Brian Christian -"The Most Human Human"

"The Most Human Human" este o analiză a modului în care evoluţia tehnologică, a computerelor, smartphone-urilor, iphone-urilor şi a tuturor acestor maşinării de care ne legăm tot mai mult existenţa ne schimbă viaţa şi ne pun sub semnul întrebării însăşi natura noastră umană.

Turing (celebrul nebun cu Enigma lui din cel de-al doilea război mondial –vezi filmul populist "The Imitation Game" de la Oscarul de anul acesta) a făcut o afirmaţie care i-a consternat pe contemporanii săi: în 50 de ani va fi posibil să programăm computere care să imite atât de bine modul de a gândi al unui om încât un evaluator va avea maxim 70% şanse să identifice dacă vorbeşte cu o maşinărie sau cu o persoană reală. Astfel, anual, se desfăşoară un concurs pentru acordarea premiului Loebner: membrii unui juriu poartă pe ecranul unui computer o conversaţie de 5 minute şi la final trebuie să decidă dacă partenerul de discuţie este o persoană reală sau un soft. Brian Christian hotărăşte să participe la competiţie în rolul persoanei umane care trebuie identificată ca atare după ce "chatter bot"-ul din 2008 a fost la un vot distanţă de a câştiga premiul cel mare (un lingou de aur pentru echipa care l-a creat).
Pornit să câştige premiul de "cel mai uman om" din concurs, Brian Christian începe o analiză temeinică a reţetelor de succes folosite pentru computerele care ieşiseră pe locul întâi în etapele anterioare, ceea ce determină o reconsiderare a atributelor umanităţii în lumea modernă. Intrebând cum ar putea câştiga acest joc al imitaţiei, i s-a răspuns: fiind tu însuţi. Dar, de fapt, cum mai suntem noi înşine? Abilităţile noastre de a comunica în context, de a intui pe celălalt, de a manifesta sarcasm, de a folosi metafore, toate aceste specificuri ale umanităţii noastre sunt dificil de concentrat într-o discuţie online de 5 minute, unde suntem privaţi de o mulţime de detalii care ne particularizează în viaţa reală. Suntem o sumă foarte complexă de însuşiri umane, dar cum să ne transmitem umanitatea într-un context restrictiv ca cel din competiţia Loebner?

"When I fight off a disease bent on my cellular destruction, when I marvelously distribute energy and collect waste with astonishing alacrity even in my mostseemingly fatigued moments, when I slip on ice and gyrate crazily but do not fall, when I unconsciously counter-steer my way into a sharp bicycle turn, taking advantage of physics I do not understand using a technique I am not even aware of using, when I somehow catch the dropped oranges before I know I’ve dropped them, when my wounds heal in my ignorance, I realize how much bigger I am than I think I am. And how much more important, nine times out of ten, those lower-level processes are to my overall well-being than the higher-level ones that tend to be the ones getting me bent out of shape or making me feel disappointed or proud."

Brian Christian trece prin diverse exemple din propria biografie sau din domenii foarte variate (literatură, filosofie, psihiatrie, şah, teoria limbajului etc.) pentru a-şi susţine punctele analizate. Recunosc, mi s-a părut pe alocuri că se abate de la ideea centrală şi că investigaţia lui e cam dezlânată, dar, spre sfârşitul cărţii, apare o idee care pe mine m-a captivat. Voi încerca să o sumarizez cât de bine pot, deşi sunt încă în proces de digerare a acestei noţiuni de "entropie informaţională".
Pornind de la ideea jocului "spânzurătoarea", atunci când ni se cere să reconstituim un text unde cunoaştem doar numărul literelor, unele părţi (cum ar fi începutul cuvintelor lungi) sunt mai greu de ghicit, pe când altele au o densitate informaţională mai scăzută (finalul cuvintelor, cuvintele de legătură, articolele). In carte, acest Shannon Game conţine şi o metodă de a cuantifica încărcarea informaţională a unui text. Un test simpatic pe care-l face Brian Christian este să copieze "Ulise" al lui James Joyce înlocuind toate cuvintele cu bla bla bla, până când a obţinut un document de aceeaşi dimensiune. Apoi a comprimat documentele: cel cu bla bla bla a ajuns la 28% din dimensiunea iniţială, pe când "Ulise" a fost redus la doar 79% din mărimea lui de la început.
Această idee a comprimării informaţiei este nouă pentru mine. Procesul de comprimare presupune o fidelitate mai mare sau mai mică a rezultatului cu obiectul iniţial. Bineînţeles, beneficiile procesului nu sunt suficiente atunci când fidelitatea este de 100%, aşa că pierderea de informaţie este un sacrificiu necesar pe altarul eficienţei. Dar aceste detalii pierdute nu sunt oare tocmai bazele specificităţii, unicităţii?
Brian Christian dă exemplul telefoanelor acestea moderne care îţi completează sms-urile cu un set de cuvinte pre-definite şi care, de multe ori, devin enervante pentru că nevoile noastre de comunicare, nuanţele şi lucrurile neobişnuite pe care vrem să le transmitem depăşesc pattern-ul folosit de dicţionarul telefonului. Cu cât ne enervăm mai mult la această funcţionalitate, cu atât ar trebui să fim mai mulţumiţi de noi înşine pentru că suntem "umani". Si totuşi. Dacă obosim de încercările de a păcăli maşina şi ajungem să ne conformăm tiparului de comunicare impus de aceasta astfel încât să scăpăm de agasantul dicţionar? Dacă lucrurile evoluează şi în sens invers, umanul renunţând în faţa maşinii pentru a se adapta la şi, în final, a adopta limitele acesteia?
Astfel, computerul ar putea câştiga acest joc al imitaţiei nu pentru că devine mai bun, ci pentru că noi ajungem să jucăm tot mai prost.

"In the near-paradoxical space between the size and capacity of a hard disk lies information entropy; in the space between the size and capacity of a lifetime lies your life."

Cartea se termină pe un ton optimist. Nu numai că Brian Christian câştigă premiul de "the most human human" în 2009, dar concluziile lui privind substituirea omului de către maşină sunt pozitive.

"As Garry Kasparov explains in How Life Imitates Chess, "In chess, a young player can advance by imitating the top grandmasters, but to challenge them he must produce his own ideas." That is, one can get almost to the top of the chess world—the top two hundred players in the world, say—by merely absorbing opening theory. But to crack into the ranks above it requires a player to be challenging that very received wisdom—which all of those players take as a given. To play at that level, one must be changing opening theory.
Pound referred to poetry as "original research" in language. When I think about how one might judge the world’s best writers, I keep gravitating to the idea that we’d want to look at who changed the language the most. You can barely speak without uttering Shakespeare coinages, like "bated breath," "heart of hearts," "good riddance," "household words," "high time," "Greek to me," "live-long day," the list goes on.
I wonder if bots will be able to pass the Turing test before they make that "transition from imitator to innovator," as Kasparov puts it—before they begin not merely to follow but to lead. Before they make a contribution to the language. Which most of us don’t think about, but it’s part of what we do. "The highest form of warfare is attacking strategy itself," says Sun Tzu. The great chess players change the game; the great artists change their mediums; the most important places, events, andpeople in our lives change us.
As it turns out, though, you don’t have to be Shakespeare to change your language. In fact, quite the opposite: if meaning lies even partially in usage, then you subtly alter the language every time you use it. You couldn’t leave it intact if you tried."

Două alte comentarii care mi-au plăcut:

"Likewise for conceptual art: who needs to see a Duchamp toilet when you can hear about one so much faster and extract most of the experience from that? Conceptual art might be, for better or worse, (definable as) the art most susceptible to lossy compression."

"David Shields writes, "As soon as a book can be generically located, it seems to me for all intents and purposes dead … When I’m constrained within a form, my mind shuts down, goes on a sitdown strike, saying, ‘This is boring, so I refuse to try very hard.' "Generic might just be another term for low-entropy. In fact, low entropy may be what genre is—a kind of prototype or paradigm, a rutted wagon road through the Shannon Game. Roger Ebert observes that when an action hero comes under machine-gun fire, there is a drastically lower chance of him coming to harm than, say, if he’s attacked by knife. Most viewers subconsciously understand this. Indeed, any piece of art seems to invoke with its inaugural gestures a rather elaborate framework of expectations—by means of which its later gestures tend, on the whole, to be less and less surprising. The mind gradually sits down. [...]
Do novels and films display the same spike-and-decline pattern that words do?
And for that matter—considering how comparatively bewildered infants are, how comparatively awestruck young children tend to be—does life?"