Ismail Kadare -"Generalul armatei moarte"

O altă carte apăsătoare, dar minunat scrisă, a albanezului Ismail Kadare. La 20 de ani după cel de-al doilea război mondial, un general italian, pentru care experienţa războiului este drastic limitată de stereotipurile patriotarde folosite pentru a evita o privire cinstită asupra trecutului, este trimis în Albania cu sarcina de a repatria osemintele soldaţilor căzuţi pe pământ albanez. Impreună cu un preot militar (mult mai realist şi înţelegător faţă de complexitatea şi delicateţea situaţiei) şi un specialist, generalul străbate ţara pentru a-i dezgropa pe cei din lista oficială primită de la guvernul italian.

"Deschisese apoi dosarele şi începuse să le răsfoiască. Din listele acelea lungi, interminabile aproape, porni să sufle un vânt de răzbunare. Se apropie de globul pământesc şi căută Albania. Simţi o bucurie imensă văzând-o minusculă ca un punct. Apoi îl cuprinse ura. In punctul acesta îşi găsiseră sfârşitul atâţia şi atâţia tineri frumoşi şi viteji. Simţi nevoia să pornească spre ţara aceea sălbatică şi înapoiată cât mai repede. Avea să umble printre oamenii aceia, pe care şi-i imagina ca pe o turmă de pitecantropi, şi în privirea lui semeaţă aveau să-i citească tot dispreţul: uitaţi-vă ce aţi făcut, sălbaticilor."

Pe măsură ce avansează în misiunea sa, aroganţa şi siguranţa de sine ale generalului se destramă şi acesta descoperă dramele, rănile neînchise, poveştile nerezolvate ale localnicilor şi estomparea delimitărilor clare între eroii italieni şi înapoiaţii de albanezi.

"Il detestă, cu siguranţă. Ii vede ura în ochi. Si nici nu e de mirare. Doi duşmani de moarte, având o treabă comună de făcut, ca doi bivoli care trag la acelaşi jug. Unul negru, celălalt tot negru. Bucuria unuia, motiv de supărare pentru celălalt. Un gropar care sapă şase zile pe săptămână, iar într-a şaptea cântă. Si un general care face acelaşi lucru şase zile la rând, dar care nici nu ştie şi nici nu vrea să cânte. O bucată de vreme încearcă să-şi închipuie cam cum ar putea fi cântecul lui despre soldaţii pe care-i dezgropa, apoi dădu din cap cu amărăciune. Bocet de jale, cu siguranţă."

O poveste despre datorie, traumele războiului, răzbunare, împăcare. Deşi preconcepţiile generalului de la începutul cărţii sunt serios zdruncinate de experinţa reconstituirii armatei de oseminte cu care să se întoarcă în Italia, sufletul greu, întunecat, întortocheat al albanezilor îi rămâne oricum de neînţeles.
"Dracu’ ştie ce vor să spună popoarele astea în cântecele lor, zise generalul. Poţi să sapi şi să te strecori cu uşurinţă sub pământul lor, dar, în sufletul lor, niciodată."

"Viaţa albanezului [...] e ca un spectacol regizat după nişte canoane străvechi. El trăieşte şi moare ca şi când ar fi pe scenă, cu o singură diferenţă: scena acestui spectacol este creasta muntelui sau ponorul, unde el îşi trăieşte viaţa în libertate deplină. Adesea moare, dar nu pentru că ar avea vreun motiv, ci pentru că trebuie să se conformeze regulilor. Viaţa, care încolţeşte din atâta durere şi jale pe aceste plaiuri, viaţa pe care n-o poate doborî nici frigul, nici foamea şi nici asprimea muntelui, se termină brusc din pricina unei vorbe nelalocul ei, a unei glume exagerate sau a unei priviri mai aprinse aruncate femeii altuia. Gjakmarrja porneşte adesea fără pic de pasiune, dar numai pentru că aşa o cere obiceiul. Chiar şi atunci când ucigaşul îşi lichidează victima, el nu face altceva decât să aplice unul dintre articolele străvechiului cod cutumiar. Aceste articole li se încurcă toată viaţa printre picioare ca nişte funii, până într-o zi, când, nemaiputându-se elibera din ele, cad la pământ şi nu se mai ridică. Aşa că, în decursul întregii lor istorii, albanezii n-au făcut altceva decât să joace o piesă de teatru însângerată."

Brian Christian -"The Most Human Human"

"The Most Human Human" este o analiză a modului în care evoluţia tehnologică, a computerelor, smartphone-urilor, iphone-urilor şi a tuturor acestor maşinării de care ne legăm tot mai mult existenţa ne schimbă viaţa şi ne pun sub semnul întrebării însăşi natura noastră umană.

Turing (celebrul nebun cu Enigma lui din cel de-al doilea război mondial –vezi filmul populist "The Imitation Game" de la Oscarul de anul acesta) a făcut o afirmaţie care i-a consternat pe contemporanii săi: în 50 de ani va fi posibil să programăm computere care să imite atât de bine modul de a gândi al unui om încât un evaluator va avea maxim 70% şanse să identifice dacă vorbeşte cu o maşinărie sau cu o persoană reală. Astfel, anual, se desfăşoară un concurs pentru acordarea premiului Loebner: membrii unui juriu poartă pe ecranul unui computer o conversaţie de 5 minute şi la final trebuie să decidă dacă partenerul de discuţie este o persoană reală sau un soft. Brian Christian hotărăşte să participe la competiţie în rolul persoanei umane care trebuie identificată ca atare după ce "chatter bot"-ul din 2008 a fost la un vot distanţă de a câştiga premiul cel mare (un lingou de aur pentru echipa care l-a creat).
Pornit să câştige premiul de "cel mai uman om" din concurs, Brian Christian începe o analiză temeinică a reţetelor de succes folosite pentru computerele care ieşiseră pe locul întâi în etapele anterioare, ceea ce determină o reconsiderare a atributelor umanităţii în lumea modernă. Intrebând cum ar putea câştiga acest joc al imitaţiei, i s-a răspuns: fiind tu însuţi. Dar, de fapt, cum mai suntem noi înşine? Abilităţile noastre de a comunica în context, de a intui pe celălalt, de a manifesta sarcasm, de a folosi metafore, toate aceste specificuri ale umanităţii noastre sunt dificil de concentrat într-o discuţie online de 5 minute, unde suntem privaţi de o mulţime de detalii care ne particularizează în viaţa reală. Suntem o sumă foarte complexă de însuşiri umane, dar cum să ne transmitem umanitatea într-un context restrictiv ca cel din competiţia Loebner?

"When I fight off a disease bent on my cellular destruction, when I marvelously distribute energy and collect waste with astonishing alacrity even in my mostseemingly fatigued moments, when I slip on ice and gyrate crazily but do not fall, when I unconsciously counter-steer my way into a sharp bicycle turn, taking advantage of physics I do not understand using a technique I am not even aware of using, when I somehow catch the dropped oranges before I know I’ve dropped them, when my wounds heal in my ignorance, I realize how much bigger I am than I think I am. And how much more important, nine times out of ten, those lower-level processes are to my overall well-being than the higher-level ones that tend to be the ones getting me bent out of shape or making me feel disappointed or proud."

Brian Christian trece prin diverse exemple din propria biografie sau din domenii foarte variate (literatură, filosofie, psihiatrie, şah, teoria limbajului etc.) pentru a-şi susţine punctele analizate. Recunosc, mi s-a părut pe alocuri că se abate de la ideea centrală şi că investigaţia lui e cam dezlânată, dar, spre sfârşitul cărţii, apare o idee care pe mine m-a captivat. Voi încerca să o sumarizez cât de bine pot, deşi sunt încă în proces de digerare a acestei noţiuni de "entropie informaţională".
Pornind de la ideea jocului "spânzurătoarea", atunci când ni se cere să reconstituim un text unde cunoaştem doar numărul literelor, unele părţi (cum ar fi începutul cuvintelor lungi) sunt mai greu de ghicit, pe când altele au o densitate informaţională mai scăzută (finalul cuvintelor, cuvintele de legătură, articolele). In carte, acest Shannon Game conţine şi o metodă de a cuantifica încărcarea informaţională a unui text. Un test simpatic pe care-l face Brian Christian este să copieze "Ulise" al lui James Joyce înlocuind toate cuvintele cu bla bla bla, până când a obţinut un document de aceeaşi dimensiune. Apoi a comprimat documentele: cel cu bla bla bla a ajuns la 28% din dimensiunea iniţială, pe când "Ulise" a fost redus la doar 79% din mărimea lui de la început.
Această idee a comprimării informaţiei este nouă pentru mine. Procesul de comprimare presupune o fidelitate mai mare sau mai mică a rezultatului cu obiectul iniţial. Bineînţeles, beneficiile procesului nu sunt suficiente atunci când fidelitatea este de 100%, aşa că pierderea de informaţie este un sacrificiu necesar pe altarul eficienţei. Dar aceste detalii pierdute nu sunt oare tocmai bazele specificităţii, unicităţii?
Brian Christian dă exemplul telefoanelor acestea moderne care îţi completează sms-urile cu un set de cuvinte pre-definite şi care, de multe ori, devin enervante pentru că nevoile noastre de comunicare, nuanţele şi lucrurile neobişnuite pe care vrem să le transmitem depăşesc pattern-ul folosit de dicţionarul telefonului. Cu cât ne enervăm mai mult la această funcţionalitate, cu atât ar trebui să fim mai mulţumiţi de noi înşine pentru că suntem "umani". Si totuşi. Dacă obosim de încercările de a păcăli maşina şi ajungem să ne conformăm tiparului de comunicare impus de aceasta astfel încât să scăpăm de agasantul dicţionar? Dacă lucrurile evoluează şi în sens invers, umanul renunţând în faţa maşinii pentru a se adapta la şi, în final, a adopta limitele acesteia?
Astfel, computerul ar putea câştiga acest joc al imitaţiei nu pentru că devine mai bun, ci pentru că noi ajungem să jucăm tot mai prost.

"In the near-paradoxical space between the size and capacity of a hard disk lies information entropy; in the space between the size and capacity of a lifetime lies your life."

Cartea se termină pe un ton optimist. Nu numai că Brian Christian câştigă premiul de "the most human human" în 2009, dar concluziile lui privind substituirea omului de către maşină sunt pozitive.

"As Garry Kasparov explains in How Life Imitates Chess, "In chess, a young player can advance by imitating the top grandmasters, but to challenge them he must produce his own ideas." That is, one can get almost to the top of the chess world—the top two hundred players in the world, say—by merely absorbing opening theory. But to crack into the ranks above it requires a player to be challenging that very received wisdom—which all of those players take as a given. To play at that level, one must be changing opening theory.
Pound referred to poetry as "original research" in language. When I think about how one might judge the world’s best writers, I keep gravitating to the idea that we’d want to look at who changed the language the most. You can barely speak without uttering Shakespeare coinages, like "bated breath," "heart of hearts," "good riddance," "household words," "high time," "Greek to me," "live-long day," the list goes on.
I wonder if bots will be able to pass the Turing test before they make that "transition from imitator to innovator," as Kasparov puts it—before they begin not merely to follow but to lead. Before they make a contribution to the language. Which most of us don’t think about, but it’s part of what we do. "The highest form of warfare is attacking strategy itself," says Sun Tzu. The great chess players change the game; the great artists change their mediums; the most important places, events, andpeople in our lives change us.
As it turns out, though, you don’t have to be Shakespeare to change your language. In fact, quite the opposite: if meaning lies even partially in usage, then you subtly alter the language every time you use it. You couldn’t leave it intact if you tried."

Două alte comentarii care mi-au plăcut:

"Likewise for conceptual art: who needs to see a Duchamp toilet when you can hear about one so much faster and extract most of the experience from that? Conceptual art might be, for better or worse, (definable as) the art most susceptible to lossy compression."

"David Shields writes, "As soon as a book can be generically located, it seems to me for all intents and purposes dead … When I’m constrained within a form, my mind shuts down, goes on a sitdown strike, saying, ‘This is boring, so I refuse to try very hard.' "Generic might just be another term for low-entropy. In fact, low entropy may be what genre is—a kind of prototype or paradigm, a rutted wagon road through the Shannon Game. Roger Ebert observes that when an action hero comes under machine-gun fire, there is a drastically lower chance of him coming to harm than, say, if he’s attacked by knife. Most viewers subconsciously understand this. Indeed, any piece of art seems to invoke with its inaugural gestures a rather elaborate framework of expectations—by means of which its later gestures tend, on the whole, to be less and less surprising. The mind gradually sits down. [...]
Do novels and films display the same spike-and-decline pattern that words do?
And for that matter—considering how comparatively bewildered infants are, how comparatively awestruck young children tend to be—does life?"

David Gregory Roberts -"Shantaram"

"Shantaram" a fost pentru mine ca în zicala aia cu pomul lăudat. Dacă vă plac cărţile de acţiune şi dragoste romantică pe fundal, dar aţi citit atâtea încât acum căutaţi ceva cu detalii pitoreşti, neaştepate, cu descoperirea unor realităţi indigeste, dar care să nu vă cadă greu, atunci "Shantaram" e cartea potrivită pentru voi. Dacă sunteţi un cititor care preţuieşte calitatea scrisului, suportă greu ideile banale cu pretenţii de profunzime şi aţi trecut de mult de faza iubirilor idealizate, evitaţi "Shantaram", indiferent de succesul de care aţi auzit că se bucură.

In proporţie de 95%, "Shantaram" e o carte mediocră, presărată supărător de mult de megalomania personajului-narator, Lin (el este salvatorul suprem al săracilor din jur şi al prietenilor aflaţi la ananghie, singurul păstrător al unui cod moral superior, cel puţin o dată la fiecare 30 de pagini). Se văd foarte bine ţesăturile scriiturii. Gregory David Roberts este o persoană căreia îi pace, probabil, să vorbească foarte mult, aşa că a învăţat unele tehnici de scriere pe care le aplică în mod conştiincios: aici apare un personaj nou –urmează un paragraf de descriere; acum intrăm într-o clădire –urmează un paragraf de descriere a locului etc. (toate de aceeaşi lungime, în aceeaşi ordine, după un tipar care nu lasă loc surprizelor scriitoriceşti).
Singurul merit, mai mult al lui Roberts decât al cărţii, este caracterul extraordinar al destinului personajului-narator: fost dependent de heroină, recurge la jafuri armate pentru a-şi întreţine dependenţa, este condamnat în Australia la 25 de ani într-o închisoare foarte dură, îşi pierde familia care nu mai vrea să aibă de-a face cu el, evadează şi reuşeşte să ajungă în India cu un paşaport fals. Inceputul romanului-memorii (îmbogăţite în mod apreciabil de fantezia autorului) este partea cea mai interesantă (deşi nu justifică decizia cuiva de a o citi) deoarece îl avem pe Lin care descoperă India, societatea ei contradictorie, pe care o iubeşti sau o urăşti, care te fascinează până în punctul de a nu o mai putea părăsi sau te respinge pentru a nu mai vrea să o vezi vreodată, cu dezvăluirea umanităţii deosebite din celebrele mahalale ale Mumbaiului.

"Linia ascuţită şi stâncoasă a coastei care mărginea mahalaua începea cu o mlaştină de mangrove în partea stângă, după care trecea prin ape mai adânci, de-a lungul unei curve ample în formă de semilună, smălţuită de valuri mici cu creste albe, înspumate, până la Nariman Point. [...] Bărcile de pescuit îşi aruncau năvoadele peste valurile zdrenţuite ale golfului. Copii înotau şi se jucau de-a lungul ţărmului bolovănos, semănat cu pietriş. Pe semiluna aurie, de cealaltă parte a micului golf, blocurile cu locuinţe pentru bogaţi se ridicau falnice, unul lângă altul, înşirate, pe toată lungimea lor, până în cartierul ambasadelor de la Point. Prin marile curţi şi zone de agrement ale turnurilor se plimbau bogătanii, ieşiţi să ia o gură de aer proaspăt. Văzute de la distanţă, din mahala, cămăşile albe ale bărbaţilor şi sariurile viu colorate ale femeilor păreau a fi tot atâtea mărgele înşirate pe aţa neagră a aleilor asfaltate, de o minte cufundată în meditaţie. Aerul de acolo, de pe ţărmul stâncos al mahalalei, era rece şi curat. Tăcerile erau suficient de ample pentru a înghiţi zgomotele răzleţe. Zona era cunoscută sub numele de Golful Colaba. Puţine locuri din oraş erau mai potrivite pentru inventarul spiritual şi fizic cu care un om hăituit se poate împovăra, în momentele în care semnele rău prevestitoare sunt suficient de multe şi grele."

Exemple de platitudini care te fac să-ţi dai ochii peste cap:
"Eram dur, iar ăsta e poate cel mai trist lucru pe care îl poţi spune despre un bărbat."
"Fumam pe vremea aceea deoarece, ca orice fumător, voiam să mor cel puţin la fel de mult pe cât voiam să trăiesc."
După cum menţionam, durul nostru se îndrăgosteşte iremediabil şi idealizat de o americancă enigmatică, Karla, refuzând să-şi ostoiască dorinţele sexuale cu altcineva, şi cu atât mai puţin cu fetele din mahala (sacrilegiu suprem, desigur). Fix secol al 18-lea în colorata şi mirositoarea Indie.
"Dorinţa mea făcea până şi mangrovele să tremure. Iar noaptea, timp de prea multe nopţi, somnul meu neliniştit învolbura şi tulbura marea cu vise pline de poftă, până când soarele se ridica pe cer, plin de dragoste pentru ea."

Rămas fără bani, cu acte false şi viza de şedere expirată, Lin se implică tot mai mult în activităţile infracţionale minore tolerate de societatea indiană (cum ar fi punerea în contact a turiştilor străini cu furnizorii de droguri de calitate, în schimbul unui comision), apoi intră într-un grup organizat (falsificatori de documente, dealeri pe piaţa neagră a schimbului valutar –este ilegal să scoţi rupiile din India, iar în interior toate tranzacţiile efectuate la bănci sunt atent monitorizate) pentru ca, fascinat de liderul carismatic al gangsterilor, să ajungă să lupte în turmentatul Afghanistan, pe atunci vizat în mod deschis de ruşi, cu suportul mai discret oferit de către americani diverselor facţiuni autohtone. Pentru cei care nu ştiu nimic despre geo-politica regiunii, unele explicaţii sumare privind mişcările de forţe şi istoria relaţiilor dintre ţări ca India, Afghanistan, Pakistan, Iran, Rusia şi SUA ar putea fi utile şi uşor de înţeles cu prim planul conflictelor în care se implică eroul nostru.
Un aspect la care excelează Roberts sunt descrierile amănunţite ale scenelor de bătaie cu cuţitul, ale brutalităţilor din închisoare, ale folosirii armelor (experienţa lui de deţinut/bătăuş/delincvent dă o forţă autentică de necontestat acestor pasaje). Oricum, nu cumva să credeţi că mafioţii lui Roberts nu sunt nişte oameni de onoare, impecabili din punct de vedere moral, doar că au avut nenorocul unor întâmplări care i-au forţat să ajungă nişte gangsteri. Altfel, ei sunt pâinea lui Dumnezeu (de exemplu, un camarad afgan a ucis pentru prima dată la 15 ani pentru că a intervenit în bătaia cruntă pe care un tată i-o administra propriului fiu, iar în încăierarea cu tatăl acesta ajunge de fapt să se înjunghie singur în propriul cuţit –soartă nedreaptă, ce mai).

In concluzie, după ce că e o carte lungă cât o zi de post, deşi după primele 200 de pagini eşti dispus să-i mai dai o şansă (chiar dacă ştii că sunt lucruri mai complexe despre India abordate în cărţi mai interesante ca aceasta care se limitează, în mare, la supralicitarea vieţii de mahala care se bucură de atât succes la occidentali), până la sfârşit nu mai suporţi faptele de vitejie neverosimile ale măreţului nostru Lin, cu dragostea şi devotamentul mârşavnic înşelate, pentru că, până la urmă, doar el este perfect. Dacă aveţi ocazia să evitaţi această carte, nu o rataţi!