorance"

 

"La vie que nous avons laissée derrière nous a la mauvaise habitude de sortir de l’ombre, de se plaindre de nous, de nous faire des procès. Loin de la Bohème, Josef avait désappris à tenir compte de son passe. Mais le passé était là, l’attendait, l’observait. Mal à l’aise, Josef s’efforça de penser à autre chose. Mais à quoi peut penser un homme venu voir le pays de son passé, sinon à son passé?"

"Pendant la conversation qui suivit, son frère et sa belle-sœur évitèrent toute allusion à elle. Evidemment, c’était par embarras : pour des raisons de sécurité (pour éviter les convocations de la police) ils s’étaient interdit le moindre contact avec leur parent émigré et ne s’étaient même pas rendu compte que cette prudence imposée s’était bientôt transformée en un désintérêt sincère : ils ne savaient rien de sa femme, ni son âge, ni son prénom, ni sa profession et, par leur silence, ils voulaient dissimuler cette ignorance qui révélait toute la misère de leurs rapports avec lui."

Katsuhiro Otomo -"Akira" vol 1

 

Roald Dahl -"Vrajitoarele"

 

Matt Haig -"Biblioteca de la miezul noptii"

 

"A fi parte din natură însemna a vrea să trăiești. 

Atunci când rămâi prea mult timp într-un loc, uiți cât de mare este lumea. Nu înțelegi ce întindere au longitudinea și latitudinea. La fel cum, presupunea ea, e greu să înțelegi imensitatea dinlăuntrul unei persoane. 

Dar, de îndată ce percepi imensitatea, de îndată ce ți-o dezvăluie ceva, ea se va agăța de tine cu încăpățânare, la fel cum un lichen se prinde de o stancă, fie că-ți place, fie că nu."

"[...] adevărata problemă nu sunt viețile pe care regretăm că nu le-am trăit, ci regretul însuși. Regretul e cel care ne face să ne simțim inutili, să ne ofilim și să avem senzația că suntem atât propriul dușman, cât și al celor din jur. 

Nu putem preciza dacă vreuna dintre celelalte versiuni ar fi fost mai bună sau mai rea. Viețile acelea există, e adevărat, dar și tu exiști și tocmai asupra acestei existențe trebuie să ne concentrăm. Desigur că nu putem să vizităm toate locurile și nu putem să întâlnim toate persoanele sau să avem toate slujbele și, totuși, sentimentele trăite în fiecare dintre aceste vieți sunt în continuare disponibile. Nu trebuie să jucăm toate jocurile ca să știm cum e să câștigăm. Nu trebuie să ascultăm toate melodiile din lume ca să înțelegem muzica. Nu trebuie să fi încercat toate soiurile de struguri din toate podgoriile ca să cunoaștem plăcerea vinului. Iubirea și râsul, teama și durerea sunt monede universale. 

Trebuie doar să închidem ochii și să savurăm gustul băuturii din fața noastră și să ascultăm melodia în timp ce e cântată. Suntem la fel de complet și de extraordinar de vii cum suntem în oricare altă viață și avem acces la aceeași gamă de emoții. 

Nu e nevoie să fim decât o singură persoană. 

Nu e nevoie să încercăm decât o singură existență. 

Nu trebuie să facem totul ca să fim totul, fiindcă suntem deja infiniți. Cât suntem în viață, dispunem de un viitor cu posibilități multiple."

Daniel Arasse -"Take a Closer Look"

 

Sally & Sylvain Chomet -"Caleb's Cab"

 

 

Adrian Tomine -"Killing and Dying"

 

Shannon McKenna Schmidt, Joni Rendon -"Romantism, pasiune, scandal"

 

Daca nu ar fi fost recomandarea bibliotecarei de la mine din cartier, nu as fi pus niciodata mana pe aceasta carte cu miros puternic de "cheap". Mare greseala. Nu stiu cine a venit cu ideea acestei coperti neinspirate, dar continutul cartii este de foarte buna calitate, cu multe lucruri atent studiate, inedite, cu acel echilibru fragil si greu de obtinut intre barfa si suturi intelectuale spre profunzimi literare. In ciuda aparentelor, este o lectura nu doar agreabila, dar si instructiva si inspirationala.

"Salbaticul" -Guillermo Arriaga