Vladimir Nabokov -"Speak, Memory: An Autobiography Revisited"

Autobiografia lui Nabokov este genul acela de carte de care ai nevoie atunci când ai o zi urâtă şi vrei să evadezi în viaţa cuiva înstărit, care se preocupă cu alergatul după fluturi şi-şi petrece vacanţele prin diverse locuri din Europa cu oameni la fel de preţioşi.
Nabokov insistă asupra copilăriei sale ruseşti, cu personajele pitoreşti ale guvernantelor străine, cu imaginea mamei mereu lângă fiul ei şi pasiunile lui, susţinându-l chiar şi când scrie poezii mediocre, cu tatăl care încearcă să menţină o idee şubredă de echitate într-o societate nedreaptă unde conflictele sunt peste tot pe punctul de a izbucni (lucru care se şi întâmplă, forţând familia să plece în exil o dată cu revoluţia bolşevică, burgheza copilă franţuzoaică de care s-a îndrăgostit în vacanţă etc).

"I witness with pleasure the supreme achievement of memory, which is the masterly use it makes of innate harmonies when gathering to its fold the suspended and wandering tonalities of the past. I like to imagine, in consummation and resolution of those jangling chords, something as enduring, in retrospect, as the long table that on summer birthdays and namedays used to be laid for afternoon chocolate out of doors, in an alley of birches, limes and maples at its debouchement on the smooth-sanded space of the garden proper that separated the park and the house. I see the tablecloth and the faces of seated people sharing in the animation of light and shade beneath a moving, a fabulous foliage, exaggerated, of ceaseless return, that makes me always approach that banquet table from the outside, from the depth of the park -not from the house- as if the mind, in order to go back thither, had to do so with the silent steps of a prodigal, faint with excitement.[...] And then, suddenly, just when the colors and outlines settle at last to their various duties -smiling, frivolous duties- some knob is touched and a torrent of sounds comes to life: voices speaking all together, a walnut cracked, the click of a nutcracker carelessly passed, thirty human hearts drowning mine with their regular beats; the sough and sigh of a thousand trees, the local concord of loud summer birds, and, beyond the river, behind the rhythmic trees, the confused and enthusiastic hullabaloo of bathing young villagers, like a background of wild applause."

In autobiografia lui, Nabokov nu ţine să-şi povestească viaţa cronologic şi prin evenimente, ci se opreşte asupra detaliilor care l-au marcat la nivel sentimental (distrugerea unui fluture din colecţie, câinii dachsund ale maică-sii, datul periculos cu sania care o îngrozea pe guvernanta elveţiancă). Nabokov caută să surprindă atmosfera diferitelor etape din viaţa lui şi mai puţin întâmplările, acţiunile. Ne ajută să înţelegem de unde a pornit în conturarea personajelor din romane şi în alegerea temelor mai mult decât să ne transmită o poveste a vieţii lui formată din evenimentele prin care a trecut.

"It should be understood that competition in chess problems is not really between White and Black but between the composer and the hypothetical solver (just as in a first-rate work of fiction the real clash is not between the characters but between the author and the world), so that a great part of a problem's value is due to the number of 'tries' -delusive opening moves, false scents, specious lines of play, astutely and lovingly prepared to lead the would-be solver astray. But whatever I can say about this matter of problem composing, I do not seem to convey sufficiently the ecstatic core of the process and its points of connexion with various other, more overt and fruitful, operations of the creative mind, from the charting of dangerous seas to the writing of one of those incredible novels where the author, in a fit of lucid madness, has set himself certain unique rules that he observes, certain nightmare obstacles that he surmounts, with the zest of a deity building a live world from the most unlikely ingredients -rocks, and carbon, and blind throbbings."

Autobiografia se opreşte la momentul în care este nevoit să părăsească Europa pentru a emigra cu soţia şi fiul său în America.

Junichiro Tanizaki -"Jurnalul unui bătrân nebun"

Este, bineînţeles, jurnalul unui bătrân, Utsugi, care, în ciuda decăderii fizice (şi mentale) cauzate de vârsta înaintată, încă este atras de femei şi îşi doreşte să obţină plăcere din relaţia cu acestea (plăcere dată de gesturi şi modalităţi de contact la limita fetişismului, întrucât bătrânul nostru este deja, evident, impotent).
Deşi situaţia lui Utsugi stârneşte dezgustul şi, cel mai adesea, revolta (reprimată, întrucât el rămâne, totuşi, capul familiei, autoritatea care nu poate fi contestată) familiei, jurnalul lui este amuzant. Descoperim un personaj lucid, cu o putere de analiză intactă a relaţiilor şi conflictelor din interiorul familiei lui extinse, capabil să recunoască faptul că propriile capricii sunt nedrepte faţă de ceilalţi, dar care vede în exploatarea senzualităţii nurorii sale, Satsuko, frivolă, nonşalantă, nonconformistă, fostă dansatoare de cabaret (în sensul japonez al cuvântului) ultima plăcere pe care o mai poate sustrage vieţii şi chiar asta hotărăşte să şi facă.

"Stiu foarte bine că sunt un bătrân urât şi cu riduri. Când mă uit în oglindă la culcare, după ce îmi scot dinţii falşi, faţa pe care o văd chiar că e ciudată. Nu am nici un dinte care să fie al meu, pe nici unul din maxilare. Abia dacă mai am şi gingii. Dacă îmi închid gura, buzele devin plate, iar nasul îmi atârnă până la bărbie. Nici maimuţele nu au feţe atât de hidoase. Cum ar putea vreodată cineva cu o asemenea faţă să spere că va atrage vreo femeie?"

Si să menţionez şi cât de drăguţ este să citeşti despre toate acele ritualuri nipone care însoţesc activităţile zilnice ale acestei familii rafinate şi înstărite (mâncatul de sushi în oraş, vizitarea templelor pentru alegerea unui loc interesant pentru viitorul mormânt etc.) Cu totul diferit faţă de Murakami de-şi face noodles la fiecare 10 pagini cu personajele lui celibatare sau cărora le-a dispărut soţia. Atmosfera la Tanizaki este în stil Ozu aşa, preţios, delicat şi estetic perfect.

T. O. Bobe -"Cum mi-am petrecut vacanţa de vară"

Sub forma jucăuşă, stângace şi amuzantă a unei compuneri de elev de clasa a V-a care îşi povesteşte vacanţa de vară, T. O. Bobe redă dintr-o perspectivă neobişnuită realitatea unei familii unde părinţii nu mai au o relaţie funcţională, cu părerile lor foarte sincere faţă de un loc de muncă de care le e lehamite dar care le ocupă prea mult timp pentru a se ocupa de un copil lăsat în grija rudelor şi care încearcă singur să dea sens realităţii umane duplicitare din jurul lui.

In ciuda acestei forme care pare simplistă, trebuie să fie teribil de dificil să scrii un asemenea roman în care să păstrezi în mod convingător punctul de vedere inocent, puternic impregnat de expresii şi opinii gata făcute preluate, inevitabil, de la părinţi al unui copil care încearcă să înţeleagă ce se întâmplă în jurul lui, o lume dominată de ipocrizii, de conflicte mocnite, de evenimente serioase şi dramatice abordate într-un mod trivial, înăbuşite de interese meschine.

Este o lectură uşoară, care curge frumos, dar care, cu atât mai mult, te loveşte în punctele nevralgice din carte şi mai ales spre final când copilul nu mai reuşeşte să facă faţă psihologic tensiunii şi schimbărilor din jurul său pentru care nu are pe nimeni pentru a-l ajuta să le dea un sens, mai ales la nivel emoţional. Aici, nici cititorul nu mai reuşeşte să ţină pasul cu lumea fanteziilor lui Luca, aşa cum şi el pierde tot mai mult ritmul schimbărilor din propria viaţă.

Inceputul cărţii:
"Iunie. Vara este cel mai frumos anotimp. El este anotimpul fructelor şi al florilor."

Malcolm Gladwell -"Outliers"

"Outliers" e o carte care mi-a fost recomandată pe FB după ce am postat un articol despre antreprenorii de success din State care, în ciuda imaginii de individ excepţional pe care ei preferă să şi-o promoveze, se pare că au depins în succesul lor în afaceri de nivelul financiar ridicat al familiilor de unde proveneau, ceea ce le-a permis să-şi asume riscuri mai mari decât media întrucât aveau un sistem de siguranţă care i-ar fi susţinut în caz de eşec.

Ideea din "Outliers" e tot cam pe-acolo. Oamenii de succes (indiferent de domeniu), pe lângă unele calităţi personale, ca ambiţia, talentul muzical, condiţia fizică foarte bună etc., au beneficiat de un context socio-economic şi familial care i-a ajutat să exceleze cel puţin în aceeaşi măsură ca abilităţile lor înnăscute. Succesul este doar parţial o poveste individuală. El este produsul unor combinaţii de factori externi favorabili care le permite acestor abilităţi înnăscute să se manifeste şi să fie exploatate la un nivel ridicat.

Cam la ce-ţi foloseşte să citeşti cartea:
-dacă şi pe tine te enervează uneori această prezentare mitologică a omului de succes care reuşeşte doar prin forţele lui să obţină un purcoi de bani sau să exceleze într-un anumit domeniu, atunci poţi folosi exemplele din carte ca să te cerţi pe această temă la o bere (nu e ca şi cum ai avea vreodată ocazia să-l ai pe Bill Gates care-ţi povesteşte copilăria lui, aşa că e bine să profiţi de informaţia din carte);
-înţelegi cam care ar putea fi câteva lucruri cu care ar trebui încurajaţi copiii pentru a-şi dezvolta atitudinile şi raporturile sociale de care au nevoie în promovarea propriilor talente şi abilităţi; cu cât se răspândeşte mai mult această idee că succesul într-un domeniu depinde în egală măsură de calităţile noastre înnăscute cât şi de educaţie şi de ocaziile pe care le oferim copiilor pentru a şi le dezvolta, cu atât vom reuşi să avem câţi mai mulţi oameni împliniţi şi o societate mai evoluată.

"People don’t rise from nothing. We do owe something to parentage and patronage. The people who stand before kings may look like they did it all by themselves. But in fact they are invariably the beneficiaries of hidden advantages and extraordinary opportunities and cultural legacies that allow them to learn and work hard and make sense of the world in ways others cannot. It makes a difference where and when we grew up. The culture we belong to and the legacies passed down by our forebears shape the patterns of our achievement in ways we cannot begin to imagine."

Prima parte a cărţii se concentrează foarte bine asupra exemplelor care să susţină această idee centrală. Partea a doua este mai diluată şi se bazează mai mult pe senzaţional (un capitol este despre condiţiile care favorizează producerea de accidente aviatice) şi sentimental (poveşti de succes ale cunoscuţilor). 
Ce am reţinut eu de la începutul cărţii unde situaţiile analizate sunt mai interesante:
-obţinerea performanţei în orice domeniu (muzical, sportiv, programare informatică etc.) depinde de exersare, iar regula de aur constă în 10.000 de ore de exerciţiu pentru a stăpâni extraordinar de bine o abilitate;
-nivelul de IQ este relevant până la pragul de 120 de unde oamenii sunt capabili să urmeze studii universitare şi să înţeleagă regulile şi teoriile din orice domeniu care i-ar putea pasiona; trebuie să fii suficient de inteligent pentru a avea aceasta capacitate de înţelegere; orice creştere IQ nu mai este relevantă pentru performanţa ştiinţifică, aici intrând în joc alţi factori de care depinde succesul cuiva;
-diferenţa dintre inteligenţa analitică (cea reflectată de nivelul IQ-ului şi care este, într-o anumită măsură, înnăscută şi ereditară) şi cea operaţională –slavă domnului că nu a spus emoţională, că făceam urticarie (cea care caracterizează modul în care interacţionăm cu ceilalţi, uşurinţa socială, raportarea la autoritate etc. şi care este învăţată, depinde de tipul de educaţie primit de la părinţi).

"We pretend that success is exclusively a matter of individual merit. But there’s nothing in any of the histories we’ve looked at so far to suggest things are that simple. These are stories, instead, about people who were given a special opportunity to work really hard and seized it, and who happened to come of age at a time when that extraordinary effort was rewarded by the rest of society. Their success was not just of their own making. It was a product of the world in which they grew up."

Guillermo Martinez -"Despre Roderer"

O carte de citit pentru adolescenţii care iubesc extremele: cunoaşterea totală, pasiunile mistuitoare, renunţarea la viaţă pentru un ideal etc.

De reţinut din carte: diferenţa dintre inteligenţa cu o putere de absorbţie si penetrare a sistemelor/cunoştinţelor/teoriilor remarcabilă şi pe care o apreciază în consens toate instituţiile culturale şi sociale şi inteligenţa care pune mereu sub semnul întrebarii cunoştinţele şi teoriile, pentru a trece dincolo de ele, pentru a le găsi punctul slab şi a-l compensa cu ceva nou şi care este catalogată în general ca indolenţă şi ignoranţă.

Michel Houellebecq -"Supunere"

Trecând peste coincidenţa (amuzantă dacă ai un strop de umor sinistru) lansării romanului lui Houellebecq cu atacul de la Charlie Hebdo (chiar mă gândeam atunci cum ar fi să se afle că Houellebecq a fost capul răutăţilor ca să-şi facă publicitate la noua carte), "Supunere" este pentru mine cel mai slab roman al francezului. Am şi scris că "La carte et le territoire" m-a surprins cu unele aspecte la care nu m-aş fi aşteptat de la domnul Houellebecq, iar acum aveam aşteptări mari de la "Supunere". Am fost cam dezamăgită. Romanul este călduţ, cu puţin rasism de-al lui, cu misoginism cumpătat, cu mizantropia şi lehamitea obişnuite la personajul principal neurastenic (ca de obicei un soi de alter-ego), într-o distopie care reflectă unele din temerile religoase şi culturale care tot bântuie internetul şi facebook-ul, o carte care mulţumeşte orice paranoic mediocru cu fixaţie pe islam, dar pe care, altfel, nu l-ar atinge nici un roman de-al lui Houellebecq.
"Supunere" e mai mult o carte politică şi mai puţin una bine scrisă. Este scenariul dominării adormitei, lâncedei şi bătrânei Europe de activul, regenerantul şi tradiţionalul (pe alocuri în sensul retrograd al cuvântului) islam. Ce i-a reuşit lui Houellebecq în roman este prezentarea islamului ca o soluţie surprinzător de validă de care noi avem toţi nevoie pentru a ne răspunde nemulţumirilor faţă de societatea actuală: un sistem economic unde ne simţim oprimaţi financiar, femeile care sunt nevoite să acorde mai mult timp şi energie muncii decât familiei, copiilor, ocupaţiilor diafane şi inutile care intră în stereotipul feminităţii, bărbaţii care băloşesc mereu după cărniţă fragedă în pat etc. Deşi începutul e interesant şi aştepţi cu nerăbdare ca Houellebecq-ul pe care îl ştii să se dezlănţuie, asta nu se întâmplă în partea a doua a cărţii, care rămâne cu încăpăţânare plicticoasă până la ultima pagină. A, şi pasajele despre Huysmans sunt faine.

"Din punct de vedere material, nu aveam de ce să mă plâng: aveam siguranţa că, până la moarte, voi beneficia de un venit ridicat, de două ori mai mare decât media naţională, fără să fie nevoie să muncesc. Cu toate astea, simţeam prea bine, eram din ce în ce mai aproape de sinucidere, fără să fiu disperat ori măcinat de vreo tristeţe anume, pur şi simplu printr-o degradare lentă a "sumei totale a funcţiilor care se împotrivesc morţii", despre care vorbeşte Bichat. In mod vădit, simpla voinţă de a trăi nu este suficientă ca să rezist în faţa sumei de dureri şi de necazuri care jalonează viaţa unui occidental mediu. Eram incapabil să trăiesc pentru mine, şi atunci pentru cine altcineva să trăiesc? Omenirea nu mă interesa, ba chiar mă dezgusta, pe oameni nu-i consideram fraţii mei, şi cu atât mai puţin pe cei care constituiau o fracţiune restrânsă a omenirii, bunăoară cea pe care o alcătuiau compatrioţii mei ori foştii mei colegi. Totuşi, într-un sens supărător, mă vedeam silit să recunosc că aceşti oameni erau semenii mei, însă tocmai această asemănare mă împingea să fug de ei; era nevoie de o femeie – conform soluţiei clasice, experimentate; o femeie este desigur umană, dar reprezintă un tip uşor diferit de umanitate, conferă vieţii un anume parfum exotic."