duminică, 7 septembrie 2014

Lucian Boia -"De ce este Romania altfel?"

Deşi domeniul istoriei naţionale nu este unul care să mă pasioneze, i-am luat şi eu cartea domnului Boia după ce am auzit-o menţionată mai în toate discuţiile despre cărţile interesante de pe 2013. Ca lucrurile să fie clare de la început, eu sunt mulţumită de modul în care a evoluat România după Revoluţie, consider că ne-am revenit într-un mod satisfăcător (deşi poate nu ideal), sunt încântată că facem parte din Uniunea Europeană (cu toate discuţiile şi „dar”-urile asociate acestui statut) şi am încredere că vom continua să ne schimbăm în bine în propriul nostru ritm care, deşi mai toată lumea îi subliniază dificultatea şi încetineala, eu cred că este unul adecvat, care ni se potriveşte şi pe care ar trebui să-l acceptăm ca atare (da, bine, sunt şi eu posedată de spiritul retrograd şi lipsit de viziune tipic românesc...).

Prin urmare, cartea domnului Boia, deşi interesantă în unele puncte mai indigeste pe care le aduce în discuţie direct şi fără menajamente (şi pe care le-am apreciat), nu m-a atras deloc prin înclinarea evidentă spre modelul occidental (al moralei, educaţiei, politicii etc.) care, pe mine, nu mă convinge 100%. Este o părere personală, eu nefiind o persoană avizată în teme de politică şi istorie naţională.

Punctele care de obicei îi inflamează pe români şi pe care cartea nu se fereşte să le abordeze direct:

-să nu ne mai dăm atâtea aere de superioritate faţă de bulgari
„...nu e deloc exagerat să spunem că, prin modelul oferit, inclusiv prin limba folosită de elite, Bulgaria a jucat la începutul Evului Mediu un rol asemănător cu cel pe care îl va avea Franţa, mai târziu, în secolul al XIX-lea, în procesul modernizării societăţii româneşti.”

-să acceptăm că ne-am bazat mult pe influenţele externe pentru a evolua
„Printre meseriaşi şi comercianţi, românii erau minoritari. Burghezia ţărilor române, în segmentul ei economic, debutează cu o mare majoritate neromânească. [...] Până la mijlocul secolului al XIX-lea, medicii autohtoni se numărau pe degete; aproape toţi erau veniţi din afară. Carol Davila, cel mai renumit dintre ei (de origine incertă, oarecum francez, în orice caz nu român), a organizat întregul sistem sanitar al ţării, precum şi învăţământul medical; figurează, incontestabil, printre cei câţiva mari făuritori ai României moderne. Arhitecţii noului Bucureşti, pe cale de a deveni „micul Paris”, sunt iniţial aproape toţi străini, francezi îndeosebi: Paul Gottereau ridică noua aripă a palatului regal, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Fundaţia Universitară Carol I; Albert Galeron, Ateneul Român ...”

-critica la adresa statului şi a celor implicaţi în guvernarea lui, dar, mai ales, a puterii hipnotizatoare pe care figura conducătorului suprem o are asupra noastră, ca popor
 „Corupţia şi clientelismul sunt în bună parte moşterniri din societatea tradiţională, unde nici nu prea puteau fi numite aşa, fiindcă făceau parte din ordinea lucrurilor. In acest context, Conducătorul a fost şi a rămas un personaj central, cu puternică încărcătură simbolică. In lipsa unui mecanism complex şi echilibrat al puterilor şi responsabilităţilor, societăţile „patriarhale”, cu organizare sumară, investesc masiv în persoana-simbol aflată la vârf: Vodă, cu un cuvânt consacrat. El împarte dreptatea, el asigură bunul mers al ţării. Cu asemenea premise, derapajele autoritare sunt posibile oricând, conducătorii înşişi simţindu-se susţinuţi prin aşteptarea colectivă.”

-să nu mai avem ieşiri patriotarde patetice, să ne privim istoria cu mai puţin sentimentalism
„Românii aveau însă nevoie de o istorie eroică, tot aşa cum aveau nevoie de origini măreţe, pentru a compensa frustrările prezentului”.

Dar cu acest din urmă punct eu sunt de acord doar într-o anumită măsură. Cred că la români (un punct de vedere asemănător apare şi undeva în carte, dar nu mi-am marcat pasajul) există o atitudine duplicitară faţă de propria ţară. Pe de o parte, ne batem cu pumnul în piept cum am fost noi nişte victime faţă de ţările din Vest de-a lungul istoriei, ele profitând de situaţia stabilă pentru a se dezvolta , în timp ce noi am înfruntrat greul, iar pe de altă parte, la prima ocazie, românii încep să tune şi să fulgere împotriva propriei ţări, care nu i-a ajutat niciodată, unde şi-au văzut toate visurile spulberate, unde situaţia este dezastruoasă (în special în comparaţie cu ţările minunate, ca Spania şi Italia, pe unde au muncit, de multe ori la negru).
Am rămas de la comunişti cu o exacerbare a sentimentului acesta naţionalist clădit pe imaginea unei istorii strălucite unde toţi au profitat de puterea, rezistenţa, curajul şi inteligenţa noastră. De meteahna asta ar fi bine să scăpăm.
In acelaşi timp însă, mă gândesc că nu ne-ar strica un naţionalism mai „sănătos” (în cazul în care să presupunem că ar exista o asemenea alăturare de termeni), pentru că naţionalismul este un sentiment, o atitudine firească, o are fiecare popor. Este normal să te mândreşti cu propria ţară, cu trecutul ei, cu personalităţile formate în ea.

„Indiferent de mitologia eroizantă (faptele măreţe ale străbunilor), românii au mai mult o cultură a compromisului decât a rezistenţei sau a aplicării neabătute a principiilor.”
Just, dar asta nu înseamnă neapărat că este un motiv de ruşine. A face compromisuri pentru o valoare pe care o consideri superioară, cum ar fi chiar supravieţuirea. E adevărat şi că este plăcută mândria păstrării coloanei vertebrale, dar, dacă aparent, constitutiv, nu e posibilă, putem accepta şi compromisul. La o privire mai atentă, dacă analizăm metodele prin care reuşim să ne fofilăm, ar putea ieşi la iveală şi unele trăsături care, dacă ar fi exploatate şi duse într-o direcţie constructivă, ar compensa această lipsă cronică de integritate. Cum ar fi creativitatea, spontaneitatea, umorul de ce nu?

Bineînţeles că trebuie mai întâi să-ţi treacă dracii la unele aspecte extrem de neplăcute implicate de acest compromis şi de această şmecherie (deşi situaţia nu este lipsită chiar şi asa de un anumit farmec):
„Ceea ce nu merge în societatea românească sau merge tare şchiopătând este selecţia valorilor. Primatul raporturilor personale sau de grup asupra exigenţelor instituţionale: metehne mai vechi, amplificate în comunism, şi lăsate complet în voia lor după 1989.”
„In spaţiul acesta de „tranziţie”, de anevoioasă, de nesfârşită tranziţie, se întinde, triumfătoare, mahalaua. [...] Incultura şi prostul gust sunt păcatele minore ale acestui mediu social. [...] Virtuţile cele mai preţioase ale unui anume individ de mahala sunt şmecheria şi agresivitatea.”

Sunt două lucruri care chiar nu mi-au plăcut la carte:
1. Consider că atitudinea critică este unilaterală. Domnul Boia ne dezveleşte toate metehnele, ne detaliază tot ce nu am făcut bine de-a lungul istoriei, dar nu ne dă nici o soluţie, nu propune ceva valabil (iar această orientare excesivă către metodele şi practicile occidentale nu ni se potriveşte, vine artificial pe felul nostru de a fi –poate că în loc să ne schimbăm stilul de a aborda problemele, de a reacţiona, ar fi mai bine să ne privim aşa cum suntem şi să identificăm anumite laturi ale caracterului nostru naţional care pot fi amplificate, lucrate, dezvoltate în ceva cu adevărat valoros prin care să ne identificăm). Nu mi se pare cinstit să distrugi ceva fără să pui nimic în loc. Pentru mine, Lucian Boia e cam negativist aici. Rămâne fixat pe ideea că Occidentul este modelul care trebuie urmat neapărat, în condiţiile în care chiar societăţile din Vest încep să se pună tot mai mult sub semnul întrebării.
2. Ultima parte a cărţii care ia ca temă de dezbatere România de după 1989 este plină de platitudini, de stereotipuri, de idei răsuflate (cum ar fi capitolul despre frunza lui Udrea ca brand de ţară –un subiect dezbătut pe toate părţile în presă şi care chiar nu îşi avea sensul în contextul acestei cărţi decât poate ca un exemplu punctual; sau referendumul pentru demiterea lui Băsescu...). Mă aşteptam la o privire de ansamblu, la o punere în context mai cu miez, nu la o serie de comentarii de care a tot duduit presa la momentul respectiv. Si e dezamăgitor să ai ultimele 30 de pagini la cea mai joasă calitate din toată cartea.

5 comentarii:

  1. Ai de gand sa faci un comentariu la "Despre ingeri"? Daca da, cand?

    RăspundețiȘtergere
  2. Hei, și eu am citit-o recent și recunosc că a fost prima carte de Lucian Boia pe care am citit-o. Scria pe undeva că dacă e să începi să-l citești, atunci asta ar fi recomandată, pentru că, de fapt, ar prelua idei dezvoltate în alte cărți de-ale lui și că ar fi un fel de rezumat, dar spus mai cu obidă așa. Eu nu pot să mă pronunț asupra primului aspect, dar obida am simțit-o. Și dacă ai cumva vreo fărâmă de admirație sau dragoste sau respect pentru poporul ăsta, păi îți trece orice, pentru că - senzația mea a fost că - Boia mi ți-l ia și-ți dă cu el de pământ de nu se vede. Și e ca și cum te-ar scutura ca să-ți bagi mințile în cap, ceea ce nu-i rău până la urmă. Dar sunt de acord cu tine că rămâne doar cu supărarea, nu propune vreo altă modalitate de a fi sau de a face, în afară de cazul în care se subînțelege că mai bine ar fi exact invers decât suntem sau facem acum. :)
    În altă ordine de idei, mă bucur că mai scrii, eu nu primeam notificări de articole noi de la tine, așa că am venit întâmplător pe aici. ;)

    RăspundețiȘtergere
  3. Alex, abia am terminat "Despre ingeri". Inca am sentimente amestecate, in principal pentru ca mie-mi place Plesu foarte mult, dar filosofia nu e chiar pe gustul meu. Am retinut unele idei care mi-au placut sau mi-au atras atentia, dar inca mai rumeg. Oricum, sunt cu vreo 20 de carti in urma intre ce citesc acum si ce am scris pe blog. Asa ca va mai dura putin pana cand il voi digera pe Plesu si ii va veni randul la postare.

    RăspundețiȘtergere
  4. Merci, Mihaela. Da, si mie Boia mi s-a parut prea inversunat. Nu suntem noi chiar poporul cu cele mai multe bube in cap. Ne-ar folosi sa fim mai disciplinati, corecti, integri, rationali, dar poate nu ar mai fi atat de amuzant. Oricum eu ma tin departe de negativisti, de aceea nu ma voi apropia din nou de cartile lui Lucian Boia prea curand.

    RăspundețiȘtergere
  5. A, OK. Oricum, ai un ritm fabulos al lecturilor. Felicitari.

    RăspundețiȘtergere