duminică, 23 august 2015

Ismail Kadare -"Generalul armatei moarte"

O altă carte apăsătoare, dar minunat scrisă, a albanezului Ismail Kadare. La 20 de ani după cel de-al doilea război mondial, un general italian, pentru care experienţa războiului este drastic limitată de stereotipurile patriotarde folosite pentru a evita o privire cinstită asupra trecutului, este trimis în Albania cu sarcina de a repatria osemintele soldaţilor căzuţi pe pământ albanez. Impreună cu un preot militar (mult mai realist şi înţelegător faţă de complexitatea şi delicateţea situaţiei) şi un specialist, generalul străbate ţara pentru a-i dezgropa pe cei din lista oficială primită de la guvernul italian.

"Deschisese apoi dosarele şi începuse să le răsfoiască. Din listele acelea lungi, interminabile aproape, porni să sufle un vânt de răzbunare. Se apropie de globul pământesc şi căută Albania. Simţi o bucurie imensă văzând-o minusculă ca un punct. Apoi îl cuprinse ura. In punctul acesta îşi găsiseră sfârşitul atâţia şi atâţia tineri frumoşi şi viteji. Simţi nevoia să pornească spre ţara aceea sălbatică şi înapoiată cât mai repede. Avea să umble printre oamenii aceia, pe care şi-i imagina ca pe o turmă de pitecantropi, şi în privirea lui semeaţă aveau să-i citească tot dispreţul: uitaţi-vă ce aţi făcut, sălbaticilor."

Pe măsură ce avansează în misiunea sa, aroganţa şi siguranţa de sine ale generalului se destramă şi acesta descoperă dramele, rănile neînchise, poveştile nerezolvate ale localnicilor şi estomparea delimitărilor clare între eroii italieni şi înapoiaţii de albanezi.

"Il detestă, cu siguranţă. Ii vede ura în ochi. Si nici nu e de mirare. Doi duşmani de moarte, având o treabă comună de făcut, ca doi bivoli care trag la acelaşi jug. Unul negru, celălalt tot negru. Bucuria unuia, motiv de supărare pentru celălalt. Un gropar care sapă şase zile pe săptămână, iar într-a şaptea cântă. Si un general care face acelaşi lucru şase zile la rând, dar care nici nu ştie şi nici nu vrea să cânte. O bucată de vreme încearcă să-şi închipuie cam cum ar putea fi cântecul lui despre soldaţii pe care-i dezgropa, apoi dădu din cap cu amărăciune. Bocet de jale, cu siguranţă."

O poveste despre datorie, traumele războiului, răzbunare, împăcare. Deşi preconcepţiile generalului de la începutul cărţii sunt serios zdruncinate de experinţa reconstituirii armatei de oseminte cu care să se întoarcă în Italia, sufletul greu, întunecat, întortocheat al albanezilor îi rămâne oricum de neînţeles.
"Dracu’ ştie ce vor să spună popoarele astea în cântecele lor, zise generalul. Poţi să sapi şi să te strecori cu uşurinţă sub pământul lor, dar, în sufletul lor, niciodată."

"Viaţa albanezului [...] e ca un spectacol regizat după nişte canoane străvechi. El trăieşte şi moare ca şi când ar fi pe scenă, cu o singură diferenţă: scena acestui spectacol este creasta muntelui sau ponorul, unde el îşi trăieşte viaţa în libertate deplină. Adesea moare, dar nu pentru că ar avea vreun motiv, ci pentru că trebuie să se conformeze regulilor. Viaţa, care încolţeşte din atâta durere şi jale pe aceste plaiuri, viaţa pe care n-o poate doborî nici frigul, nici foamea şi nici asprimea muntelui, se termină brusc din pricina unei vorbe nelalocul ei, a unei glume exagerate sau a unei priviri mai aprinse aruncate femeii altuia. Gjakmarrja porneşte adesea fără pic de pasiune, dar numai pentru că aşa o cere obiceiul. Chiar şi atunci când ucigaşul îşi lichidează victima, el nu face altceva decât să aplice unul dintre articolele străvechiului cod cutumiar. Aceste articole li se încurcă toată viaţa printre picioare ca nişte funii, până într-o zi, când, nemaiputându-se elibera din ele, cad la pământ şi nu se mai ridică. Aşa că, în decursul întregii lor istorii, albanezii n-au făcut altceva decât să joace o piesă de teatru însângerată."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu