Pentru mine, societatea americanã a fost ca un semi-șoc așa.
Din perioada mea francezã, m-am obișnuit cu rasismul. Francezii sunt rasiști, xenofobi și tot tacâmul. Eu m-am înţeles foarte bine cu persoanele de culoare de acolo, la fel și cu magrebienii (relativ pe alocuri, dar fãrã conflicte majore). Dupã un an de zile am învãţat cã trebuie sã îţi atașezi neapãrat pozã la CV în Franţa atunci când ai un nume ciudat ca sã înlãturi orice dubiu cum cã ai avea altã culoare în afarã de alb și nici nu am mai fost nedumeritã de întrebãri de genul: aveţi vreo problemã în a purta pantaloni?
In State însã e un altfel de rasism. Toatã lumea zice cã nu sunt rasiști acolo (în Franţa, oamenii sunt mai direcţi și mai sinceri cu propriile idei rasiste). Dar începi sã mergi pe stradã (în Cincinnati este cel mai mare centru istoric cu clãdiri intacte –mai mare și decât cel din New Orleans) și observi cã ești singura persoanã albã care merge pe jos, ceilalţi „parteneri” de stradã sunt invariabil mai închiși la culoare și se uitã ciudat la tine. Unii vin chiar sã te întrebe dacã te-ai rãtãcit. Mi s-a propus chiar și un „ride” downtown, cã doar nu o sã continui sã merg pe jos. Dacã ajungi în cartiere mai dubioase, ţi se oferã droguri (cã ce altceva poate cãuta acolo un alb...). Când mergi cu autobuzul, „partenerii” de autobuz sunt mai închiși la culoare ca tine. Si doar dacã este chiar aglomerat îndrãznește cineva sã se așeze alãturi. Altfel, se face loc în jurul tãu, nimeni nu se apropie.
Se întâmplã ca și atunci când mergi pe stradã pãrinţii sã-și dea la o parte copiii de culoare ca nu cumva în agitaţia lor (normalã pentru niște copii, de altfel) sã te loveascã, îmbrânceascã sau sã aibã vreun oarecare contact fizic cu tine. Este un sentiment foarte aiurea pe care îl ai cum cã persoanele de culoare te evitã pentru cã se așteaptã de la tine la un comportament imprevizibil, sã începi sã faci scandal din cel mai mic pretext.
La supermarket:
Cum apa de la robinet are un gust urât de ţevi ruginite, vrei, bineînţeles, sã îţi cumperi apã. Prima problemã: dacã vrei apã fãrã calorii trebuie sã scotocești ceva timp. Când abia ajunsesem acolo, mi-am luat o sticlã cu apã de izvor care avea o etichetã de parcã fusese adusã dintr-un izvor de la Cernobâl și care afișa la vedere cele o sutã și ceva de calorii conţinute. Dar chiar avea gust de apã de izvor. Am ezitat puţin și la sticla de apã mineralã de la Kroger pe care scria Caffeine free. Adicã celelalte nu ar fi coffeine free? E bine însã cã sunt multe magazine unde poţi gãsi San Pellegrino. Când e vorba de apã în State prefer sã rãmân în „my confort zone”.
Cum toatã lumea s-a mutat în suburbii, te întrebi ce fac oamenii aceia dacã rãmân fãrã pâine sau fãrã ulei etc. Rãspunsul este simplu: nu au cum sã rãmânã. Alimentele sunt ambalate în cantitãţi gigantice. Borcanele de maionezã sunt ca borcanele noastre cu murãturi. Am vrut sã-mi cumpãr o bere, dar nu au decât 12-beer packs (cele mai mici). Dupã vreo 3 magazine, am gãsit și bere la bucatã. Dupã cum bine i-a descris colega mea, americanii în supermarket sunt ca fericiţii proprietari de buticuri la ţarã din România când se aprovizioneazã din Selgros.
Regula generalã: sã nu citești etichetele. De obicei sunt duble faţã de etichetele de pe alimentele noastre și multe componente chimice sunt complet necunoscute, ceea ce-ţi stârnește bãnuiala cã sunt interzise în UE și nu e a bine. In plus, orice aliment are coloranţi. Dar unii dintre ei sunt naturali, cicã.
In punguţele cu parmezan ras erau plicuri din alea care absorb umezeala pe care le gãsim noi în pantofi. Scria și pe plic: „do not eat”. Bine cã e pus printre fulgi de branzã acest „do not eat”.
Se mai întâmplã sã fie poliţie în supermarket. Chiar dacã totul este „under video surveillance”.
Alcoolul și ţigãrile sunt ţinute sub cheie și dacã nu ai ID, chiar nu primești nimic. Repet: chiar nu primești, fãrã nici un compromis.
Cu autobuzul:
Imi place la ei sã merg cu autobuzul. Vin cam la 30-45 de minute, dar dacã scrie în orar cã vine la 11:10, atunci la 11:10 e în staţie. Așa cã îţi poţi calcula programul în funcţie de autobuz. Am renunţat la taxi dupã câteva experienţe nefericite cu taximetriști din Bangladesh care conduc pe baza permisului de conducere din Bangladesh și ca în Bangladesh. Am decis cã ţin la coastele și la viaţa mea.
Bilet îţi cumperi direct din autobuz. Bagi banii într-un aparat care ţipã când ai trecut de suma necesarã. Nu dã rest. Dacã e 2,65 $ pentru zone 2 (1,75$ pentru zone 1 –scump ca dracu’) și tu bagi în aparat 3 dolari, aia e, te costã 3$. Nu existã chitanţe, facturi, bilete de hârtie etc. Explicaţia șoferului când am întrebat de chitanţã ceva: this is public transportation, hun! Scuze, my bad.
Soferii de autobuz (în oraș majoritatea femei) sunt foarte de treabã: așteaptã toate bãtrânicile, chiar dacã mai au vreo 2 treceri de pietoni pânã în staţie, te iau și câteva staţii fãrã bani dacã plouã, se opresc sã cobori chiar în faţa hotelului dacã ai bagaje, chiar dacã acolo nu e staţie etc. Adicã așa cum ar trebui sã fie niște șoferi de autobuz. Iar staţiile sunt cred cã din 500 în 500 de metri. Insã dacã nu e nimeni în staţie sau nu a tras nimeni clopoţelul cã vrea sã coboare, atunci nu opresc, ceea ce mai reduce din disperarea ta de european trãit în orașe super aglomerate cu autobuze mega înghesuite.
Spre mirarea mea de cãlãtor obișnuit cu scandalul, înjurãturile și fugile din RATB atunci când te prind controlorii, acolo am asistat la o scenã interesantã: doi adolescenţi de culoare, cu pantalonii lãsaţi pe vine și hanoracele cu gluga de rigoare, coboarã din autobuz fãrã sã valideze tichetul de zone 2. Soferiţa, bineînţeles, ţipã dupã ei sã se întoarcã, cã de ce merg neregulamentar în zone 2 dacã au plãtit pentru zone 1. Spre marea mea uimire (și groazã), cei doi adolescenţi de peste 1,90 m se urcã la loc în autobuz. Dar cu capetele plecate și mormãind cã își cer scuze, cã nu au avut bani pentru un bilet de zone 2. Soferiţa le cere sã mai scoatã ce mãrunţiș au prin buzunare și sã îl punã în aparat, chiar dacã nu e suficient ca sã acopere diferenţa dintre zone 1 și zone 2... cei doi executându-se întocmai. Recunosc cã am rãmas cu gura cãscatã cât lacul cu cianuri pe care vor ãștia sã-l facã la Roșia Montanã. Nu tu isterii, nu tu crize, nu tu trimiteri la origini, nu tu împins-tras-ameninţat. Simplu. I-a muștruluit, ãia și-au cerut scuze, au mai dat ce bani aveau prin buzunare pentru bilet ca sã acopere cât de cât costul și asta e. C’est du jamais vu la Românik aici la mine.
Oamenii:
Oamenii sunt foarte prietenoși. Ca la noi la ţarã. Te salutã pe stradã, te întreabã ce faci, îţi ureazã o zi bunã etc. Dacã mai dai de o persoanã în vârstã (de culoare, bineînţeles) te întreabã de unde vii, ce faci pe-acolo, cât stai etc. Pe principiul: da’ tu de-a cui ești, maicã?
Intr-o zi, cât așteptam autobuzul în staţie, s-a oprit o mașinã la semafor. O fatã care aștepta cu mine s-a dus la șofer și i-a zis cã mașina scoate un zgomot ciudat, cã e de la ulei, cã sã se ducã nu știu ce sã-și facã la ulei, cã unchiul ei e mecanic auto și știe de la el, cã mai bine se duce acum cã, dacã îi cade nu știu ce, mai tarziu o sã o coste cam 1000 de dolari sã-și schimbe acel nu știu ce. Soferiţa a mulţumit din suflet și a plecat mai departe probabil gândindu-se la o programare la service.
In altã zi, în timp ce așteptam sã se facã verde la semafor, a trecut o doamnã cu mașina vorbind la telefon. Nu și-a dat seama cã e roșu, așa cã a oprit în ultimul moment pe trecerea de pietoni. Ce a fãcut doamna? Si-a luat telefonul la ureche, și-a cerut scuze de la mine cã nu a observat și... a dat mașina înapoi de pe trecerea de pietoni ca sã nu mã deranjeze. Pãi în București șoferii considerã cã poţi sã-i ocolești fãrã probleme, cã tu ai douã picioare, doar nu o sã dea ei înapoi de pe trecerea de pietoni, mai ales cã rateazã apoi jumãtate de secundã din verdele lor?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu