Michel Houellebecq -"Supunere"

Trecând peste coincidenţa (amuzantă dacă ai un strop de umor sinistru) lansării romanului lui Houellebecq cu atacul de la Charlie Hebdo (chiar mă gândeam atunci cum ar fi să se afle că Houellebecq a fost capul răutăţilor ca să-şi facă publicitate la noua carte), "Supunere" este pentru mine cel mai slab roman al francezului. Am şi scris că "La carte et le territoire" m-a surprins cu unele aspecte la care nu m-aş fi aşteptat de la domnul Houellebecq, iar acum aveam aşteptări mari de la "Supunere". Am fost cam dezamăgită. Romanul este călduţ, cu puţin rasism de-al lui, cu misoginism cumpătat, cu mizantropia şi lehamitea obişnuite la personajul principal neurastenic (ca de obicei un soi de alter-ego), într-o distopie care reflectă unele din temerile religoase şi culturale care tot bântuie internetul şi facebook-ul, o carte care mulţumeşte orice paranoic mediocru cu fixaţie pe islam, dar pe care, altfel, nu l-ar atinge nici un roman de-al lui Houellebecq.
"Supunere" e mai mult o carte politică şi mai puţin una bine scrisă. Este scenariul dominării adormitei, lâncedei şi bătrânei Europe de activul, regenerantul şi tradiţionalul (pe alocuri în sensul retrograd al cuvântului) islam. Ce i-a reuşit lui Houellebecq în roman este prezentarea islamului ca o soluţie surprinzător de validă de care noi avem toţi nevoie pentru a ne răspunde nemulţumirilor faţă de societatea actuală: un sistem economic unde ne simţim oprimaţi financiar, femeile care sunt nevoite să acorde mai mult timp şi energie muncii decât familiei, copiilor, ocupaţiilor diafane şi inutile care intră în stereotipul feminităţii, bărbaţii care băloşesc mereu după cărniţă fragedă în pat etc. Deşi începutul e interesant şi aştepţi cu nerăbdare ca Houellebecq-ul pe care îl ştii să se dezlănţuie, asta nu se întâmplă în partea a doua a cărţii, care rămâne cu încăpăţânare plicticoasă până la ultima pagină. A, şi pasajele despre Huysmans sunt faine.

"Din punct de vedere material, nu aveam de ce să mă plâng: aveam siguranţa că, până la moarte, voi beneficia de un venit ridicat, de două ori mai mare decât media naţională, fără să fie nevoie să muncesc. Cu toate astea, simţeam prea bine, eram din ce în ce mai aproape de sinucidere, fără să fiu disperat ori măcinat de vreo tristeţe anume, pur şi simplu printr-o degradare lentă a "sumei totale a funcţiilor care se împotrivesc morţii", despre care vorbeşte Bichat. In mod vădit, simpla voinţă de a trăi nu este suficientă ca să rezist în faţa sumei de dureri şi de necazuri care jalonează viaţa unui occidental mediu. Eram incapabil să trăiesc pentru mine, şi atunci pentru cine altcineva să trăiesc? Omenirea nu mă interesa, ba chiar mă dezgusta, pe oameni nu-i consideram fraţii mei, şi cu atât mai puţin pe cei care constituiau o fracţiune restrânsă a omenirii, bunăoară cea pe care o alcătuiau compatrioţii mei ori foştii mei colegi. Totuşi, într-un sens supărător, mă vedeam silit să recunosc că aceşti oameni erau semenii mei, însă tocmai această asemănare mă împingea să fug de ei; era nevoie de o femeie – conform soluţiei clasice, experimentate; o femeie este desigur umană, dar reprezintă un tip uşor diferit de umanitate, conferă vieţii un anume parfum exotic."