Impresii din Cincinnati (partea a treia)

Dupã a treia cãlãtorie în mirificul Cincinnati, am început sã mã obișnuiesc cu stilul american. Nu mai sunt o sãlbaticã, refuzând sã vorbeascã mereu cu oamenii de pe stradã, ba dimpotrivã. Am avut conversaţii extinse cu persoane cât mai diverse. Așa am mai tras eu niște concluzii.

Lumea este mai sãracã decât la noi. Nu neapãrat în cifrele de la salariu, ci mãsurat în ce poţi face cu banii pe care îi câștigi. Sã comparãm, deci, ce poate face un american care câștigã 1500 de dolari pe lunã, cu un român care câștigã 1500 de lei (cãsãtoriţi, cu doi copii).
-la noi: sã zicem cã se duce la grãtar, vara, în pãdure la Cernica –la ei: dacã nu ai o cãsuţã (și la banii ãștia nu prea ai), ciuciu grãtar, iar pãdure nu ai de unde, clar
-la noi: sã zicem cã te duci la un ștrand –la ei: dacã nu ai piscinuţã la casã, ciuciu ștrand

-la noi: sã zicem cã, de bine de rãu, mai mergi la mare, Eforie, Neptun, Olimp etc. sau la munte încolonaţi cãtre/dinspre Valea Prahovei –la ei: te costã de te usucã sã te duci în Florida la ocean (deși nu înţeleg de ce neapãrat Florida, dar în fine, cicã așa trebuie); la munte, nu se duc nici acolo; oricum, nu îţi ajung banii de niciunele
-la noi: așa cum e învãţãmântul românesc, dacã vrei și copilul insistã, îl poţi trimite la o facultate de stat, îl ţii la cãmin, sau îl înghesui într-o chirie mai micã –la ei: dacã nu îţi permiţi cel puţin 7000 de dolari pe an (și la salariul ãsta nu îţi permiţi), nu poţi trimite nici un copil la facultate.
Ce poţi face la ei ca sã te distrezi cât de cât? Te duci uneori la un meci de baseball. Si, bineînţeles, te duci duminica la  bisericã pentru a-i mulţumi Domnului pentru prinosul primit. Eu m-am cam întristat așa, dar ei sunt niște oameni atât de buni, de cumsecade, încât nu prea știi dacã sunt fericiţi în felul lor sau nu. Dupã toate aparenţele, înclin sã cred cã sunt fericiţi și împãcaţi cu ei înșiși.


Am descoperit unde sunt toţi albii din oraș (cã în centrul orașului, clar nu sunt): în mall. Acolo mall-ul este locul potrivit pentru activitãţi cu familia, nu e chiar așa de cocãlãrealã ca la noi.

Iar m-am plimbat cu autobuzul. O colegã mi-a povestit cum Ford a cumpãrat companiile de transport în comun acum vreo 20 de ani și, bineînţeles, a lãsat autobuzele sã decadã pânã când oamenii nu au mai suportat și și-au luat toţi mașini. Prin urmare, cu autobuzul mergeam eu din România și negrii.
Cãlãtoria cu autobuzul în America este foarte amuzantã. Faţã de stresul, nebunia, aglomeraţia și agitaţia din RATB, acolo sã mergi cu autobuzul este foarte degajat, ba chiar o ocazie bunã de a socializa. Pânã când am descoperit ceea ce se vrea un autobuz „expres”, am mers cu autobuze care au staţii din 500 în 500 de metri. Si oamenii chiar coboarã din 500 în 500 de metri. Cã dacã nu te lasã fix în faţa casei, cum se poate altfel?
Ca sã îţi iei bilet, pui banii într-un aparat care nu dã rest (imaginaţi-vã în România cum ar fi ca noi toţi sã facem coadã la prima ușã a autobuzului și sã așteptãm ca cel puţin jumãtate dintre noi sã bage într-un aparat 2 bancnote și 4 monezi, în cel mai fericit caz –echivalentul adicã a 2 dolari 65; acolo nu este nici o problemã; nimeni nu se grãbește, nimeni nu se împinge, nimeni nu se enerveazã). Dar sunt oameni care, deși circulã cu autobuzul frecvent dupã toate aparenţele, nu se gândesc niciodatã cã le trebuie bani potriviţi. Deci, se întâmplã destul de des ca cineva care se întoarce cu pungile de la supermarket (adicã de undeva unde existã mult cash), sã se scotoceascã prin buzunare în autobuz și sã îi întrebe candid pe toţi cãlãtorii dacã au sã îi schimbe o bancnotã de 20 de dolari. Pentru mine, pe principiul wtf?! Pentru ei pe principiul: sãracul, nu are decât bancnotã de 20, of, e așa de greu de schimbat 20 în autobuz... mda.
O datã i-am schimbat unei tinere o bancnotã de 5 dolari. Mai precis, tânãra (neagrã bineînţeles) a întrebat dacã îi schimbã cineva bancnota sã-și ia bilet. Ii zic: am eu (eu fiind albã, ca deh, așa s-a întâmplat). Tânãra face niște ochi mari, se uitã în restul autobuzului și mai întreabã o datã. Eu repet: am eu sã-ţi schimb. O vãd cum mai face o datã ochii mari și se îndreaptã spre mine șovãielnic. Ii schimb 5 dolari, mai face o datã ochii mari și-mi zice: you are a life savior! Pentru cã i-am schimbat 5 dolari? Din nou, pentru mine, wtf?!
Ce se mai întâmplã prin autobuz: sunt babe care iau autobuzul 2 staţii (adicã pentru o distanţã de aproximativ 1 km); asta în condiţiile în care autobuzele vin cam din jumãtate în jumãtate de orã (în timpul sãptãmânii).
Mi-a plãcut faptul cã autobuzele au în faţã suport pentru pus biciclete (bineînţeles din perspectiva omului trezit sã locuiascã în București și care știe cã este un act sinucigaș sã mergi cu bicicleta în anumite zone stãpânite strașnic de patrupede vagaboande). Dar acolo, mai puţin pentru momentele când plouã, nu prea am înţeles de ce oamenii vin cu bicicleta pânã în staţia de autobuz (care, repet, vine din jumãtate în jumãtate de orã –cel mai des), merg cu autobuzul pânã în locul unde au nevoie, apoi își iau bicicletele și își continuã drumul (într-o direcţie ne-deservitã de mijloacele de transport în comun). Din nou, pentru mine, wtf?!

Nu cred cã am menţionat pânã acum wc-urile din Cincinnati. Unde nu ai pic de intimitate. Inţeleg cã ușa nu este pânã jos, dar sã lase neacoperit și un spaţiu de 2-3 cm la stânga și la dreapta, asta mã depãșește. Mi-a luat ceva timp sã mã obișnuiesc, deși e destul de ciudat sã îi vezi pe cei de afarã în timp ce te piși. Oricum, ei sunt obișnuiţi cu chestia asta și destul de bine crescuţi ca sã nu te pândeascã printre uși, totuși.

Iar mi s-au întâmplat lucruri la traversatul strãzii. Cum era sfârșitul orelor de program și toatã lumea evada din centrul orașului cãtre suburbii, o mașinã rãmãsese cu spatele pe trecerea de pietoni. Eu, obișnuitã cu intersecţia blocatã din Dristor și cu slalomul printre mașini, trec natural strada. Un bãrbat se duce la șofer și îl ceartã: cum e posibil sã rãmâi așa pe trecerea de pietoni când e o lady care vrea sã traverseze?! Ala își cere scuze cã nu a observat și se înghesuie în mașina din faţã. Eu mai mult de apelativul „fa” nu am auzit prin București. O lady vrea sã treacã strada și tu îi iei jumãtate de metru din spaţiu?! E de neam prost, ce mai... Mi-am tras douã palme și mi-am impus drastic sã nu mã obișnuiesc cu așa atitudine, cã apoi mã întorc în București și mã fac varzã taximetriștii ãștia de mahala (nu toţi, recunosc, am întâlnit și taximetriști cu mult bun simţ; dar mai rar așa).
Dacã tot sunt la capitolul mașini, am aflat de ce e valet parking peste tot. M-a lãmurit colega mea T. Ea  nu știe sã parcheze cu mașini alãturi. Si parcãrile sunt ca la Carrefour-urile de la noi, nu de genul celei de la Arhitecturã. Parcãri mai mult decât decente. Așa cã T. a mea când se duce undeva lasã cheile în contact și-i parcheazã valetul mașina. Iar când pleacã, la fel, i-o aduce valetul, cã doar nu e sã loveascã mașinile altora.

Si, ca fapt divers, o altã colegã m-a informat cã asigurarea medicalã pentru câinele ei e de 20 de dolari pe zi. Bun așa.

De departe, cel mai bun partener de conversaţie de data aceasta a fost Ken, bucãtarul de la hotel. Ken e venit din New Orleans și se trezește deprimat în fiecare dimineaţã pentru cã oamenii din Cincinnati cel rece nu sunt suficient de sociabili și vorbãreţi pentru gustul lui din Louisiana. Panicã, panicã, omfg omfg. Pãi eu m-am obișnuit cu atâta vorbãrie abia a treia oarã când am ajuns acolo și el se plânge cã oamenii sunt nesociabili?!? In fine, Ken mi-a povestit cum a hotãrât el sã plece din New Orleans, orașul lui de suflet și de copilãrit. S-a supãrat la Katrina. Cã el se întorcea acasã în mașinã și a vãzut cum îi trece casa pe apã pe lângã el. Atât! Mi-a crãpat capul la faza asta. Dar mi-a explicat el cum e treaba cu faith in God și cã you need to be strong sã mergi mai departe. Mie mi s-a fãcut pielea de gãinã.